MARIA BUZĂ (actriță și cântăreață): „Cel mai mult mă bucur când oamenii mă opresc pe stradă și îmi zâmbesc”

Viața, ca un zbor de fluture

Maria Buză s-a născut pe 26 Februarie 1969 în Bucureşti, într-o familie cu rădăcini olteneşti. De foarte mică s-a arătat interesată de muzică şi de dans, astfel că visul său a fost acela de a deveni balerină. A făcut balet şi apoi dansuri populare la Şcoala Populară de Artă, iar în perioada liceului şi a facultăţii a dansat în ansamblul de amatori „Doina Bucureştiului”, dar destinul şi sfatul prietenei Lia Bugnar au călăuzit-o spre actorie, astfel că în 1997 a absolvit UNATC, la clasa reputatului profesor Gelu Colceag. Apoi, tot îndemnată de Lia Bugnar, Maria a început să cânte: primul său angajament a fost la celebrul restaurant „Şarpele Roşu”, frecventat de elita artistică boemă a Capitalei. Până în anul 2000, a făcut parte şi din grupul umoristic „Vouă”. După facultate, a fost angajată la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, unde a debutat cu rolul Smărăndiţa din piesa „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, montată de Ion Cojar. În acelaşi an şi-a lansat şi primul album muzical, „Fluturi galbeni”. Maria este căsătorită cu violonistul Geor­ge Pătraşcu, iar împreună au un fiu, pe Andrei.

Azi, Maria Buză este una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate artiste: joacă mult teatru, dar nici de televiziune şi de cinema nu se ţine departe, iar muzica e, în continuare, o altă manieră de a-şi exprima personalitatea. Am discutat cu ea despre toate aceste „scene” de viaţă, la o cafea băută în barul Teatrului „Elisabeta”, o instituţie culturală particulară, a cărei elegantă sală e mereu plină-ochi.

„Sunt un artist muncitor!”

– Maria, trăim într-o epocă de inflaţie culturală, cu oferte de calitate, dar şi unele lipsite de valoare. Ce crezi că te singularizează pe tine, ce anume te menţine în atenţia şi în inimile oamenilor? Care e formula succesului tău?

– Nu ştiu dacă există neapărat o formulă… Eu am pornit pe drumul ăsta şi în muzică, şi în actorie, din dorinţă pură: mă îndreptam către o lume din care simţeam că puteam să fac parte, dar nu ştiam ce avea să-mi rezerve viitorul. Putea să vină peste mine o avalanşă de roluri şi de spectacole sau… nu. Aşadar, dacă vrei, secretul îl reprezintă activitatea: ea trebuie să existe. Trebuie să munceşti. Dacă nu munceşti, nu poţi ajunge să-ţi cunoşti valoarea. Şi, din cauza volumului de informaţii şi de oferte artistice care sunt de găsit peste tot la televizor şi pe internet, publicul e din ce în ce mai greu de convins să vină într-o sală de teatru. Şi să te mai şi aplaude! De-asta eu am muncit şi muncesc în continuare cu osârdie: că nu e suficient să te remarci, trebuie să te şi menţii. Sunt un artist muncitor! Iar celălalt element care a contribuit, sunt convinsă, la a-mi atrage şi a-mi păstra afecţiunea oamenilor, e că m-am pus cu toată fiinţa mea în slujba meseriei, că de fiecare dată când urc pe scenă mă bucur din tot sufletul de ceea ce fac şi de faptul că pot să împărtăşesc cu cei din sală emoţiile şi bucuria mea. Publicul e foarte greu de păcălit. Trebuie să crezi în ce faci, doar aşa eşti credibil şi atingi coarda sensibilă a oamenilor, doar asta îi face să te îmbrăţişeze, să te îndrăgească. Știi ce plăcute sunt pentru mine acele întâlniri de pe stradă, cu persoane care m-au văzut la televizor sau la teatru sau în concerte, care mă abordează, se luminează la faţă, iar zâmbetele le devin şi mai largi şi dau să mă îmbrăţişeze?! Asta mi se pare cea mai frumoasă declaraţie de dragoste!

– Inflaţia artistică despre care vorbeam duce adesea la produse de calitate îndoielnică. Cum navighezi printre ele?

– E în firea mea, dar e şi ceva ce am învăţat în şcoală: să-mi respect meseria şi publicul, în orice condiţii. E adevărat că azi publicul doreşte, în majoritatea lui, lucruri mai facile, mai accesibile, vrea cât mai multă comedie, vrea ca atunci când iese din casă şi merge la un spectacol de teatru să se destindă. Dorinţa asta a oamenilor e de înţeles, când iei în considerare cât de greu şi de apăsător a devenit traiul de zi cu zi. Aşa că, până la urmă, să vrei să mergi la teatru într-o seară, să râzi şi, pentru două ore, să uiţi de toate grijile şi de problemele tale, nu e ceva rău, ba chiar e ecoul unuia dintre motivele pentru care teatrul a apărut pe acest pământ. De-asta textele şi scenariile sunt adesea adaptate la vremurile pe care le trăim… În fine, aici se deschide o discuţie amplă, fiindcă, după părerea mea, teatrul trebuie să servească la a destinde spectatorul, dar trebuie să rămână, totodată, şi o formă de educaţie. Ceea ce nu se mai întâmplă mereu, aici e pericolul. Şi de-asta eu sunt atentă la proiectele în care mă implic: şi dacă joc într-o comedie, vreau ca ea să aibă un mesaj în substrat, omul să înveţe ceva, nu doar să râdă pe moment şi apoi să nu rămână cu nimic.

– Există, în toată cariera ta, vreun personaj de care să te fi ataşat în mod special, care să reprezinte un reper?

– Întrebarea asta mă duce instantaneu la începutul carierei, pentru că întotdeauna primele roluri au o încărcătură cu totul şi cu totul aparte. Emoţie există mereu, până în ultima clipă a vieţii tale pe scenă, dar emoţia de la început, de la primele apariţii, e de o intensitate greu de pus în cuvinte… În cazul meu, primul rol a fost Smărăndiţa, din piesa lui D.R. Popescu, „O batistă în Dunăre”, regizată de Ion Cojar. Emoţiile au fost uriaşe: nu doar că această premieră semnifica debutul meu, dar piesa, în sine, e foarte grea! Şi foarte frumoasă: e o poveste splendidă de viaţă, de iubire, de omenie… Plus că le aveam alături pe minunatele actriţe Mariana Mihuţ, Leopoldina Bălănuţă, Rodica Popescu Bitănescu şi Ileana Stana Ionescu – care au oferit un adevărat regal actoricesc – şi a căror prezenţă simţeam că mă obliga cu atât mai mult să dau tot, să fiu cât mai sus posibil cu interpretarea mea. Ce amintiri speciale am de atunci… Apoi a urmat „Cadavrul viu”, piesa lui Tolstoi, în regia domnului profesor Gelu Colceag, în care eu am fost Maşa: iubesc foarte, foarte mult şi acest al doilea rol… Dar pe primul loc rămâne, fără doar şi poate, Smărăndiţa.

– Ai fost angajata Teatrului Naţional din Bucureşti, „prima scenă a ţării”, vreme de zece ani, apoi ai preferat statutul de liber profesionist. Odinioară, actorul era legat indisolubil de un teatru, exista chiar acel orgoliu al teatrului pe care îl reprezentai, acum, se preferă colaborările venite din diferite direcţii. De ce s-a ajuns la situaţia asta? Şi de ce ai ales şi tu această ­formulă?

– Într-o oarecare măsură, teatrul a devenit şi o afacere: sunt foarte multe companii de teatru care au producţiile lor proprii, cu care călătoresc prin toată ţara şi prin străinătate. Aşa s-a dezvoltat posibilitatea ca și actorul care nu e angajat într-un teatru să-şi facă meseria, iar acesta e un lucru foarte bun. În ceea ce mă priveşte, indepedenţa faţă de un teatru îmi prieşte: aşa îmi aleg singură proiectele, aşa îmi controlez calendarul şi mi-l organizez exact în felul în care doresc şi e benefic pentru mine. Şi aşa pot să îmbin fără dificultăţi atât proiectele în teatru şi televiziune, cât şi angajamentele muzicale.

Studentă și lăutăreasă

– Unul din secretele succesului tău muzical este repertoriul foarte vast şi foarte variat pe care îl ai. Cum ţi l-ai alcătuit? În cazul pieselor de folclor autentic românesc ai mers să culegi cântece de prin sate?

– Am început prin a cânta cântecele Mariei Tănase, apoi pe cele ale Mariei Lătăreţu, ale Ilenei Sărăroiu, ale Ioanei Radu… Am fost atrasă de muzica acestor voci reprezentative ale culturii noastre muzicale. Bine, la drept vorbind, când am fost angajată la „Şarpele Roşu”, locul unde am început să cânt, nu ştiam decât vreo câteva melodii şi nici alea chiar complete. Vai de capul meu! (râde) Ce poveste e asta: am ajuns la „Şarpele Roşu” datorită Liei Bugnar, prietena mea. Eram amândouă în facultate şi Lia mi-a zis: „Cânţi aşa de frumos, de ce să nu câştigi şi-un ban?” Mie ideea mi s-a părut de domeniul SF-ului: nu aveam studii muzicale, nu participasem la niciun concurs, nu aveam nici cea mai mică experienţă, eram doar un om căruia îi plăcea să cânte aşa, prin casă. Dar Lia s-a încăpăţânat! A pus mâna pe telefon, a sunat la „Şarpele Roşu”, s-a prezentat cu numele meu şi a declarat: „Sunt studentă în anul II la Actorie şi sunt lăutăreasă!”. Când am auzit-o, mi-a venit să intru în pământ: a fi lăutar sau lăutăreasă înseamnă să ştii să cânţi şi să ai un repertoriu cât tot universul! Că lăutarul e, practic, un tonomat viu: omul îţi cere să-i cânţi melodia X, tu trebuie s-o ştii! Lăutarul trebuie să ştie să cânte şi de bucurie, şi de jale, şi de masă, şi de casă, şi de pahar… Or, eu ce ştiam?! Însă domnul Dan Niculescu, „Şarpele”, cum i se spunea, patronul restaurantului, m-a invitat să dau o probă. M-am dus mai mult de ruşine, însă, cu alea două-trei melodii pe care le ştiam, am cucerit publicul, iar „Şarpele”, un om – nu doar cu o cultură temeinică, dar şi cu un caracter cu totul special, m-a angajat. M-a luat sub aripa lui ocrotitoare aşa, ca un tată. Iar eu m-am pus „cu burta pe carte” şi, uşor-uşor, am început să adaug alte şi alte cântece lăutărești. Au venit apoi şi melodiile vechi, de muzică uşoară… Vreo doi ani de zile am cântat la „Șarpele roșu”, până în anul IV, când a trebuit să renunţ, ca să pot să mă concentrez exclusiv pe învăţătură, că urma licenţa. Dar acolo a fost o mare şcoală pentru mine, din punctul de vedere al meseriei: cântam într-o cârciumioară, dar asta m-a ajutat să-mi înving anumite temeri şi să capăt siguranţă, încredere în forţele mele.

Acea perioadă a contat enorm! Nu mai spun că publicul nostru era dintre cele mai rafinate: clienţi fideli erau Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache, dar îi vedeai adesea şi pe Ştefan Bănică, Colea Răutu, Ileana Stana Ionescu şi Andrei Ionescu (soţul dumneaei), Radu Beligan, Dorel Vişan, Şerban Ionescu, Nicu Constantin, Tora Vasilescu, Titi Rucăreanu ori regizorul Nuţu Cărmăzan. În acest restaurant nu erau decât nouă mese, dar la aceste mese puţine, să vezi atâţia artişti de un asemenea calibru, era ceva excepţional! Iar emoţiile mele erau pe măsura calibrului auditoriului… Gândeşte-te ce faimă avea „Şarpele Roşu” dacă oamenii „civili” veneau şi făceau coadă la intrare, aşteptând eliberarea unei mese, iar între timp stăteau cu nasul lipit de geam, să vadă ce se petrece înă­untru… În fine, după ce mi-am luat licenţa, m-am întors la muzică şi, după o vreme, mi-am dat seama că trebuia să-mi alcătuiesc şi un repertoriu propriu, cu melodii personale, care să mă reprezinte direct pe mine: acesta a fost pasul următor. Abia când devii cunoscut cântând melodiile tale, poţi să spui că eşti un artist adevărat, că ai o identitate. Ceea ce nu înseamnă că am renunţat la restul melodiilor, pentru că ele vin din fibra poporului nostru, ne exprimă firea, emoţionalitatea, povestea… Simt că am datoria să le cânt, să le păstrez vii, să nu fie uitate. Cu atât mai mult azi, când folclorul cel adevărat a ajuns să fie atât de desconsiderat, publicul cu apetenţă pentru acest gen e din ce în ce mai restrâns. Şi, apropo de folclor, m-ai întrebat dacă am mers eu însămi să culeg melodii de prin sate. Să ştii că m-am gândit la asta, m-am gândit să bat pe la porţi şi să zic: „Nea Ioane, ştii vreun cântec, aşa, care-ţi place matale mult, pe care l-ai cântat când ai fost îndrăgostit sau când ai jelit?”. Mi-ar fi plăcut tare mult, dar n-am ajuns să fac munca asta de teren, cumva, mi-a fost teamă… Dacă băteam pe la porţi şi, în loc să iasă nea Ion, ieşea unu’ cu cercel în nas, cum se poartă acum?! Mi-a fost teamă să nu descopăr că satul românesc autentic a dispărut cu totul… Da’, vezi, viaţa le aranjează pe toate: de curând am ales să rămân doar locuitor-pasager al Bucureştiului şi m-am mutat în zona Horezu, unde s-a născut tatăl meu, iar oamenii din sat, văzându-mă la televizor şi ştiind că eu cânt şi muzică de petrecere, dar şi muzică populară, folclor autentic, au început să mă oprească pe stradă şi să-mi cânte tot felul de melodii vechi, despre care îmi spun că le ştiu de la bunica sau de la mătuşa. Am descoperit o bogăţie imensă în sufletele şi-n amintirile consătenilor mei!

– Povestești cu multă însufleţire despre ce faci și despre ce năzuiești, dar îți mărturisesc că mie mi se pare, adesea, că în făptura ta există o umbră de tristețe…

Eu cred că, de fapt, sunt tristă mai tot timpul. E ca şi cum am o suferinţă cu care m-am născut… nu ştiu… dar o am, o simt… Şi cred că ăsta e şi motivul pentru care îmi doresc ca tot timpul să fiu veselă, bine dispusă, să zâmbesc şi să mă bucur de zâmbetele şi veselia celor din jur. Îmi place să fiu veselă şi caut veselia… Poate de-asta mă şi potrivesc atât de bine cu scena, deşi, uneori, mi-e îngrozitor de greu să urc pe ea: emoţiile sunt aproape copleşitoare, și totuşi, acolo îmi doresc cel mai mult să fiu, acolo mi-e cel mai bine. Acolo şi în familie, alături de soţul meu şi de băiatul nostru. Soţul meu, George, e muzician, violonist – a făcut şcoala de muzică şi doi ani de Conservator, la care a renunţat când tatăl lui s-a prăpădit. Însă ca oameni, suntem com­plet diferiţi: el e un Taur perfecţionist, nu acceptă nicio greşeală, în vreme ce eu, Peşte, sunt la polul opus, adi­că accept că e uman să mai şi gre­şeşti şi-mi recunosc greşelile, nu încerc să le ascund sub preş. Eu, ca Peşte, sunt genul care prefer să las pe mâine ce pot face azi, în vreme ce Geor­ge face azi şi ce poate să lase pe mâine. Iar Andrei, băiatul nostru, e tot ca mine: e şi el tot Peşte. (râ­de) Trăgând linie, în ciuda diferenţelor, noi funcţionăm minunat ca familie: ne susţinem unii pe ceilalţi, ne apărăm, ne ali­năm, ne adăpostim de relele lumii…   

– Dar cu relele toamnei cum te ai? S-a pus pe ploaie, pe frig…

– Toamna mi se pare că mă aduce acasă, mă aşază la casa mea. Mai ales la casa sufletului meu, că, de treabă, am treabă de nu-mi mai văd capul. Dar simt aşa, că toamna, cu bel­şu­gul ei de roade, mă ajută să conşti­entizez mai bine belşugul de bine şi de frumos din viaţa mea.