• A transformat pasiunea în meserie. Pictează de când se știe, și în atelierul ei, ca într-un centru al lumii, și-au găsit loc bucuria, visul, amintirea bunicilor, melancolia dealurilor bistrițene, ruga către Cel Bun, gândurile și neliniștea creatoare •
Grădinile fericite
– Dragă Mirela, multe dintre lucrările tale reprezintă grădini labirintice, în care surprinzi puterea extraordinară a naturii. Care este sursa acestei bucurii cu care te apropii de miracolul verde? Este natura o cale de salvare pentru omul de azi?
– Trăim într-o lume agitată, cu metropole sufocate de gălăgie și noxe, poluare și mult gri, în care omul simte nevoia evadării într-un spațiu paradisiac, de început de lume. Așa au apărut Grădinile mele „fericite”, care au în ele nostalgia paradisului pierdut. În cazul meu, reperul e grădina bunicilor din Nepos. Satul Nepos, din Bistrița-Năsăud, e locul în care pădurea, fânețele, Someșul Mare, biserica satului, drumul prăfuit, colindele, pricesnele din postul Sfintei Marii, toate acestea aveau legătură cu Dumnezeu, cu supranaturalul, cu absolutul. Bunicii noștri știau foarte bine să țină această legătură vie. Noi am cam pierdut-o. Se schimbă generații, se schimbă jocurile copilăriei. Dacă pentru tatăl meu, o minge de cârpă pe terenul bătătorit din spatele școlii era suficientă pentru a fi fericit, dacă pentru generația mea, o bicicletă era bucurie pentru toți copiii care o pedalau în jurul blocului, astăzi, pentru un copil parcul e un spațiu banal, iar toate gadgeturile, jocurile electronice, nintendo, sunt „răsuflate”. Dacă apar conflicte între copii, aceștia nu și le mai rezolvă singuri, cum o făceam noi, care în 5 minute eram din nou în toiul jocului și uitam gâlceava, astăzi, conflictele le rezolvă bunicii, mătușile, bonele filipineze, mămicile cu serviciu de casnice și, uite așa, disputa se hiperbolizează, durează luni, uneori ani…Am pierdut ceva și ni se pare că am câștigat mult. Eu zic că trebuie cumpănit…
Desene pe asfalt
– Cine te vede lucrând, nu poate să nu observe dragul cu care mânuiești pensula. De când pictezi, Mirela? Cine te-a încurajat? A venit natural această pasiune, ai avut un model, un dascăl?
– Am desenat și colorat de foarte mică. Desenam peste tot. La grădiniță, am câștigat primul meu premiu cu desene pe asfalt, la proba pe județ, marele premiu al juriului. Mare mândrie! Cu un tată judecător și o mamă profă de română, preocupați ca fetele lor să aibă parte de cea mai bună educație, (am o soră care este avocat în Elveția, la Zürich) era firesc ca în copilărie, timpul să îmi fie plin de activități, inclusiv cursuri de pian. Părinții ne-au cumpărat tocmai de la București o pianină Zimmermann și, cu mari peripeții, au adus-o cu trenul la Bistrița. Era o victorie să poți să ai pian acasă, în anul 1978! Dar cu toată strădania mea, profesoara i-a spus într-o zi tatălui meu: „Domnule Trăistaru, nu mai chinuiți copila asta…”. Din fericire, școala de muzică era aproape de Casa Pionierilor, unde mama era profesoară la cercul de literatură. Când terminam orele de pian, mergeam la mama, ca să nu vin singură acasă. Până când ea își termina orele, eu intram la cercul de pictură, ținut de o colegă a ei. Ea m-a învățat diverse tehnici de lucru, colaj, pictură pe sticlă, am făcut păpuși pe schelete de sârmă din papir mase, am modelat lut și apoi l-am ars. Tot cu ea am făcut reproduceri de mari dimensiuni, după picturi celebre, după Gauguin și Chagall, făcute din memorie, după ce profesoara ne proiecta diapozitive pe ușă. Așa se face că în clasa a opta, în loc să dau examen la Liceul de mate-fizică „Liviu Rebreanu”, cel mai bun din Bistrița, unde se aduna elita elevilor din oraș, eu am ales Liceul de Artă din Cluj. Atunci au început discuțiile în familiaTrăistaru. Părinții mă voiau acasă. Eu voiam la Cluj. Într-o zi, tata i-a spus mamei: „Las-o să se ducă, și așa nu intră!”, și cu asta cred că a convins-o să mă lase să încerc. Am plecat cu tata la Cluj, să îl întâlnim pe profesorul Ioan Sbârciu, tot bistrițean, profesor la Liceul de Arte. Tata, instruit de mama, i-a spus că eu sunt bună la matematică și română, dar că la desen nu prea am lucrat, i-a mai spus că sunt mică și amărâtă și că ei nu vor să mă lase să plec din Bistrița. Dar când Domnul Profesor mi-a văzut lucrările (țin minte că l-am așteptat pe o bancă de sub nucul bătrân din curtea liceului), a spus: „Io zic că merită să încerce”. Am încercat, am intrat, și de aici drumul a fost apoi firesc, olimpiade pe țară, Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu, Master la Universitatea Națională de Arte București, doctorat în arte Vizuale la Universitatea de Vest din Timișoara…, expoziții, călătorii, bienale de artă, simpozioane…
Studenție la Cluj
– Clujul universitar a devenit o legendă. Toți cei care au primit botezul luminilor lui, în anii studenției, nu se mai despart de magia lui. Te-a marcat și pe tine?
– Clujul m-a cucerit prin efervescența culturală, prin deschiderea extraordinară pentru cultivarea tinerilor. O vreme am stat în căminul fetelor de la coregrafie, noi, cei de la Arte Plastice, nu aveam cămin separat. Cu elevele de la Liceul de Coregrafie mergeam la operă, la balet și la teatru. Portarii ne cunoșteau deja și ne lăsau să intrăm și vedeam spectacolele de sus, de la „cucurigu”. Am văzut Lacul lebedelor, al celebrei trupe de la teatrul Balșoi, din Moscova, am văzut și revăzut Giselle, Ciuleandra, Spărgătorul de nuci, spectacole unice, am văzut-o pe Leopoldina Bălănuță într-un regal, recitând din Nichita Stănescu, am văzut Antoniu și Cleopatra, în interpretarea Ginei Patrichi și a lui Anton Tauf, l-am ascultat pe Caramitru, recitând Eminescu, în felul lui, magistral, și eram fascinată de Nocturnele lui Chopin, de la Filarmonică, dar și de concertele de orgă de la biserica din spatele statuii Sfântului Gheorghe… Mergeam dimineața la cursuri, după amiaza la atelier, seara eram la evenimente culturale. Nu era zi să nu mergem la un spectacol de teatru, un concert, o expoziție, o întâlnire cu scriitori și cu alți oameni de cultură, și asta m-a ajutat enorm să-mi construiesc o imagine complexă despre fenomenul cultural actual, dar și despre ceea ce s-a întâmplat de-a lungul epocilor mari artistice. Unele dintre cele mai frumoase amintiri le am din clasa a douăsprezecea, când lucram în atelier și câte 12 ore pe zi, pozam între noi, când nu aveam bani de model, lucram enorm, ca să ne asigurăm intrarea la facultatea de arte, care era una foarte dificilă. În lucrarea de licență, intitulată Noaptea Sânzienelor, cu care am încheiat facultatea, am încercat să combin cele două secții absolvite, respectiv, Creație Vestimentară și Pictură. Astfel am realizat, în colaborare cu TVR Cluj, sub regia Doamnei Carmen Cristian, un film de artă, de scurt metraj, în care am transformat veșmântul în pictură și pictura în veșmânt, liantul fiind body-painting-ul. Acest film a luat marele premiu și premiul pentru imagine, la Festivalul filmului de scurt metraj, realizat de Paul Barbăneagră. Am terminat facultatea ca șefă de promoție, apoi am venit la București pentru masterat, la clasa marelui pictor Ștefan Câlția. Lucrarea de masterat a fost inspirată de ritualurile primordiale, naștere, botez, nuntă, moarte, intitulată Ritual Terminus 2000, și a fost apoi concretizată într-o expoziție de pictură și un film de artă de scurt metraj.
Între artiști
– Cum te-ai acomodat în București? Mulți ardeleni se plâng de forfota Capitalei, de zgomotul ei neîntrerupt…
– Pentru mine, Bucureștiul a fost un Ardeal mai mare. Când am ajuns la Teatrul Național, unde am făcut scenografie și decoruri pentru câteva piese, Ioana Bulcă m-a întrebat de unde am accentul ăsta de Ardeal. Din Bistrița, i-am zis, și ea mi-a spus că e tot ardeleancă, din Sibiu. Nu m-am simțit niciodată intrusă aici. Poate că e și felul meu deschis de a fi. M-am integrat ușor în București, unde am lucrat la Teatrul Național, la o piesă regizată de Lucian Giurchescu, care venise din Danemarca special pentru a regiza Femeile savante a lui Moliere, la Sala Amfiteatru. Apoi am lucrat cu Sanda Manu, la piesa Acul cumetrei Gurton, la Casandra… Era copleșitor și măgulitor ca în nici două luni de București să începi să lucrezi în două teatre și cu regizori și actori de excepție. Inspirată de fotografiile regizorului Radu Afrim, am realizat și o serie de desene intitulate Behind the scene, în care am surprins ce se întâmplă cu actorii când nu sunt neapărat în lumina reflectoarelor scenei.
Osia universului
– Pictorii nu semnează condică, la serviciu. E viața ta mai ușoară decât a unui slujbaș la stat?
– Merg zilnic la atelier, deși nu mă plătește nimeni pentru asta. Dar nici nu îmi cere nimeni să semnez condica de prezență. E vorba aici despre foarte multă autodisciplină. Dacă lipsești sau întârzii, nu îți este rușine nici de șef, nici de colegi, pentru că nu îi ai, și totuși, mergi, pentru că nu concepi existența în afara culorilor așternute pe pânză. Pentru că pictura e sensul vieții tale. Cred că aici este secretul. Să faci cu bucurie ceea ce faci. Să crezi în tine și în drumul ales.
– Cum ai descrie în câteva vorbe atelierul în care se nasc lucrările tale? Cum arată universul din jurul unui șevalet?
– Atelierul e templu. Aici, întreg universul încape într-un spațiu limitat. Aici e bucurie, e visare, aici sunt lacrimi, e terapie, e meditație, e tot. Și aici e spațiu de întâlnire. Mă refer la toate întâlnirile: cu Cel Bun, cu mine însămi, cu bunicii care sunt dincolo, cu gândurile care nu îți dau pace, cu revelația, cu prietenii, cu praful de fluture… Atelierul e punctul de referință. E „acasă” al meu, locul la care revin, după călătoriile din locurile natale și din țări îndepărtate. E locul în care te invit să mă cunoști.
Războiul de țesut cu fir roșu
– Neposul, satul de obârșie al bunicilor tăi, se află în Năsăud, zona celebrilor grăniceri care au luptat toată viața lor pentru libertatea Ardealului. Ai moștenit tresărirea patriotică de la ei?
– De Centenar, am lucrat la un proiect devenit expoziție care însumează peste 100 de lucrări inspirate din istoria familiei mele, istorie care este, de fapt, a întregii Românii. Am început cu străbunicul meu care a luptat în ambele războaie mondiale, a fost luat prizonier la ruși, a lucrat 4 ani în minele de cărbuni din Siberia, apoi a venit pe jos, până acasă, s-a însurat, a făcut zece copii, printre care este și bunica mea de pe Valea Someșului Mare. Am trecut în acest proiect prin cinci generații, de la străbunici, până la fetița mea, care acum este studentă la Arhitectură. Ca element central, în expoziție am dus războiul de țesut al bunicii, pe care l-am înfirat cu un fir roșu. Războiul femeilor rămase acasă, versus războiul dus de bărbații plecați pe front. O parabolă. Practic, această expoziție Centenar, cu cele peste 100 de lucrări, este o ilustrare a rezistenței neamului meu. Expoziția deschisă inițial la Arcub a ajuns și la Lyon, în cadrul Sezonului România-Franța, sub curatoriatul Christinei Athenor, Președinta FITE și directoarea 7 Gallery. În Franța, pentru că nu am putut să duc războiul de țesut, am dus o parte dintre țesăturile bunicii și le-am expus acolo. Cu elevii de la Lycee Professionel Marie Laurencin, din orașul Riom, am realizat o colecție de veșminte inspirate din desenele mele și țesăturile bunicii. Aceste costume au fost expuse la Muzeul Bargoin din Clermont-Ferrand, apoi la Muzeul textilelor de la Băița, din Hunedoara, sub curatoriatul Floricăi Zaharia. Lucrările și țesăturile au ajuns și la Școala Europeană din București, unde în fața a peste 500 de copii, am spus povestea de 100 de ani a familiei mele, apoi și la Școala Americană. Este povestea care mă leagă de Nepos, locul care pentru mine înseamnă Paradisul, locul de referință pentru grădinile mele fericite. De acolo și-au luat seva și coronițele mele de flori pictate, care împletesc vise și dorințe secrete.
– Te întreb la sfârșit dacă în pictură există o rețetă-minune, pe care cine o știe ajunge mare artist?
– Cred că secretul reușitei e în bucuria de a face lucruri care te reprezintă. Să faci cu drag ceea ce faci, ca și cum nimeni nu te-ar plăti pentru asta. Am un motto, un fel de mantră după care mă ghidez, care-i aparține lui Nicolae Iorga: „Înțelepciunea vieții e simplă: fă ca pe unde ai trecut să fie mai bine ca înainte”.
• Carte de vizită: Mirela Trăistaru – Absolventă a Academiei de Arte Vizuale „Ioan Andreescu”, Design Vestimentar și Pictură, din Cluj-Napoca, Studii aprofundate în Pictură, Clasa Prof. Ștefan Câlția, Doctor în Arte Vizuale, cu tema: Bodypainting de la ritualul arhaic la arta contemporană. Pictor și scenograf, Membră a Uniunii Artiștilor Plastici, Membră a asociației artistice DFEWA, Membru onorific ANAV, Membru în Consiliul Director al Fundației Compania de Teatru Daya, Director la Fundația Calea Griviței, Curator „Bienala de carte obiect” București 2018, 2020, Curator expoziția Româno-Coreeană, 2019, 2020.
A avut peste 80 de expoziții personale și sute de participări la expoziții colective. Lucrările ei se găsesc în colecții de stat și particulare din Albania, Austria, Bulgaria, China, Coreea de Sud, Danemarca, Elveția, Egipt, Franța, Germania, Grecia, India, Italia, Japonia, Kosovo, Maroc, Monaco, Muntenegru, Olanda, România, Serbia, Turcia, Ungaria, SUA.
(Fotografii din arhiva Mirelei Trăistaru)
Romanian