Prin Bucureștiul lui Zavaidoc – DOINA RUȘTI (scriitoare): „A fost reperul numărul unu al muzicii interbelice”

• Ghid literar autentic prin vechiul București, Doina Ruști a publicat recent o carte pasionantă, care îl are ca personaj pe fabulosul cântăreț interbelic, Zavaidoc •

Elevele din Grădina Icoanei

– De ce ai ales să scrii tocmai despre Zavaidoc?

– Am auzit de Zavaidoc prin copilărie, mi-a rămas în minte chiuitul lui, păstrez încă amintirea unor plăci de patefon pe care le spărgeam pe scara casei, ca să văd din ce sunt făcute. Mai știu încă și discurile socialiste de prin anii ’60, pe care vedeam și numele lui Zavaidoc, printre multe altele. Apoi am uitat de el. Recent, am fost la o lansare de carte a lui Bogdan Simion și, printre alți cântăreți despre care scrie, este și Zavaidoc. Am plecat cu numele său în minte, am citit cele câteva pagini din carte. Și s-a întâmplat ca nu mult după aceea, răsfoind un număr vechi din ziarul „Universul”, să mă întâlnesc iarăși cu numele lui Zavaidoc. Era vorba despre un text mic, unul dintre acele anunțuri din ziarele vechi, în care vedeam cerneala tiparului de pe vremuri, dar și silueta unui cântăreț de fum, care se risipea peste străzile bucureștene ale anului 1923. Așa a devenit Zavaidoc pentru mine, în scurt timp, un subiect. De aici a început romanul, de pe balconul unui apartament socialist, de unde se ghicește Grădina Icoanei, prin care, pentru mine, se plimbau deja elevele din ciclul inferior, între care și Carol, o fată care se distingea în mod clar prin gulerul ei impecabil și funda mătăsoasă legată sub el. Prin ochii acestei fete am început să văd Bucureștiul anului 1923, când Zavaidoc era tânăr, fără rival și în stare să schimbe întreaga lume.

Ultimele știri din oraș

– Cât este realitate și cât ficțiune, în personajul tău?

– Într-un roman, totul este realitate și invenție, în același timp. Prin urmare, Zavaidoc este o ființă reală, care a trăit și a iubit, dar dintre anii săi puțini la număr, am ales unul singur, în care mi s-a părut că avea ceva și din mine. Aici începe invenția. Dar dincolo de asta se află documentul, faptul real, de data aceasta, limitat la istoria de senzație: Zavaidocul meu vine direct din ziare, în special din „Universul” și din „Dimineața”, dar și din alte cotidiene de epocă. Am ales calea asta, pentru că personajul mi se pare legat de faptul divers și cotidian, prin structura sa de lăutar, amintind în privința asta de vechile tarafuri boierești, care mergeau din poartă în poartă pentru a cânta ultimele știri din oraș: cine a murit, cine s-a însurat, cum și-a rupt cineva un picior – toate acestea erau puse pe cântec și difuzate într-un mod rapid și eficient.

– Ce reprezenta Zavaidoc pentru epoca sa?

– A fost cel mai important cântăreț de muzică românească, interpretată în toate registrele, de la cântecul lăutăresc, la romanță, la muzica modernă a orașului de atunci, ori la primele încercări de jazz. Chiar și opereta căpăta o tentă autohtonă prin vocea lui. Zavaidoc n-a fost un simplu interpret de hituri internaționale, adaptate, ci un culegător de folclor, poate dintre primii, un cunoscător profund al ritmului și al frazei autohtone. Mai mult chiar, narativitatea cântecelor sale vine dintr-un epos străvechi, cu baze balcanice. O melodie simplă, ca „Aleargă Gheorghiță, aleargă”, cântată în multe feluri și de multă lume, devine în interpretarea sa o matrice în care poți să regăsești mentalul autohton. El a creat un repertoriu solid, un fel de codex al cântecului românesc, repetat, copiat după aceea multe decenii. Maria Tănase i-a preluat integral repertoriul. Este regretabil că nu avem înregistrări ale perioadei sale de vârf, care a fost prin anii ’20, ci doar melodiile imprimate mai târziu, când deja obosise. Dar chiar și-așa, rămâne reperul numărul 1 al muzicii interbelice.

– De ce era atât de fascinant?

– Avea în voce, mai ales în cea de tinerețe, acea mistuire, care te făcea să te conectezi imediat la muzica sa. Dar dincolo de ea, din mărturisirile existente, știm că era un om spectaculos, cu o voce care transforma lumea: puternică, vibrantă. În plus, în anii aceia, în jurul lui nu erau alți cântăreți. Era singurul. A fost un deschizător de drumuri.

Anul reîntoarcerii la viață

– Povestea ta se petrece în 1923, an pe care îl numești „cel mai nebun dintre anii nebuni”. De ce?

– Cred că anul 1923 a fost cel al reîntoarcerii la viață, cu o vervă fără egal: fricile se stinseseră, economia se pusese pe picioare, iar valul de impetuozitate, început peste Ocean, ajunge și în București, spulberând umbrele oricărei letargii. Ziarele vremii surprind o mișcare impresionantă, molipsitoare: anul începe cu inaugurarea Cercului Militar, numeroase firme străine se plantează pe Calea Victoriei, moda vestimentară a Occidentului vine agresiv peste noi, apoi începe exodul către Paris. Mulți tineri primesc burse de studii, printre care și Ștefania Mărăcineanu, binecunoscută pentru studiile ei asupra radioactivității, persoană reală, dar și personaj în romanul meu. Inventivitatea se manifestă în toate domeniile; apar numeroase grupuri de falsificatori (de diplome, de bani, de documente etc.). Începe moda drogurilor, vândute în special pe lângă teatre. Au loc evenimente care țin prima pagină a ziarelor: Iorga cere concediu pentru că nu mai făcea față studenților cuziști, are loc un atentat la viața Regelui, face vâlvă răpirea unei adolescente, eveniment mult discutat printre amatorii de știri tari. În fine, se produc mai multe crime, între care una atât de enigmatică, încât avea să devină caz de studiu în facultățile de jurnalism. Lumea se mișcă în viteză. Bucureștiul e plin de „atenee”, adică de săli de conferință. Literatura de consum intră masiv pe piața românească, iar peste toate, filmul cucerește inimile tuturor. Bulevardul Elisabeta e plin de cinematografe, iar înainte de-a rula filmul, cânta Zavaidoc.

Când scapă calul…

– Spuneai că Zavaidoc a trăit o poveste de dragoste în anii în care oamenii de-abia învățau să iubească. Iubirea ține de vremuri?

– Romanul are ca temă o poveste de dragoste, desigur, plasată în anul 1923, pe care am reconstituit-o din frânturi de informație, din muzică și din jurnalele vremii. De altfel, compoziția romanului e bazată pe trei confesiuni ale unor personaje care au luat parte, într-un fel sau altul, la poveste. Matilda este studentă, obține o bursă la Sorbona, însă viața ei se modelează după conjuncturi, întâlniri și în funcție de verva unui an fără egal. M-a interesat traseul ei existențial, chiar pot să spun că Matilda se înscrie în tiparul feminin al altor romane ale mele.    1923 a fost un an de emancipare feminină, chiar dacă fără rezultate globale, iar Matilda, prin traseul ei existențial, ilustrează destul de bine prototipul femeilor de după război, care au visat, au sperat, fără să-și poată susține visurile până la capăt. Ea este femeia de care se îndrăgostește Zavaidoc. Iubirea din romanul meu este, în primul rând, a unui artist, pentru care totul se traduce prin dragoste și prin frica față de ea. Zavaidoc e orfan, prudent față de orice legătură. Dar există un moment și pentru el, când calul scapă, fuge în lume.

– Ți-ar fi plăcut să traiești în anul 1923?

– Pentru câteva ore – da.

– Dacă l-ai fi întâlnit, ce i-ai fi spus lui Zavaidoc?

– Că am pus umărul la visul său de-a avea o carte. În multe privințe, cartea mea, ” Zavaidoc în anul iubirii”, este un roman scris în colaborare cu el.