O punte între generații: „Ani de liceu”
– Revista Formula AS promovează cu consecvență, de ani de zile, valorile „clasice” ale muzicii ușoare românești, artiști „retro” cu un repertoriu melodios, pe care spectatorii îl știu și îl cântă „pe dinafară”. O zonă muzicală ce revine în topuri…
– Am remarcat şi eu asta, e o întoarcere „retro” la nivel global, doar că în România, melodiile vechi se preiau parțial, de obicei partea de refren, după care urmează o struţo-cămilă, de eu mă întreb „Oare ce s-a întâmplat cu compozitorii? Inclusiv melodii de-ale mele, le-am auzit astfel preluate şi „refăcute”. Se merge pe o reţetă deja verificată, al cărei succes e garantat: oamenii de o anume vârstă, care au apucat melodiile originale, le recunosc imediat şi în varianta modificată, cei mai tineri nu le ştiu, dar le adoptă, fiindcă sunt compoziţii reuşite, care prind. Ceea ce mi se pare complet lipsit de eleganţă este faptul că nimeni nu spune cine au fost compozitorul, textierul şi interpretul melodiei originale. Aşa ar fi normal!
– Sunt zeci de ani de când faceți săli pline la concertele dvs. Cum vă explicați această fidelitate? Ce fel de public aveți?
– La concertele mele şi la cele ale colegilor mei de generaţie vin oameni de-o anumită factură şi de-o anumită vârstă. Vin şi tineri, dar nu la fel de mulţi. Eu, am, totuși, noroc să fiu „prizată” de ei datorită piesei „Ani de liceu”, care, pur şi simplu, e atemporală, a cucerit toate generaţiile, de când a apărut şi până acum. E ca o punte între generaţii! Iniţial, tinerii nu ştiu cine e Stela Enache, iar de compozitorul Florin Bogardo, regretatul meu soț, ei nici atât nu au habar, însă, după ce aud „Ani de liceu”, brusc, mă descoperă! Piesa asta, nu doar că e difuzată intens pe multe radiouri, dar e cântată în fiecare an, la toate ceremoniile de absolvire a liceului, la toate balurile din licee şi la toate întâlnirile, de nu ştiu câţi ani, de la absolvirea liceului. E nelipsită! Uneori, am acceptat chiar eu să merg să cânt la astfel de întâlniri şi să ştiţi că de fiecare dată iese o adevărată „nebunie”: maturii de azi redevin liceeni şi sunt cuprinşi de nostalgie. Rememorând cât de frumoși au fost anii în care purtau uniformă școlară, devin melancolici. Dar şi la actualii liceeni piesa asta stârneşte emoţii. Chiar recent am avut o surpriză foarte plăcută: copilul unor prieteni termina clasa a XII-a şi am fost rugată să merg să cânt „Ani de liceu”, la ceremonia de absolvire. Când am intrat în aulă şi am început să cânt, părinţii au început să plângă, iar elevii, care tocmai încheiaseră clasa a XII-a, au venit unul câte unul lângă mine, aducându-mi câte un trandafir: mi-au umplut braţele cu flori! Şi m-au topit!
Oamenilor le e dor de muzica adevărată
– Aţi spus că publicul dvs. e compus din oameni „de-o anumită factură”. La ce v-aţi referit?
– La oameni cu o anumită cultură, cu o anumită sensibilitate, şi care au prins muzica adevărată, aceea care, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, avea melodie și texte cu mesaj, avea noimă, nu erau doar nişte cuvinte înşirate fără sens, spuneau o poveste. De exemplu, am avut un concert, cu Marina Florea şi Paul Surugiu Fuego, numai cu muzică românească, pe care l-am susţinut, preţ de două stagiuni, la Piteşti, mereu fiind sold-out! Oamenilor maturi le e un dor nebun de muzica adevărată!
– Cum arată repertoriul dvs. de astăzi? Cântați doar melodii consacrate sau și altele, noi?
– După moartea soţului meu, Florin Bogardo, eu n-am mai vrut să urc pe scenă, am vrut să mă retrag. Ceea ce, de fapt, am şi făcut, vreme de mai mulţi ani. În tot acest timp, prietenii mei, producătorii muzicali, multă lume, au tot insistat pe lângă mine să mai cânt. Ceea ce m-a determinat finalmente să mă răzgândesc a fost… de fapt, au fost două lucruri. Pe de o parte, lui Florin i se tot acordau premii postume, ceea ce mi-a demonstrat că era în continuare apreciat şi că muzica lui era în continuare dorită, iar pe de altă parte, a fost vorba de ceea ce mi-a spus, odată, o prietenă: „Stela, tu nu-ţi aparţii numai ţie! Au trecut nişte ani de la plecarea lui Florin, e momentul să revii!” Aşa am hotărât să mă întorc pe scenă, dar cu următorul amendament: ca în toate concertele, în toate apariţiile mele, să cânt doar piesele lui Florin, în memoria lui, ca să nu las să se piardă această valoare muzicală care a fost compozitorul Florin Bogardo. Şi să ştiţi că m-am ţinut de această promisiune. Atâta vreme cât încă văd că lumea mai apreciază muzica bună, consider că aceasta este datoria mea: să nu las muzica lui Florin să fie uitată. Fireşte, sunt selectivă, nu merg peste tot pe unde sunt invitată, dar acolo unde consider să merg, în proporţie de 99%, ceea ce cânt sunt piese compuse de Florin.
– Faceți parte din generația de aur a muzicii ușoare românești. Ați strălucit pe scenă, alături de Angela Similea, Mirabela Dauer, Mihaela Mihai, Corina Chiriac… Mai aveți legături cu colegii de generație? Cu foștii dvs. colegi există o solidaritate de generație?
– Eu i-am apreciat totdeauna pe toţi şi consider că sunt prietenă cu toţi. Nu duşmănesc pe nimeni şi nu sunt geloasă pe nimeni. Dimpotrivă! Mă bucur pentru fiecare succes al vreunui coleg de-al meu. Şi îmi face o deosebită plăcere când ne întâlnim la spectacole. Iar atunci când organizez eu spectacole, îmi chem colegii cu multă bucurie. De câţiva ani, sunt consilier cultural la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, dar şi consultant ART HUB, la Şcoala „Nordic Elite School” şi, în aceste două calităţi, am organizat spectacole, inclusiv în timpul pandemiei, când nimeni nu mai cânta nicăieri. Mi-am invitat colegii – au fost Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanţu, Marina Florea, Sanda Ladoşi, Raoul, Simona Florescu Dichiseanu şi fata ei, dar cine nu a fost?! – şi cu toţii ne-am bucurat să fim împreună, în acea perioadă cumplită, să-i mai înseninăm pe oameni – desigur, atunci, în săli, nu aveau voie decât un număr foarte redus de persoane, echipate cu măşti, ştiţi cum a fost… Deci, într-adevăr, între noi e o prietenie strânsă şi tare frumoasă… Vorbesc des şi cu Dida Drăgan, şi cu Corina Chiriac… Suntem în legătură cu toţii, nu ne-am izolat, nu ne duşmănim… Ce-am avea de împărţit?! E loc pentru toată lumea, iar unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământ e prietenia, nu-i aşa? Eu aşa gândesc, de când mă ştiu. Plus că sunt şi un om credincios, şi-atunci, cum aş putea să invidiez ori să duşmănesc pe cineva?!
„Nu plec ultima de la semafor”
– Sunteți născută la Reșița, în Banat. Credeți că obârșia își pune pecetea pe destinul unui artist?
– Mai mult ca sigur! Eu am crescut într-un mediu familial foarte cald şi am avut doi părinţi pe care i-am iubit şi i-am respectat mult. Tata a fost unul din treisprezece fraţi, dintre care eu i-am cunoscut doar pe opt, mama a fost unul din trei copii. Închipuiţi-vă cum era, când se reunea întreaga familie. Aveam nevoie de mult spaţiu (râde) şi era întotdeauna o adunare foarte veselă, o sărbătoare plină de afecțiune și bucurie. Ar fi fost imposibil să nu fiu marcată de-acest mediu! De-asta sunt și eu aşa o fire optimistă! Iubesc oamenii şi mă duc în întâmpinarea lor! Ceea ce poate să fie surprinzător, pentru cine nu mă cunoaşte decât de pe scenă, fiindcă acolo par ceva mai distantă, mai reținută, mai melancolică. Dar asta cere contextul, când cânt melodii de iubire sau triste, nu poţi să apari pe scenă vesel şi cu gura până la urechi, tu trebuie să transmiţi mesajul şi sentimentul cântecului. Însă, între Stela Enache de pe scenă şi Stela Enache din viaţa de dincolo de scenă e o mare diferenţă: eu sunt veselă, plină de energie, plină de viaţă, iubitoare de oameni… Ca dovadă că şi azi, la vârsta mea, sunt toată ziua pe drumuri şi nu mi-am angajat şofer, ci îmi conduc singură maşina, şi să nu credeţi că plec ultima de la semafor! Nu sunt vreo mocăită! (râde) Toată viaţa am fost un om de acţiune! Eu nu pot să staaaaau, să mă gândeeeeeesc, să mă lălăi, nu! Eu trec la treabă! (râde) Şi cu Florin era la fel: el era contemplativ, iar eu eram cea care alerga. Când mă întorceam din străinătate sau din turnee, aveam o listă cu treburi pe care trebuia să le rezolvăm, dar, finalmente, le rezolvam singură. (râde) Ceea ce însă nu m-a deranjat niciodată, fiindcă am înţeles că un creator, și el a fost unul mare, are nevoie de linişte, are nevoie de timp în care să mediteze!
– Să mai rămânem în Reșița, un oraș vechi, frumos, dar prea puțin cunoscut. Îi datorați ceva din ceea ce sunteți ?
– O, cu siguranţă că locul naşterii şi mediul sunt esenţiale! Eu m-am născut într-o casă de nemţi, iar în vecini erau unguri, cehi, polonezi, sârbi… Şi cu toţii ne-am înţeles foarte bine! De-asta, mai târziu, când am început să voiajez prin lumea largă, să dau concerte în străinătate, n-am avut probleme cu nimeni şi peste tot m-am simţit extraordinar. Eram învățată de-acasă cu respectul străinului. De altfel, ceea ce consider că datorez, în primul rând, Banatului, este faptul că m-a învăţat adaptabilitatea. Bine, şi Clujul, unde am mers la facultate, şi el m-a învăţat asta: că şi acolo existau Secţia Română şi Secţia Maghiară, eu am stat în cameră cu fete unguroaice şi cu toate m-am înţeles minunat. Credeţi-mă, şi-acum ţin legătura cu foști colegi de la grădiniţă, cu colegii de liceu, cu colegii de la facultate… Nu am judecat pe nimeni în funcţie de naţie, ci în funcţie de cât de om a fost, cât de prieten mi-a fost.
– Azi vă mai simţiţi bănăţeancă?
– O, da! O treime din mine e clar bănăţeancă, o altă treime e ardeleancă, iar o altă treime e moldoveancă, fiindcă tata a fost moldovean din Bârlad. Privesc cu afecţiune în trei direcţii. (râde) Dar, mai important, mă simt româncă şi iubesc România din tot sufletul. Am umblat prin toată lumea, dar credeţi-mă, ţară mai frumoasă ca România nu există! E frumos şi-n Elveţia, e frumos şi-n Italia, sunt multe ţări şi locuri frumoase, dar ţară mai frumoasă ca România eu, una, n-am văzut! Păcat că nu ştim s-o preţuim la justa ei valoare şi s-o ridicăm pe piedestal, acolo unde merită să fie aşezată de noi, românii.
Reșița, dragostea mea
– Ce-ați mai adăuga la capitolul frumusețe?
– Reșița! Că tot vorbim despre ea. Toată copilăria şi toată tinereţea mea din Reşiţa sunt „cea mai frumoasă” amintire! Acolo mi-am pus bazele ca om, dar şi ca artist: acolo am început să studiez muzica, acolo am debutat la Casa de Cultură a Sindicatelor… La paisprezece ani, eram deja pe scenă! Pentru mine, muzica n-a fost o meserie, ci a fost o pasiune şi un vis împlinit. Mi-a plăcut scena de mică, şi tocmai de-asta am făcut şi Conservatorul, ca să mă perfecţionez ca artist. Atât doar că, după ce-am terminat Conservatorul, mi-am dat seama că nu ştiam nimic… (râde) Pe vremea aceea, muzica uşoară nu era prea bine văzută la Conservator, aşa că asta m-a obligat să fiu excelent pregătită pentru examene şi să iau note mari, ca nimeni să nu strâmbe din nas. În fine… Ca să concluzionez: în Reşiţa m-am format, în Cluj m-am cizelat, iar apoi, imediat, a venit Festivalul de la Mamaia, care, pentru mine, a fost rampa de lansare. Că, altfel, pentru o tânără din Reşiţa, ar fi fost infinit mai dificil, dacă nu chiar imposibil, să ajungă la Bucureşti, să ajungă la radio, unde se dădea celebra probă de microfon, la care ţi se testa inclusiv dicţia – ceea ce, în paranteză fie spus, azi nu se mai întâmplă, de-asta adesea eu mă chinui să înţeleg în ce limbă se cântă şi cine cântă, pentru că toată lumea cântă la fel şi nimeni nu mai e atent la dicţie! Să nu mai vorbesc de accentele puse pe dos pe cuvinte, care pe mine mă deranjează teribil.
„Am avut lângă mine un lord”
– E momentul să vorbim despre Florin Bogardo, marele și regretatul compozitor. După dispariţia lui, nu v-aţi mai recăsătorit…
– Nu mi-a trecut niciodată prin minte aşa ceva! Am avut lângă mine un om de o noblețe desăvârșită, un lord, din toate punctele de vedere, nu putea fi înlocuit de nimeni! În momentul în care a dispărut, acest capitol s-a încheiat definitiv pentru mine. M-am concentrat pe copiii mei. Pe de altă parte, niciodată n-am simţit că am intrat în acea aşa-zisă categorie a „femeilor singure”. Mi-am văzut de viaţă, cât de bine am putut. Iar ceea ce m-a ajutat să ies din starea de jale a fost credinţa şi, desigur, firea mea puternică. Nu m-am plâns niciodată că sunt singură. N-am făcut asta niciodată! Ca să nu mai zic că poţi să fii singur şi în doi, iar atunci e şi mai trist! Eu am avut o căsnicie aşa de frumoasă, încât… nu m-am gândit niciodată la posibilitatea de a-l înlocui pe Florin! Aceasta e, de fapt, o imposibilitate!
„Încerc să nu-l supăr pe Dumnezeu”
– Sunteți un om în mare echilibru cu dvs., lucru rar în ziua de azi. Ce valori vă dau atâta putere?
– În primul rând, credința în Dumnezeu, pe care încerc să nu-l supăr. În al doilea rând, strădania de a gândi pozitiv, de a vedea partea luminoasă a vieții. Apoi, respectul faţă de oameni şi faţă de viaţă, în general. Respectul faţă de public şi rigoarea profesională. Şi, fireşte, aici, la valorile vieţii, îi includ şi pe cei doi copii ai mei şi pe cei patru nepoţi pe care mi i-au dăruit: primul nepot a trecut de douăzeci de ani, al doilea are şaptesprezece şi deja şi-a luat carnetul de conducere, al treilea are cincisprezece, iar nepoţica are unsprezece. Fata mea, care locuieşte în Italia, a fost dăruită cu doi băieţi, iar fiul meu, care e în Austria, are fată şi băiat.
– Nepoţii cunosc România?
– Cei din partea fiului meu o cunosc bine, căci băiatul meu e îndrăgostit de Reşiţa, şi cum eu mai am încă apartamentul de acolo, în vacanţele de vară, vin cu toţii, întreaga familie. Stau acolo o vreme, apoi se mai duc şi prin alte locuri din România: la clisura Dunării, la munte… Da, nepoţii din partea băiatului meu nu doar că ştiu România bine şi o iubesc, dar şi vorbesc româneşte foarte bine. Spre deosebire de cei din partea fetei, de care tot trag să vină acasă, dar ba e şcoală, ba sunt examene… Totuşi, nu abandonez: mă încăpăţânez în ideea de a continua tratativele cu ea. Luptăm şi mergem mai departe! (râde)
