• Tur de amintiri printre jurnaliștii „Formulei AS” •
CĂTĂLIN MANOLE
Insuportabila ușurătate a… fericirii
Tu zici „școală” și eu răspund „fericire”. Tu zici „clopoțel” și eu zic „bucurie”. Tu zici „clasa întâi” și eu… eu cel de acum… cad într-o nostalgie nesfârșită, precum cerul de toamnă. Cum era posibil să fiu atât de fericit, în acele prime zile de școală? Nu aveam nimic, nu îmi doream nimic, nu visam la nimic, și totuși, eram atât de fericit! Călimara nu se închidea bine, stiloul curgea și palmele mele se pătau de cerneală, dar eu eram fericit privind la degetele mele ce deveniseră mici animăluțe albastre. Le arătam colegilor, iar ei îmi întindeau mâinile lor la fel de albăstrite și asta era suficient ca să râdem cu gurile noastre știrbe și să fim veseli o zi întreagă. Exploram gustul de lipici, mirosul de radieră, ne împrieteneam pe o bucată de sendviș cu salam, ne făceam cadou caramele tari, a căror hârtie nu se dezlipea de pe ele și eram în extaz: strigam, țopăiam, veselia țâșnea din noi spontan și liber. Cum aș putea să fiu din nou acolo? Cum aș putea să fiu din nou doar „inimă”?
Habar nu aveam pe atunci că trăiesc în cei mai negri ani ai ceaușismului comunist. Vedeam, doar, că de multe ori beam dimineața ceai în loc de lapte, că mama punea în pat sticle cu apă caldă în nopțile reci, că tata îmi făcea jocuri de umbre pe un perete atunci când „se lua lumina” și stăteam seri întregi la lumânare. Și acum mă întreb cum au putut părinții mei să fie atât de senini în acele condiții de frică și lipsuri. Păstrau aparențele de dragul meu, sau îi molipsisem și pe ei cu fericirea mea naivă? Țin minte și azi ce uimire mă cuprindea în liniștea clasei, când razele intrau drepte și aurii pe fereastră, de felul în care luceau buclele blonde ale fetiței din prima bancă, de dibăcia cu care învățătoarea desena pe tablă, dintr-o mișcare măiastră, un „a” mic de mână, perfect rotund. Totul era o nouă descoperire, o nouă senzație – de la catalogul îmbrăcat în pânză roșie, la clopoțelul care se auzea pe holuri anunțând pauza, la colegii mei, omuleți ca și mine, dar atât de diferiți. Până și merele, pe care mama mi le punea pe fundul ghiozdanului pătrățos, îmi păreau altfel, mai colorate și mai gustoase. Mă gândesc că poate de-asta am și ajuns, fără să-mi dau seama, reporter, ca să prelungesc curiozitatea și uimirea acelor primi ani de școală. Să mă mai pot mira de un măr, de felul în care frunzele își schimbă culoarea, de iarba atinsă de brume. Curtea școlii s-a mărit încet-încet, până a cuprins lumea întreagă.
Am păstrat din timpurile acelea o fotografie făcută în prima bancă, în mână cu un stilou ca și cum aș vrea să scriu ceva. Mă uit la ea și nu mă recunosc. Pare că nu am nicio legătură cu băiețelul acela micuț și blonziu, îmbrăcat în uniformă albastră și cămașă cu pătrățele. Mă privește mirat pe mine, cel ce sunt azi, tuns scurt, ca să nu mi se vadă prea tare firele albe, în mână cu o țigară și în față cu o cafea. Sunt 40 de ani între noi. El zice „școală” și eu răspund „fericire”.
OTILIA ȚEPOSU
Peștele cu mustăți
Mari emoții și grele trăiri am avut când am fost pregătită pentru prima mea zi de școală! Uniforma din pânză cu pătrățele, gulerașul alb, întărit cu scrobeală de Buna, ca să stea „fercheș”, ciorapii trei sferturi și pantofii cu baretă, pe toate le-am încercat și răsîncercat de nenumărate ori, în fața oglinzii, răsucindu-mă într-o parte și alta, ca să văd cum îmi stau. Ce să mai spun despre ghiozdanul galben, ca floarea-soarelui, pe care am început să-l port zilnic în spate, ca „să-l probălesc”, cu vreo două săptămâni înainte de începerea școlii… Cu cât se apropia 15 Septembrie, cu atât se înmulțeau și emoțiile și visele mele de elevă în clasa întâi.
De prima zi de școală îmi amintesc, totuși, puține lucruri. Știu, în schimb, că în anul acela s-a făcut mult mărar în grădină, pentru că atunci când, de mână cu mama, am ieșit pe poartă ca să pornim spre școală, Buna mi-a făcut cu ochiul, din spatele unei grămezi uriașe de mărar pe care-l rostuia pentru iarnă. Semn de încurajare, care mi-a spulberat o parte din spaimele începutului.
Drumul până la școală era cam de vreo 3 km, nu era lung, îl știam din anii de grădiniță, doar că acum mă confruntam cu o grămadă de provocări care cereau din partea mea adevărate probe de vitejie. În primul rând, erau gâștele lui Ianci, care pășteau mereu pe marginea drumului și îi atacau mai ales pe copii. Apoi trebuia să trec cu bine de baba Frâncoaia, care ședea pe un scăunel la poartă și își apăra gutuiul, cu o botă, de atacatori. Baba vedea în orice prunc un posibil hoț și, erai sau nu vinovat, numai ce te trezeai cu câte o joardă pe spinare, de săreau din tine scântei.
Nu am prea multe amintiri despre lecțiile primilor mei ani de școală. Bănuiesc doar că a fost școală bună, pentru că am început să prind drag mare de carte și de clasele de la liceul făcut la Cluj. Matematica… nu prea am avut-o la inimă. Asta se trage de la o întâmplare de prin clasa a doua, când lângă gardul dintre alimentara vecină cu școala, am descoperit cum se dedulcea măgarul lui Ioli cu hârtiile în care fusese împachetată marmelada. Am crezut că-i plac pentru că sunt dulci, dar apoi i-am dat și alte hârtii în pauze și el nu le refuza. Așa a mâncat, filă cu filă, și cartea mea de aritmetică și, după ce-a aflat de întâmplare, învățătoarea m-a trimis la măgar să-l întreb pe el tabla înmulțirii, să-mi spună el cât fac 3 x 5…
Dar cea mai tulburătoare întâmplare din trecutele vremuri de-atunci, a fost ziua în care întorcându-mă de la școală spre casă, de ușa prăvăliei noastre din sat, era agățat un pește uriaș, mai lung decât mine, un pește care avea și patru mustăți. Nu mai văzusem în viața vieții mele așa ceva, și arătarea aceea mi-a bântuit mult timp gândurile și visele. L-am desenat pe toate cărțile de școală și pe caiete, pe bancă și pe gardurile uliței, cu cărbuni luați din sporiul Bunii. Cu siguranță, dacă m-aș urca acum în podul copilăriei și aș cerceta printre lucrurile adăpostite acolo, aș găsi și caietele acelea învelite în hârtie albastră, în care m-am străduit să desenez peștele acela uriaș, cu solzi fumurii și mustăți, martor, prin timp, al primei mele zile de școală.
MATEI FLORIAN
Trei titluri și numele meu
Încep cu începutul. Rup cele patru foi de la mijlocul caietului dictando. Mai întâi trec data, în colțul din stânga, sus. E important să treci data: ai un rând mai puțin de scris. Las două spații libere, după care scriu, cu litere lăbărțate, titlul: Compunere. Subliniez titlul cu o linie groasă, cât să mai ocup un rând de pe foaie, apoi, dedesubt, adaug și al doilea titlu: Prima zi de școală. Îl subliniez și pe ăsta, din aceleași motive. Apoi, cu riscul ca tovarășa să se supere, mai pun un titlu, al treilea: Lucrare de control, cu litere cât mai mari, să se vadă chiar și de la catedră că sunt elev cuminte și m-am apucat să scriu. Subliniez și al treilea titlu, după care încep să mă gândesc. Asta nu-mi iese întotdeauna, dar măcar sunt mulțumit că mai lipsesc câteva rânduri și prima pagină e gata. Am o gumă de șters cu arome, mai mult mâzgălește decât șterge, dar gustul e bun, iar când o ronțăi, îmi vin idei. O ronțăi. Degeaba, nicio idee. L-aș pârî pe Cimpoca Marius, că se tot ridică cu coatele pe bancă, iar banca scârțâie și nu mă lasă să mă concentrez. Dar dacă îl pârăsc pe Cimpoca, ar trebui să pârăsc și vrăbiile de pe pervaz, și pe Firică Sorana, că a lăsat acolo intenționat niște firimituri de biscuiți, și acum tot pervazul e plin de ciripit de vrăbii care, pur și simplu, nu mă lasă să scriu. Dar pe Firică Sorana n-o pot pârî, pentru că e frumoasă și, de fapt, nici Cimpoca nu mă enervează așa de tare: dintre toți băieții care joacă fotbal, e singurul care mai dă și pase. Dar banca aia, pe cuvânt, scârțâie mai tare decât miroase petrosinul de pe podele. Nu, nu poți să scrii așa. Mai e și lumina, care nu e cine știe ce lumină, e mai mult un albastru de spirt rămas pe fundul unei sticle murdare, care trece prin zăbrelele ferestrei și se așază în pătrățele, fix pe foaia mea dictando. E ca și cum ai scrie compunere pe un caiet de matematică. Te faci de râs. Cel mai bine ar fi să văd ce a scris colegul meu de bancă, Micu Ionuț, poate mă inspir de acolo. Dar Micu Ionuț are un al șaselea simț, când își dă seama că vrei să copiezi de la el, și imediat își ridică umărul ca să își protejeze foaia, se apleacă peste hârtie cu tot corpul și nu mai poți vedea nimic. Treaba lui. „Te spun, dacă te mai uiți”, zice Micu, iar pentru asta, are din partea mea, puse deoparte, trei castane peste scăfârlie, imediat cum se sună. Oricum, am văzut: nici el n-a scris nimic, a pus doar două titluri Compunere și Prima zi de școală, dar în plus față de mine, și-a trecut numele pe foaie. Asta e o idee grozavă. Am să fac și eu la fel: Matei Florian, subliniat, încă două rânduri pe foaie. Mai am un pic și termin prima pagină, asta, dacă n-ar începe tovarășa să se plimbe printre bănci, să se uite în foile noastre. Fac și eu ca Micu Ionuț: ridic cotul să nu se vadă. Oricum, o să citească mai târziu: data, trei titluri, numele meu. Parcă e prea puțin totuși. Poate chiar ar trebui să scriu ceva. Să-mi amintesc cum a fost prima zi de școală. Doar că, sincer, nu prea vreau, deși de amintit, îmi amintesc bine: cămașa pepită, uniforma neagră pe scaun, senzația aia ciudată când am îmbrăcat-o, că, gata, de acum începe un alt fel de viață, o viață în uniformă, ce-o mai fi și asta. Toate treptele, de la etajul 4 la parter, coborâte cu ghiozdanul în spate. Un fel de frică, dar o altfel de frică decât aia de păianjeni. Apoi, străzile noastre, cu blocuri pline ochi de copii în uniformă. Sute de furnici cu ghiozdane… Apoi curtea școlii, clopoțelul, câteva neoane pâlpâind, înghiontelile, un băiat care mă împinge, și pe care îl împing și eu iar el cade, mirosul strident de petrosin, băncile care scârțâie, tovarășa, abecedarul și trei garoafe, apoi iarăși clopoțelul, curtea școlii, un băiat mai mare de mână cu băiatul mai mic pe care l-am împins și a căzut. „Ăsta te-a împins, mă?”, „Ăsta”, răspunde el, și băiatul mai mare îmi ia garoafele și mi le rupe. Traversez tăcut spre casă fără garoafe, și-abia când ajung în fața blocului încep să plâng, mă văd Miruna și Luminița, ele sunt mari, sunt a șasea, s-au întors și ele de la școală și mă întreabă de ce plâng, „pentru că nu mai am flori”, le spun, iar atunci și Miruna, și Luminița încep să rupă flori din grădina blocului, îmi fac un buchet mare, „uite, flori”, îmi spun ele, „nu mai plânge”. Nu mai plâng. N-am de ce. Amintirile sunt doar emoții care miros a petrosin și care zboară, ca vrăbiile de pe pervaz, atunci când se sună de ieșire. Am data, trei titluri și numele meu. E aproape o pagină. Cred că e de ajuns.
CRISTIAN CURTE
Lecții pe care nu le uiți niciodată
Vă vine să credeți sau nu, dar mie chiar mi-a plăcut școala și mi-a părut rău când am terminat clasa a VIII-a. Sunt decrețel, am fost și șoim și pionier, am înghițit din greu la ore toate zoaiele propagandistice ale tovarășilor, vă pot recita chiar acum „Privesc din Doftana prin gratii de fier,/ Departe în zare un petic de cer”, dar, cu toate acestea, chiar și acum, după atâția ani, școala mea (nr. 4 se chema), îmi apare ca o insulă de libertate într-o lume anormală. Ba chiar mi se pare că era mai normală decât cea de astăzi. Atât de tare m-a izbit nebunia școlii din ultimele decenii încât am dat bani mulți să îmi cumpăr manualele „comuniste”, să văd ce-a fost bine atunci și ce e rău acum. Și ca să am termen de comparație, mi-am cumpărat și manualele din interbelic, să văd ce au distrus comuniștii și am refăcut noi. Pe „Abecedarul” după care am învățat, un exemplar în condiții excepționale, am plătit cât pentru o carte adusă din Marea Britanie. Pe cele din interbelic și mai mult! Dar știți ce? Chiar a meritat!
Ce am aflat? Că manualele bunicilor noștri din interbelic erau simple și frumoase, ca o pagină de sinaxar. Că lecțiile erau, mai ales la clasele mici, povești cu care să te însoțești toată viața, povești în care lumea avea un sus și un jos. Sus era Dumnezeu, jos era patria, care pe atunci avea și un rege. Între ele era Hristos cu sfinții și biserica, iar tu erai chemat (cred că ăsta e cuvântul), să-ți găsești un loc și să trudești pentru cer aici, pe pământ. Iar asta e frumos, uneori e greu, alteori e mai ușor, dar întotdeauna truda asta are și sens, și rod.
Vin apoi manualele din anii stalinismului, care arată și se citesc de parcă ar fi fost scrise pentru reeducarea de la Aiud. Dacă ai putea să-i așezi pe micuții din clasa întâi în iad, cred că lecțiile le poți lua din ele. Manualele ălea tembele și întunecate, greu de găsit, sunt pentru mine mai prețioase ca aurul. E neapărat necesar să nu uiți răul făcut neamului și, ca să nu-l uiți, musai să ai în casă și câteva pagini sulfuroase, pline de întuneric, ca să nu uiți ce înseamnă lumina.
Ce m-a surprins a fost de-stalinizarea. Odată cu a doua jumătate a anilor 60, în manualele noastre revine firescul. Nu complet, mereu e un colț de întuneric în ele, dar cineva, nu știu cine, poate că niște îngeri buni, s-au gândit să copieze lecțiile bunicilor. Și le-a ieșit de minune, câtă minune încăpea într-un regim ceaușist. Așa se face că la lecțiile de științele naturii, care încep chiar de la clasa a II-a, ai impresia că citești fragmente din „Fauna României”, a lui Simionescu. Și nu doar că lecțiile sunt simple și frumoase și au în ele, mereu, un fir de poveste, dar, în cărțile de citire, de pildă, ai mulți autori mari. În clasa a III-a, copilul se întâlnește cu Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Preda și lista e lungă. E foarte mult, în foarte puțin, esențe tari în sticluțe mici. Cine a topit în inimile noastre de copii din clasele I-IV atâta literatură bună, în texte atât de mici, nu a fost doar genial, eu cred că a fost și un om bun. Așa se face că eu aveam un ghiozdan atât de ușor, că puteam să-l arunc pe scări și să mă reped după el să-l prind, în vreme ce copilașii de astăzi trag după ei la școală mini-trollere, de parcă ar pleca într-o vilegiatură în Grecia. Și le trag degeaba, pentru că ei nu mai citesc, stau pe telefon toată ziua.
Ajung acum și la manualele noastre, ale reformei eterne, în care singurul lucru care nu se schimbă e schimbarea continuă. Dacă le compari cu cele din interbelic, ai senzația că acolo a fost o bogăție de informații pe care autorii vechi o puteau gestiona, în vreme ce modernii nu știu ce să facă cu ea, așa că o lățesc și multiplică mereu, doar, doar vor compensa prin volum lipsa de calitate. Și mai și schimbă totul ori de câte ori pot. Poate că manualele de astăzi sunt imaginea lumii în care trăim – haotică, rapidă, în continuă schimbare și, din ce în ce mai mult, lipsită de sens. Și uite așa, când vreau să scap de ambuteiajele de pe străzi, de nebunia din politica dâmbovițeană, de continua tranziție venind de nu știu unde și plecând către nu știu ce, deschid o pagină dintr-un manual de citire, din copilăria mea. De pildă, cel de clasa a III-a, în care Nicolae Moromete își dă seama că a venit toamna. Habar nu am când frunza de la fereastra mea îi cade și lui în poală, vremea se răcește ușor și brumele lui Octombrie se lasă, ușor, peste lume. Lecții pe care nu le uiți niciodată. Lecții de care ți-e dor.
Romanian