Pentru că mulți români sunt încă plecați în concediile de vară, fiind mai puţin atenţi la ofertele politicienilor, precampania electorală își vede de drum, șchiopătând. Cei care urmăresc consecvent avatarurile vieţii noastre politice sesizează ușor că niciunul dintre candidaţii la şefia statului și niciuna dintre grupările partinice semnificative, nu au încercat să-și expună programe concrete prin care să atragă electoratul. Majoritatea protagoniştilor s-au lansat în discursuri populiste, marcate emoţional, prin care își demolează posibilii adversari și își laudă realizările din cursul ultimei legislaturi. Cei aflaţi încă în opoziţie demască afacerile celor aflaţi la putere, promițând o guvernare curată și „raiul pe pământ” (locuinţe ieftine, produse și servicii cu prețuri scăzute, stimularea întreprinzătorilor locali etc.) pentru toţi cetățenii „patrioţi”. Cei încă la putere se laudă (fiecare pe cont propriu) cu măririle de pensii și salarii, cu absorbția fondurilor europene și ritmul concretizării investiţiilor, promițând și mai mult, dacă vor izbândi în alegeri. Deşi aflate împreună la guvernare, cele două mari partide româneşti, PSD și PNL, se bat pentru propulsarea la președinția țării a propriilor lideri, în ciuda bunei colaborări de până acum. D-nii Ciolacu și Ciucă au trecut de la „antanta cordială” la atacuri demolatoare între ei, fiecare căutând să demonstreze că „celălalt” a provocat eşecurile guvernării comune, favorizându-și colegii și clienţii. În bătălia surdă dintre ei, orice poziţionare publică a devenit argument pentru contrarea partenerului, pentru reducerea șanselor lui de a merge mai departe în câștigarea preferințelor electoratului. Nicolae Ciucă este acuzat că a folosit banii publici ai partidului (două milioane de euro) pentru a-și promova publicitar o carte personală („Un ostaş în slujba țării”), în vreme ce Marcel Ciolacu este învinuit de incompetență profesională și partizanat, în aprecierea unor evenimente ce „au ținut afișul” atenției cetățenilor în ultima vreme (scandalurile notării sportivilor români la Olimpiadă, dosarul morților suspecte de la spitalul Pantelimon, abuzurile sexuale de la SNSPA), prin care s-a poziționat de partea tovarășilor săi de partid amestecați în ele. E limpede așadar că toate ieșirile din precampanie ale politicienilor aflați în campanie electorală, nu au nimic de a face cu starea actuală a țării și cu posibile programe realiste, care să-i fie de ajutor.
Iar problemele României sunt multe, chiar când sunt raportate „realizări”. De pildă, „Alianţa stabilității” poate afirma că a realizat creşterile promise de salarii și pensii, dar nu spune nimic despre consecinţele lor pe termen mediu și lung. Îndatorarea financiară pe plan extern pentru susţinerea acestora a crescut exploziv, anunțând un previzibil colaps economic din care statul nu poate ieşi decât prin creşterea de impozite și taxe. Evident, acestea nu pot fi puse decât pe seama „contribuţiilor” întreprinzătorilor particulari, pentru că economia de stat nu a adus și nu aduce niciun profit. Iar reformarea uriaşei și politizatei administraţii publice, care este, prin definiţie, bugetivoră, a rămas un proiect pentru viitorul îndepărtat. Guvernarea nu se poate lăuda nici cu promisa restructurare a sistemului administrativ teritorial, care ar trebui să eficientizeze cheltuirea banului public, prin orientarea spre obiective de interes major pentru comunitățile locale. Ce promisiuni să mai facă domnii Ciolacu și Ciucă? „Realizările” lor au dovedit încă o dată electoratului că promisiunile guvernanţilor nu sunt niciodată îndeplinite. Tot aşa se întâmplă și cu cele ale opozanţilor lor. Acestea au și mai puțină acoperire în realitatea concretă atâta timp cât nu sunt bazate pe resurse identificabile. „Planul Simion”, de dotare a tuturor românilor cu „case ieftine”, este – ca să dăm un exemplu – o aberaţie populistă, care prinde doar la naivii lipsiţi de orice înțelegere a mecanismelor economice și juridice concrete.
Cum încearcă, în contextul dat, în precampania electorală, să-și maximizeze şansele de câștigare a alegerilor politicienii și grupările partinice ce îi susţin? O cale „la modă” este fidelizarea maximă a formaţiunilor politice. În partidele clientelare (cum sunt majoritatea partidelor româneşti) este o obișnuință răsplătirea fidelilor (indiferent de profesionalismul lor), cu demnități și posturi administrative excepțional remunerate. Cu o administraţie de stat politizată la maximum, în acest mod, este greu de prevăzut că ele vor pierde prea mult în alegeri. Pentru liderii lor, intraţi în bătălia pentru demnitățile unice (președinția sau şefia guvernului), fidelitatea partidelor nu rezolvă însă problema. De aceea, pe lângă „denunţarea defectelor” adversarilor, un rol major îl are realizarea unor „combinaţii”, a unor înțelegeri de culise, în interesul părților implicate. D-l Ciucă apelează la prezumtiva susținere a foştilor lui colegi din dreapta spectrului politic (USR, FD și PMP), pe care, în momentul creării alianţei dintre PNL și PSD i-a blamat și i-a alungat de la guvernare, în vreme ce Marcel Ciolacu apelează la strângerea rândurilor stângii în jurul PSD, chemându-i în ajutor pe „rejectații partidului”, de la Victor Ponta, la Mircea Geoană și alţii, scoşi din joc pentru corupţie, afacerism, ambiţii personale etc. „Suveraniștii” își „vitalizează” și ei regruparea, prin asocierea lui George Simion cu Diana Iovanovici-Șoșoacă și Cozmin Gușă. Nu mai contează niciuna din poziționările anterioare, nicio angajare ideologică identitară, nicio fermitate morală în apărarea valorilor definitorii ale comunității pe care pretind că o reprezintă.
Nu este de mirare ca mulţi alegători se uită la spectacolul precampaniei ca la un teatru grotesc și că destui dintre ei vor renunţa – din lipsă de opţiuni justificabile – să se mai prezinte la urne.
