Leacul care învinge orice boală – PRIVITUL PĂSĂRILOR

• La 32 de ani, americanca Holly Merker a reușit să în­vingă cancerul, cu ajutorul unei terapii incredibile, des­­coperită de ea: privitul păsărilor de pe pervazul ferestrei… Incredibil, și totuși adevărat. Dornică să le fie și altora de folos, a scris o carte despre experiența ei. În scurtă vreme, „terapia păsărilor” sau „orniterapia” a devenit un fenomen mondial. În exclusivitate pentru România, Holly Merker a acordat un interviu revistei Formula AS •

Bucuria vieții

– Doamnă Holly Merker, sunteți autoarea unei cărți extraordinare – „Orniterapia”, în care explicați cum să ne vindecăm cu ajutorul păsărilor. O terapie pe care ați descoperit-o în urma luptei cu cancerul. Cum s-a întâmplat?

– Am descoperit orniterapia (folosirea păsărilor pentru sănătatea mea fizică și mentală) atunci când am fost diagnosticată cu cancer la sân. Aveam 32 de ani și mă recuperam după un accident serios la spate: avusesem fracturi la coloană. Deja eram pasionată de privitul păsărilor, ceea ce îmi aducea multă bucurie, dar când am început chimioterapia și operațiile, am fost nevoită să fac o pauză, pentru că nu mă mai puteam deplasa. A trebuit să mă limitez la observarea păsărilor de la fereastra mea, din grădină sau din curtea casei. Nu aveam nicio idee cât de apropiate îmi vor fi în călătoria către vindecare! De exemplu, în ziua când mi-am pierdut părul de la chimioterapie (a căzut tot, deodată), familia mea încă nu se trezise și îmi era frică de reacția lor, când mă vor vedea. În acea dimineață, mi-am luat binoclul și am privit pe fereastră păsările din jurul casei mele. În timp ce le priveam și ascultam ciripitul, mi-am dat brusc seama că pen­tru ele nu eram o femeie marcată de cancer, ci o persoană care se bucura de prezența lor. Simțeam că puteam fi eu însămi. Păsările nu mă judecau, nu le interesa cum arăt fără păr, cu corpul desfigurat de la atâtea operații. Am auzit cântecul unui cerulean (Setophaga cerulea), o pasăre rară în zona mea. Mi-am îndreptat binoclul către copacul pe care stătea și am reușit să-l văd așezat lângă un cuib. Iar în timp ce bărbătușul cânta, „nevasta” lui și-a luat zborul și am realizat că masculul păzea ouăle. În acel moment, nu mi-a mai păsat ce îmi spusese doctorul despre șansele mele de supraviețuire, nu mă interesa nici reacția familiei mele, la vederea capului meu chel, nu mă gândeam la viitor, dacă voi mai trăi: existam doar în momentul prezent, alături de acele păsări. Ceruleanul acela micuț zburase mii de kilometri, din America de Sud, unde petrecuse iarna, înfruntând multe provocări, pentru a se întoarce în curtea mea. Nu eram cu nimic diferită de acea pasăre. Și eu aveam în grijă doi băieței, copiii mei, din „cuibul” meu. A fost un moment în care am devenit una cu acele păsări, și ele îmi spuneau, în felul lor, să trăiesc momentul, să mă bucur de prezent. Aceasta e orniterapia, acesta e unul dintre multele daruri pe care păsările ni le pot oferi: bucuria vieții. Bucuria viului existent pe pământ. Așa mi-a venit ideea observării păsărilor, pentru a-mi crește încrederea și starea de bine, pentru a vindeca cancerul. La vremea aceea eram profesor de terapie prin artă: foloseam arta (muzica și pictura) ca pe un vehicul către atingerea stării de bine. Dar mi-am dat seama că păsările aveau un efect și mai puternic asupra stării de bine. Erau vii. Voiau să fie fericite, așa cum visam și eu. Apoi am observat aceleași efecte benefice și la alți oameni, prin ieșirile pe care le organizam, cu scopul de a observa păsări. Am început să predau și educație ecologică și am putut vedea schimbări într-un timp scurt, la oamenii cu care lucram: fie elevi, oameni tineri sau mai în vârstă. E ca și cum natura ne permite să apăsăm un buton de resetare, de a ne schimba canalul mental pe care funcționăm. Având aceste cunoștințe despre cum func­ționează un pro­ces terapeutic, a fost evident pentru mine că păsările puteau fi niște călăuze pentru transformarea de sine, oamenii putând să se vindece prin simpla conectare cu păsările din jurul lor. Iar păsările sunt peste tot: și în curtea de la țară, și în parcul unui oraș sau chiar în balconul sau la fereastra unui bloc.

– Ce lecții ne dau păsările? Ce ne pot învăța?

– În primul rând, am învățat că nu suntem cu nimic diferiți față de păsări, ca existențe. Suntem cu toții ființe care trăiesc pe această planetă și încearcă să supraviețuiască. Am învățat de la ele iubirea, fragilitatea vieții, dar și tenacitatea sau curajul. Nu suntem singurii care încercăm să supraviețuim lovindu-ne de tot felul de obstacole. Păsările au parte de tot atâtea amenințări ca și noi, atunci când migrează, sau chiar în viața de zi cu zi. Păsările nu sunt separate de oameni. Rostul vieții lor e același cu al nostru. Ne naștem, iubim, rodim, năzuim spre împlinire, trăim bucuria uriașă că suntem vii. Noi, împreună cu ele, suntem natura, „natura” nu este ceva în afara noastră, iar asta cred că este cea mai importantă lecție. Și de aceea ne putem ajuta reciproc: putem ajuta păsările să supraviețuiască și să prospere, având grijă de habitatul pe care îl împărțim cu ele, iar ele ne pot ajuta starea de bine. E un spectacol extraordinar, atunci când păsările vin să mănânce la fereastra casei: poți observa scene de dragoste, de prietenie, e minunat ce se întâmplă în fața propriilor tăi ochi, dacă ești curios. Păsările ne aduc camaraderie, bucurie, dragoste, ne fac un pic mai fericiți.

Medicii au început să prescrie „natură”

– V-ați bucurat de succes, atât cu cartea dumneavoastră, cât și cu terapia pe care ați creat-o. Credeți că această popularitate se datorează și faptului că oamenii trăiesc într-o lume excesiv de tehnologizată și tot mai îndepărtată de natură? Că tânjesc să se întoarcă la ea?

– În primul rând, în era post-pandemică și încărcată de tehnologie, căutăm toți, fără excepție, metode de reducere a stresului și anxietății. Suntem constant în stare de alertă, atenția noastră e mereu îndreptată către un ecran de telefon, de televizor sau de computer, trăim rupți total de natură, o vedem pe fereastră sau din fuga mașinii, dar dorul de ea există, iar o modalitate este observarea păsărilor, e un mod extrem de simplu de a ne întoarce la ea. Din aceste motive, consider că popularitatea orniterapiei crește. Odată cu acest fenomen, a crescut și numărul studiilor științifice din Europa pe acest subiect, în special în Marea Britanie, dar și în Germania. Eu sunt și co-autoarea unei cărți publicate anul trecut, Puterea observării păsărilor – care se găsește doar în Europa, în limba germană. Datorită creșterii popularității științifice a acestui subiect, medicii au început să „prescrie natură”. Dar e mai complicat decât pare.    Medicul spune „stai mai mult în natură”, dar oamenii au ajuns, pur și simplu, să nu știe ce să facă afară. Am pacienți cu care merg în pădure sau în parc, și când ajungem acolo, se uită pierduți în jur și mă întreabă ce ar trebui să facă… Timp de mii de ani, indigenii din toată lumea au trăit sănătos, conectându-se cu natura. Dar pe măsură ce am evoluat, odată cu tehnologia, s-a schimbat și percepția asupra stării de bine și a ce este sau nu sănătos. Totuși, cred că începem să schimbăm această direcție. Întoarcerea la natură e una din marile tendințe ale lumii hipertehnologizate. Se înțelege tot mai profund că în afara naturii nu există sănătate și bucurie. Eu sunt optimistă, dar acest proces presupune conștientizare, iar oamenii trebuie să trăiască în direct experiența naturii, să se întrebe de ce se simt mai bine după o plimbare în pădure. Asculți cântecul păsărilor și le privești, nu te gândești la problemele personale, ci observi ceva ce îți aduce bucurie. Poți vedea o pasăre bălăcindu-se într-o baltă sau hrănindu-și puii, iar prin acest lucru îi oferi minții tale o pauză. O scoți din priza grijilor zilnice. Mai ales tinerii trebuie învățați să se reconecteze cu natura. Cel puțin la noi, în America, există o mare ruptură, copiii nu sunt învățați să descopere natura de unii singuri. Când eram copil, puteam merge afară să descopăr lumea – iarba, gândăceii, fluturii și păsările. Asta nu mai este valabil în prezent, când totul este structurat, iar educația se rezumă la sala de clasă, bibliotecă și calculator. Nu este de mirare că adulții de mai târziu nu știu să se conecteze cu natura – nu au fost nici învățați să o facă, nici lăsați să descopere așa ceva.

Fetița din Maryland

– Dvs. ați avut bucuria aceasta a naturii? Ați copilărit la țară, sau în oraș? Mai continuă ea și azi?

– Acum locuiesc într-o suburbie a orașului Philadelphia, deci este o combinație între natură, datorită parcurilor din jur, și viața de oraș. Invit păsările mai aproape de casă, plantând copaci și alte plante benefice pentru ele, dar caut și alte habitate pentru păsări. Am copilărit aproape de Baltimore, Maryland, tot în suburbii, la marginea orașului. Mediul în care am copilărit e asemănător cu mediul în care trăiesc acum, dar pe vremea aceea, copiilor li se permitea să iasă afară și să se joace, iar eu mă plimbam cu prietenii mei kilometri întregi, explorând păduri și pâraie. Acum, copiii nu mai fac expediții în natură de unii singuri. Dar, odată ce copiii o descoperă, nu se vor mai sătura de ea. Eu am fost mereu dornică de a fi în natură și îmi găseam bucuria, pacea și calmul în ea. La acel moment, nu înțelegeam că îmi ajuta și starea de bine, concentrarea și atenția. În copilărie, nu știam că îmi ofeream singură „medicamente naturale”. De aceea mă simt atât de norocoasă și recunoscătoare față de natură și față de păsări, pentru că mi-au fost tovarăși de drum de-a lungul întregii vieți.

– Ce sfaturi le dați pacienților dvs. pentru a se reconecta cu natura?

– Le recomand câțiva pași simpli. În primul rând, să iasă afară, într-un loc în care se simt confortabil, să închidă ochii și doar să asculte sunetele din jurul lor. Timp de câteva minute să identifice cât mai multe sunete, vântul, foșnetul, frunzele, ciripitul păsărilor, forfota unui mușuroi de furnici, să încerce să distingă ritmuri, sunete care se repetă, sunete făcute de oameni, de animale sau de păsări. Doar să asculte, fără să le judece sau să le înțeleagă. Asta îi va relaxa total, o stare de spirit absentă, când ești bolnav și trăiești permanent stresul bolii. Apoi să deschidă încet ochii, privind lumea, ca și cum nu au mai văzut-o vreodată. Să observe nuanțele culorilor, formele, modelele. Totul este despre observare și sentimentul de conectare la mediul înconjurător, pe care, în viteza lumii de astăzi, le-am pierdut. Când facem asta, ne umplem mintea cu uimire, iar acesta este pragul de la care începe descoperirea    naturii și a păsărilor. Un alt mod poate fi să te așezi pe o bancă într-un parc și să stai în liniște, timp de 10 minute. Studiile arată că după 20 de minute, nivelul de cortizol scade. Deci, este ideal ca durata să fie de cel puțin 20 de minute, pentru scăderea stresului și anxietății. Când ne angajăm în această practică, de obicei, păsările vin din ce în ce mai aproape, pentru că observă că nu reprezentăm un pericol. De asemenea, când suntem liniștiți și contemplativi, păsările simt acest lucru, permițându-ne astfel să ne împrietenim mai bine cu ele, să le vedem mai bine. Nu trebuie să știm cum se numesc ele sau să le identificăm științific – e suficient să observăm dacă pășesc sau țopăie atunci când merg, dacă dau din codiță, ce culoare au penele de pe cap etc. Încurajez oamenii să practice cât mai des sfaturile de mai sus, pentru că, în final, devin    mai calmi, umerii coboară, detensionându-se, și fața li se înseninează. E ca un dar pe care ni-l oferim nouă înșine, prin grija de sine. Pe lângă un stil de viață sănătos, o dietă echilibrată și mișcare zilnică, acest timp pe care ni-l oferim pentru a încetini ritmul zilei și a ne reseta mintea ne va face mai senini.

– Din experiența pe care o aveți cu pacienții, ați observat că există o boală anume, care poate fi ameliorată mai ușor prin orniterapie?

– Nu există o boală specifică: păsările sunt acolo pentru toată lumea, pentru toate bolile. Observarea păsărilor poate ameliora stările dificile cauzate de o boală grea, dar poate și amplifica sentimentele de bucurie. Puterea păsărilor e acolo pentru toți. E acolo pentru oamenii afectați de depresie, anxietate, de doliu, de cancer, de boli autoimune sau de inimă.

„Avem natura înscrisă în destin”

– Cum reacționează oamenii la propunerea aceasta, destul de ciudată, de a se vindeca privind păsările?

– Eu țin cursuri despre orniterapie în toată America și oamenii rămân uimiți pentru că nu și-au dat seama ei singuri, cât de folositoare poate să fie natura, au avut toți experiențe pozitive de-a lungul vieții, dar le-au uitat, nu le-au conștientizat importanța, s-au gândit la ele ca la o plăcere oarecare, nu ca la ceva de folos pentru sănătate. Uităm că suntem și noi animale, că avem natura înscrisă în destin. Conștiința aceasta trebuie reactivată, ea ne va determina să înțelegem mediul înconjurător ca pe-o „acasă”. Aceasta este salvarea – protejarea naturii, a habitatelor și a păsărilor înseamnă salvarea noastră.

– Există o pasăre anume de care vă simțiți atașată în mod special, care simțiți că vă face bine?

– E greu de ales o pasăre preferată, poți găsi motive de dragoste pentru fiecare, dar, într-adevăr, sunt unele păsări care mă entuziasmează, de care mă simt mai legată. Aici, în Statele Unite, există anumite păsări albastre, pentru care am construit în curte căsuțe și locuri de hrănit, iar când le văd, ele mă fac, pur și simplu, fericită! Eu le ofer hrană și adăpost, iar ele își cresc puii în casa construită de mine, un lucru care îmi aduce multă bucurie, pentru că le consider parte din familie. Pe lângă aceste păsări, mai sunt și pițigoii. Nu știu dacă și în Europa există pițigoi. Când am fost bolnavă de cancer și mi-a căzut părul, l-am aruncat pe fereastră, pentru că nu știam ce să fac cu el. Și atunci am văzut cum un pițigoi ia firele și le duce la cuibul său, pentru a-i ține de cald. Am rămas încremenită în fereastră. Când am văzut acea pasăre ducând în cioc părul meu, pierdut după chimioterapie, am simțit atât de multă speranță, încât nu mi-a mai păsat de cum arăt cheală, și am fost sigură că mă voi vindeca. Părul meu bolnav era refolosit pentru o altă viață. Ce păruse a fi simbolul sfârșitului devenea început. M-am simțit ca și cum aș fi primit un dar, pentru că oferisem și eu, unul. „Inima care oferă adună”, așa spune o zicală din Tao Te Ching, una dintre cele mai vechi filosofii asiatice. Și asta este adevărat și pentru legătura noastră cu natura, totul se bazează pe reciprocitate: dăruirea și primirea nesfârșită.