ALECSANDRU DUNAEV (actor): „Toți avem nevoie de liniște interioară”

• Și-a dobândit popularitatea cu rolurile din serialele de mare audiență de la Antena 1: „Adela” și „Lia, soția soțului meu”. Născut pe mal de fluviu, la Tulcea, navighează, însă, și spre orizontul teatrului și al filmului, cu toate pânzele în vânt •

„Tata mi-a făcut cunoștință cu actoria”

– Te-ai născut în Tulcea, pe malul Dunării, un loc care a dat ţării noastre mari sportivi canotori. De ce ai schimbat apa pe scândura scenei?

– Pentru că nu știu să înot. La noi, la Tulcea, Dunărea face un cot, unde se întâmplă multe vârtejuri, din cauza cărora, de-a lungul anilor, s-au întâmplat nişte nenorociri. Şi, cum tot acolo, în zona aia, e şi plaja, părinţii mei s-au temut ca nu cumva să păţesc ceva rău, aşa că în copilărie m-au cam ţinut departe de apă. Însă nici eu nu m-am dovedit prea sârguincios, că şi după ce am crescut, uite că tot n-am învăţat. Deşi n-am frică de apă! În vacanţele petrecute la bunici, în Sarichioi, mergeam cu verişoara mea pe malul lacului Razim şi ne bălăceam în el, dar tot aşa, cu prudenţă, în apă care ne ajungea cel mult până la gât. Deci, ce s-o mai lungim, pe partea cu apa, din start n-am fost „calificat”. Iar spre actorie, m-am îndreptat natural: tata a fost cel care ne-a făcut cunoş­tinţă. Lucra în cadrul Portului Liber Sulina, fiind ofiţer electrician, însă era pasionat de teatru şi film, avea o trupă de actori amatori în Sulina, aşa că m-a introdus şi pe mine în universul pasiunii lui, ajutându-mă inclusiv să mă pregătesc pentru micile schiţe montate pentru serbările şcolare. Apoi, când am ajuns în liceu, am intrat şi eu în trupa de teatru a şcolii, deşi eram „realist”, la o clasă de mate-info. În 2008, când s-a înfiinţat Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, acolo a fost numit director un profesor de actorie cu care colaborasem şi noi, cei din trupa liceului, iar dânsul ne-a luat în spectacolele montate, să facem figuraţie. Aşa am cunoscut cu-adevărat gustul teatrului. Prin urmare, în clasa a XII-a, deşi moştenisem tot de la tata şi interesul pentru zona electrică şi decisesem să dau admitere la Politehnică, am zis că trebuie să încerc şi la UNATC. Am intrat la Politehnică, dar după ce am fost admis şi la UNATC, la Actorie, mi-am retras dosarul de la Inginerie Electrică: pur şi simplu, am simţit că ăsta era drumul meu cel adevărat.

Vara, la Sarichioi

– Să mai rămânem puţin în lumea copilăriei tale, care se potrivește cu vara de-afară; ce fel de jocuri se încingeau pe malul Dunării, cum arăta „ograda” copilăriei tale?

– Copilăria mea a fost un mozaic: a fost copilăria din Tulcea, destul de urbană, copilăria de la ţară, de la bunicii care locuiau în Sarichioi, dar am avut nişte veri, când am mers şi la rudele noastre din Sulina… În Tulcea locuiam la bloc, dar într-un perimetru ideal, cel mai liniştit cartier din tot oraşul! Grădiniţa era exact vizavi de bloc, și chiar lângă gardul părculeţului care ţinea de grădiniţă îşi parca tata maşina, o Dacia 1310 albastră, cu care mă laudam la toţi copiii, de parc-ar fi fost vreo navă interstelară. De asemenea, în acelaşi părculeţ existau doi pini, unul mai mic, în care ne urcam noi, ăştia mai prichindei, şi unul mai mare, în care se căţărau băieţii de 12-13 ani. Dac-ai şti cu cât freamăt am aşteptat să cresc, să reuşesc să mă urc şi eu în pinul cel mare: şi-am reuşit! Atât doar că, odată ajuns printre ramurile lui, mi-am dat seama că, de fapt, nu era aşa mare scofală, că acum nu mi se mai pă­rea atât de mare: asta a fost o lecţie de viaţă esen­ţi­a­lă! Cum ţi-am spus, în Tulcea am avut o co­pilărie destul de urbană. În schimb, în Sarichioi, când mergeam în vacanţele de vară la bunici, era o cu totul altă poveste. Prima imagine care-mi revine în minte e aceea a după-amiezelor extrem de calde, în care toată lumea dormea: era o linişte extraordinară, o linişte deplină, săgetată doar de uguitul guguştiucilor, iar vântul adia un pic, aducând cu el un iz de briză (lacul Razim comunică cu Marea Neagră, iar când ba­te vântul dinspre est, se simte ae­rul sărat de ma­re)… Aveam o senzaţie apar­te, pe care nu pot s-o exprim în cuvinte: mi se părea că timpul stă­tea în loc, că eu eram sin­gurul om de pe pă­mânt care nu dor­mea, aşa cum stă­team prin curte, adăpostit într-un colţ de umbră. Ăsta e instantaneul pe care-l ata­şez întotdeauna de sa­tul copilăriei mele! Abia apoi vin amintirile legate de bălăcelile din lacul Razim, de cum alergam pe străzi, împre­ună cu ceilalţi copii, toţi desculţi… Şi-apoi, au mai fost şi verile petrecute la rudele din Sulina: destul de puţine la nu­măr şi nu memorabile. Abia mai târziu am des­co­perit far­me­cul Sulinei şi m-am îndrăgostit de ea: o dra­gos­te statornică! Şi azi, dacă mă întrebi ce în­seamnă rela­xa­rea şi suprema plă­­cere a vacanţei, îţi răspund că „Mă­car trei-patru zile de relache în Sulina!”. Îmi pla­ce la nebunie să mă plimb pe străduţele acelea cu parfum de „altădată” şi cu casele cu arhitectură specifică zonei, să mai dau o raită prin cimitirul cosmopolit al oraşului, să mai fac nişte incursiuni prin Deltă, ca să văd cormoranii şi să mănânc un borş de peşte pe malul Dunării…

– Vecinătatea apei te formează într-un fel anu­me ca om? Te îndeamnă să fii „mișcător”, „curgă­tor”, nestatornic, dornic de largul lumii?

– Nestatornic în niciun caz! Din contră! De fiecare dată când ajung în Tulcea, simt nevoia să merg pe malul Dunării şi să-i inspir profund parfumul. E un paradox, într-adevăr: Dunărea, în nestatornicia ei firească, mie mi-a imprimat statornicie, fidelitate, mă trage acasă, în loc să mă îndepărteze şi să mă ducă în lume… Şi apropo de „largul lumii”, am curiozitatea descoperirii, şi la propriu, şi la figurat, dar nu şi dorinţa de strămutare: mi-ar plăcea să fiu ca Radu în romanul „Un port la răsărit”, al lui Radu Tu­doran, dar întotdeauna m-aş întoarce acasă, la malul Dunării mele de la Tulcea sau din Deltă. Iar pământul ăsta, din proximitatea Dunării, pământul ăsta cu mozaicul lui de oameni, de naţionalităţi care trăiesc în bună înţelegere, mi-a mai dat ceva: adaptabilitatea, maleabilitatea, spiritul social foarte dezvoltat şi dorinţa de a învăţa din alte culturi.

Între betoanele Bucureștiului

– Cum ai schimbat largul apei, pe largul de asfalt al orașului? A fost grea adaptarea la București?

– Extrem, extrem de grea! Să-ţi explic: căminul în care locuiam era în Piaţa Alba Iulia, iar autogara de Tulcea, pe undeva, prin zona Basarab – Calea Plevnei. Când aveam de făcut cumpărături, mă duceam la un mare centru comercial din zona Basarab, deşi aveam unul similar şi la trei staţii de autobuz de cămin. Însă eu atât şti­am: Gara de Nord, autogara de Tulcea, căminul şi facultatea! Multă vreme, pur şi simplu, mi-a fost frică să explorez oraşul: mi se părea atât de ma­re, încât eram terifiat! Şi probabil că mai era vorba de ceva: subcon­şti­ent, preferam să fac două ore până la centrul comercial de la Basarab şi încă două ore întors, fiindcă aşa ajungeam în pro­xi­mitatea auto­gă­rii de Tulcea şi mă simţeam cum­­va mai aproa­pe de casă. De altfel, în primul an de facultate, am mers acasă absolut în fiecare săptâmână: plecam sâmbăta di­mineaţa la ora 5 şi mă întorceam duminica seara. Pur şi simplu, aveam nevoie de legătura asta cu „acasă”, după care sufeream groaznic. Abia după ce m-am împrietenit cu unii dintre colegii de grupă şi de facultate şi am început să ies cu ei în oraş, descoperindu-l cumva prin ochii lor, mi-am dat seama că, de fapt, Bucureştiul nu e înfricoşător, cum crezusem eu, ba chiar că merită multă atenţie: din mine a ieşit la suprafaţă spiritul temerar şi am pornit în îndelungi explorări. M-am relaxat, şi lucrurile s-au aşezat în matcă. Ceea ce mi-a prins extrem de bine şi în profesie, fiindcă actoria e o meserie a veşnicei curio­zităţi şi căutări: a veşnicei căutări de sine, dar şi a căutărilor în ­ex­terior.

– Cum s-a petrecut debutul tău ca actor?

– Debutul îl consider a fi fost în perioada aceea a adolescenţei, când aveam mici apariţii pe scena Teatrului „Jean Bart” din Tulcea: mai precis, în 2008, când am „jucat” în „Steaua fără nume”, a lui Mihail Sebastian. Primul meu rol a fost „Tânăr 2”, aşa scria în contract! (râde) Deci, n-a fost ceva glorios! Însă ceea ce a contat realmente a fost experienţa din culise, „bucătăria” spectacolelor, pe care o trăiam cu sufletul la gură, absorbind tot ce vedeam, ca un burete: de la cum se pregăteau rolurile, până la cum se puneau luminile, ca să cadă într-un anume fel şi să imprime un anumit efect, la care actorul trebuie să se raporteze conştient. A fost o şcoală extraordinară! Iar senzaţiile pe care le-am trăit în acei ani şi sentimentul acela împletit din uimire, bucurie, plăcere şi înţelegere mi-au dat convingerea că asta era ceea ce trebuia eu să fac în viaţă, şi nu altceva.

Teatrul e regele

– Bucuria asta are un vârf, o culme? Există în meseria de actor o clipă pe care vrei s-o oprești pentru totdeauna?

– Eu, unul, iubesc repetiţiile, iubesc turneele, iubesc atmosfera şi energia din culisele unui spectacol de teatru. Partea de creaţie e, pentru mine, cea mai frumoasă! Şi lucrul pentru televiziune îmi place, ca şi lucrul pentru un film, dar, cumva, ca energie, mi se pare mult mai frumos în teatru: poveştile se creează altfel, iar transferul de energie dintre public şi actor e… altceva. Feedback-ul e real, concret şi pe loc, iar asta, cel puţin mie, îmi dă o senzaţie… mai frumoasă. Da, mă bucură enorm şi reacţiile oamenilor când mă văd pe stradă şi mă recunosc din serialele TV, doar că sunt două lucruri diferite. Până la urmă însă, bucuria oamenilor, indiferent de ce parte a muncii mele o generează, mă face fericit: bucuria lor înseamnă că eu mi-am făcut treaba bine.

„Răbdare, nu mă predau!”

– Ce e greu în meseria de actor? Ce ai vrea să dai deoparte, dacă ai putea?

– Din 2013, de când am terminat facultatea, şi până prin 2020, când am început să fiu văzut şi să fiu chemat, a trebuit să am multă răbdare. Ceea ce n-a fost deloc uşor: pe de o parte, să-mi asum curajul acestei răbdări, în speranţa că, la un moment dat, aveam să-mi fac meseria „pe bune”, ajungând ca ea să mă satisfacă şi financiar, şi spiritual, iar pe de altă parte, să-mi conving părinţii să aibă şi ei răbdare cu mine. Mai ales în pandemie, când s-au închis teatrele, iar colaborările pe care le avusesem până atunci la Naţional au dispărut (la fel şi potenţialele roluri din filme, că nici filme nu s-au mai făcut atunci), şi eu m-am mutat înapoi, cu ai mei. Era mai ieftin… În condițiile acelea, părinţii au fost martorii direcţi ai situaţiei delicate în care mă găseam, or, pentru niciun părinte nu e uşor să vadă că progenitura lui, deşi a ajuns la douăzeci şi ceva de ani, nu se descurcă pentru traiul de zi cu zi. Ţin minte chiar că, în starea aia de urgență, am purtat o discuţie cu ai mei, iar ei mi-au spus: „Hai să ne reprofilăm, domnule Alecsandru, că nu se mai poate aşa!”. Eu însă am insistat: „Răbdare! Nu mă predau!”. Şi, la începutul lunii August, am primit telefonul prin care am fost anunţat că luasem castingul pentru personajul principal masculin din serialul „Adela”, de la Antena 1. Ce uşurat m-am simţit! Şi m-am felicitat singur: „Hai, c-a meritat s-aştept anii ăştia!” (râde) Aşadar, oricât de neagră a fost situaţia, eu nu mi-am pierdut speranţa. Şi, în timp, am dobândit convingerea, argumentată de reacţiile pozitive ale publicului, că merit să fac meseria asta. Că nu sunt doar un „nimerit” în ea. Că pot realmente să-i bucur pe oameni. Ăsta e motorul meu.

Cu carnețelul în fața televizorului

– Crezi că ai atins apogeul? Te simți împlinit?

– Mă bucur de punctul în care am ajuns, dar sunt conştient că mai am încă mult de lucru la mine. Încă stau cu carneţelul în faţa televizorului, mă uit la serial şi mă dojenesc singur: „Nu, n-ai făcut bine! Acolo ai greşit!”. În timpul primului sezon de la „Adela”, ziua de vineri era cruntă, o trăiam mereu într-o stare de decepţie, fiindcă joia seara mă vedeam în serial şi mereu eram nemulţumit, nu-mi plă­cea deloc de mine. Sunt extrem de autocritic. Am început s-o las puţin mai moale abia recent, când mi-am zis: „Acu’ patru ani, ţi-ai fi imaginat c-o să ajungi aici? Nu! Dacă-ţi ziceam acu’ patru ani c-o să ajungi aici, te-ai fi bucurat? Da! Păi, şi-atunci de ce nu te bucuri?!”. Ştiu, mai am încă mult de muncă, dar mi-am dat seama că trebuie să mă şi bucur puţin, trebuie să şi savurez prezentul, ca să nu ajung la finalul vieţii şi să mă întreb „Da’ bucuria mea unde a fost? Că eu tot am vrut mai mult şi mai mult, dar niciodată nu m-am bucurat de ce-am realizat.” Trebuie să trăiesc şi clipa, nu doar să fac proiecţii în ­viitor.

– Și cum arată ea, clipa? Din ce se compune ea în vara aceasta?

– Da, speranţa că voi ajunge iar la Sulina, pe mal de Dunăre, unde voi citi o carte, voi inspira aroma sărată a vântului dinspre est şi mă voi desfăta cu imaginea unei bărci cu vâsle, nu cu motor, care înaintează pe apă. Deci, speranţa unui răgaz rustic şi liniştit. Apoi, vreau să îmi ţin balanţa în echilibru, cu ajutorul unei pasiuni relativ recente: fotografia pe film, nu digitală! Aşteptarea aia dintre dus peli­cula la developat, primirea negativelor şi scoa­terea fotografiilor e sa­vu­­roa­să, iar bucuria oamenilor, când le dau por­tretele şi ei exclamă „Ce frumoa­se sunt!”, e în­cân­tătoare. Şi, nu în ultimul rând, trebuie să-ţi vorbesc puţin şi despre căţeluşul meu, Ozzy, un flă­cău de doi ani şi jumătate. E atât de expresiv – are ochii de-aceeaşi culoare cu mine (râde) – şi atât de talentat la şantajul emoţional (ştie exact cum să mă mani­pu­leze), încât, glumind, aş pu­tea spune despre el că e un actor desăvârşit! E pre­zent într-o mulţime din filmuleţele şi fotografiile pe care le fac: am zis să-i adun şi lui un capital de imagine publică, dar, în realitate, cred că mie îmi creez capitalul, prin el. Fiindcă e absolut adorabil!

Sclipiri de soare la Tulcea

– Să ne întoarcem de unde a pornit discuția noastră: la Tulcea, pe malul Dunării. Este un loc de care mai ai nevoie? Te mai încarcă de puteri sufletești? Ce rol joacă obârșia în viața ta?

– Din păcate, o vreme am ajuns mult mai rar la Tul­cea, dar am început să mă corijez: am 32 de ani, ta­ta a ieşit la pensie, mama mai are un pic şi iese şi ea, trebuie să fiu cât mai aproape de ei. Aşa că, uite, chiar ieri, am avut ceva de filmat şi-am zis: „Filmez la Tulcea!”. Am plecat dimineaţă din Bucureşti, am filmat în Tulcea, am stat un sfert de oră cu părinţii mei, apoi am fugit înapoi la Bucureşti. Dar acel sfert de oră a fost preţios, a contat! Şi pentru mine, şi pentru ai mei. Plus că tot ieri s-a mai întâmplat ceva: având de filmat prin oraş, l-am plimbat pe operator cam peste tot, şi aşa am revăzut o sumedenie de locuri, dar le-am revăzut cu ochii copilului, iar asta mi-a făcut aşa de bine! M-a încărcat cu o energie fantastică!

– Fă o descriere de peisaj. Cum arată Dunărea în vara asta?

– Acum, că faleza a fost proaspăt renovată şi sunt mulţi oameni care se plimbă la pas pe acolo, e superb! Mai ales că locul ăla parcă te spală de toate grijile, parcă îndepărtează şi problemele economice, şi cele politice, iar oamenii… zâmbesc! Iau un pic de linişte din veşnicia Dunării, iau un pic din energia copiilor care se joacă fericiţi cu trotinete­le, bicicletele, rolele sau mingile, împrumută puţin şi din sclipirea apei şi se înseninează. Iar Dunărea, în si­ne, mie, unul, mi se pare splen­didă! Mai ales la apus: ce lumină caldă se reflectă în apele ei liniş­tite! E instantaneul perfect, fie că-l surprinzi color sau alb-negru, fie că faci o poză cu aparatul foto sau cu ochii minţii.

– „Miez de vară la Tulcea”. Cu ce dedicaţie ai însoţi această ilustrată expediată cititorilor noş­tri, admiratori ai serialelor tale?

– Aş scrie un singur cuvânt: „Linişte!”. Dacă ai parte de linişte interioară, dacă eşti mulţumit de timpul vieţii în care te afli, creşti, te dezvolţi frumos. Nu din agitaţie creşti frumos, ci din linişte. Pe vremuri, ruşii aveau un obicei foarte sănătos, pe care eu l-am descoperit văzând filmul „Moscova nu crede în lacrimi”, al lui Vladimir Menşov: înainte să iasă din casă, indiferent cât de grăbiţi sau de agi­taţi ar fi fost, se aşezau puţin pe un scaun, pe un fotoliu, oriunde. Se aşezau puţin, ca să-şi pună rapid gândurile în ordine. Cinci secunde! Apoi reveneau la ritmul anterior, dar cu mintea clară. Asta le-aş transmite eu cititorilor „Formulei As”: staţi un pic, cinci secunde, pentru că toţi avem nevoie de liniştea asta interioară.