• Un târg de carte organizat în București, între 4 și 8 Decembrie, este o ocazie excelentă pentru iubitorii de lectură să pună în rafturile bibliotecii volume noi, înaintea vacanței și a sărbătorilor de iarnă. Totodată, la standuri, vizitatorii au șansa să întâlnească „pe viu” autori faimoși, să-i aplaude și să le ceară un autograf. Chiar și pentru scriitori este un moment favorabil să se întâlnească. Motivații destul de puternice și pentru unii, și pentru alții, ca să înfrunte ploaia torențială și să uite pentru câteva ore de tracasările electorale, pentru a intra în spațiul plin de ispite scripturale •
Oameni și cărți
Plouă potop. Falduri de apă rece acoperă Centrul expozițional Romexpo. Vitregia meteorologică nu-i descurajează însă pe bucureșteni să vină la târg. Își deschid umbrele largi și se îndreaptă spre ușile de intrare ale Pavilionului B. În holul mare, aglomerație ca la un concert în piața publică. La cafenea, toate mesele sunt ocupate. La fel și băncile de pe laterale. Intru în incinta târgului. Culoarele dintre standuri sunt circulate intens. Mă las purtat de șuvoiul uman. Din mers, citesc nume de edituri și titluri de cărți. Nu caut ceva anume. Sunt un vizitator fără un scop clar. Privesc oamenii, poate întâlnesc vreun cunoscut. Circul prin labirint ca un Icar. Și dacă mi-aș face niște aripi din copertele groase ale vreunui tom academic, până unde m-aș ridica? Până în plafonul clădirii, apoi aș cădea din nou pe vreo grămadă de cărți. Din labirintul acesta, nimeni nu vrea să scape. Dimpotrivă, lumea se bucură de voluptatea de a rătăci printre standuri, printre cărți, prin pagini citite în grabă. La standul editurii Cartea Românească, îl întâlnesc pe tânărul scriitor Savu Popa din Sibiu. A publicat volume de poezie, de proză și de studii literare. E și profesor de limba română, într-un sat din apropierea burgului transilvan. Își lansează un roman numit „Rețeaua subterană”. Savu Popa merită toată atenția publicului. Este talentat, studios, tenace. Schimb câteva vorbe cu el, apoi rătăcesc din nou în labirint. Standuri mici, cu numai câteva titluri, dar și standuri mari, cu mii de cărți. Unde să mă duc mai întâi? O carte bună aș putea găsi chiar la o editură mai puțin cunoscută publicului larg. Asta este incitant la un mare târg de carte: ai șansa de a descoperi comori acolo unde nu se înghesuie exploratorii. Dar să fiu cinstit cu dumneavoastră: nu mai sunt nici eu chiar exploratorul care am fost cu mulți ani în urmă. Aveam atunci mai multă răbdare, petreceam ore în șir printre cărți. Acum, mă mulțumesc mai degrabă cu ce am acasă, prefer să recitesc, nici măcar o carte întreagă, ci numai anumite pagini. Nu mă dau însă înapoi să cumpăr cărți noi, de la vreo librărie sau de la vreun târg, cum este Gaudeamus, întrebându-mă, totuși, când o să găsesc timpul acela de tihnă ca să le citesc. Ajung la editura „Cetatea de Scaun” din Târgoviște. Citesc un titlu: „Războiul și captivitatea. Prizonierii de război români în Primul Război Mondial (1916 – 1919)”, autor Radu Tudorancea. Cumpăr cartea imediat, poate mai aflu ceva despre lagărul de prizonieri de la Medgidia, unde străbunicul meu, Gheorghe Ghe. Bădița, a murit de tifos exantematic, la începutul lunii martie 1917, și acolo i-au rămas oasele. La ora 15:00, va fi lansarea cărții. Decid să rămân.
Clasicii sunt lângă noi
Între timp, merg la lansarea unei alte cărți, M. Eminescu – Gânditor privat și gazetar cu „metod științific”, scrisă de Ion Dur și publicată de editura „Junimea”. Ion Dur mi-a fost profesor la Sibiu. A rămas aproape neschimbat, și la chip, și în spirit. În timp ce vorbește, îmi aduc aminte de cursurile lui de acum treizeci de ani. Ne recomanda cărți și autori care abia intraseră pe piață. Era sfârșitul anilor 90, nu era abundența editorială de acum. Dar atunci nu aveam telefoane inteligente și nu aveam calculator sau laptop. Aveam timp pentru citit. Obișnuiam să merg la Biblioteca Astra sau, dacă aveam bani, să cumpăr o carte de la librăria „Mihai Eminescu”. Când am venit în București, mereu purtam o carte cu mine în rucsac, să citesc în metrou. Acum, țin un smartphone în mână și citesc știri sau prostioare pe rețelele de socializare. Mai toți călătorii facem asta. Rar văd pe cineva citind o carte. Să nu fiu înțeles greșit: eu nu absolutizez cititul cărților. Nu deplâng faptul că lumea în metrou, în loc să dea paginile unui volum, se uită pe rețelele de socializare. Atât timp cât semenii mei sunt pașnici, civilizați și nu se lasă ușor prostiți, totul este în regulă. Este adevărat însă că lecturile literare au asupra noastră un efect mai puternic și de durată: parcă ne fac mai stăpâni pe noi înșine. Pe mine, cel puțin, m-au ajutat în sensul acesta. După lansarea studiului despre Eminescu, plimbându-mă din nou prin târg, m-am întrebat de ce susțin unii că a dispărut cultura clasică din România, că nu-i mai bagă nimeni în seamă pe marii noștri scriitori, că ei nu ar mai avea loc nici în manuale. Ce anume îi face pe acești ipochimeni să emită astfel de acuzații nedrepte? Cum ajung la concluzii false? Iată, profesorul Ion Dur a scris despre Eminescu o carte proaspătă. Și Eminescu e încă studiat, cercetat, citit. La fel, toți marii clasici ai literaturii române. Nu știu, zău, dar e posibil ca astfel de acuzații să vină din partea unor oameni care chiar ei nu-i citesc pe marii clasici ai literaturii noastre și se apucă, așa, să trăncănească pe seama unei realități pe care nu o cunosc. Sau sunt, pur și simplu, niște persoane de rea-credință. Să facă bine să mai umble prin librării, prin biblioteci, pe la instituțiile de cultură, să vadă că respectul și admirația pentru marii noștri scriitori sunt la locul lor. Cred că altceva îi deranjează pe ei: că în timpurile acestea democratice, piața oferă și literatură, și idei din alte spații culturale, pe care ei nu le agreează. Dacă e așa, trebuie să le spună cineva că nu-i obligă nimeni să citească ceea ce nu le place. Eu, de pildă, citesc cu mare interes, și poeți francezi din sec. XIX – XX, și poeți americani din secolul XX, mai ales în traducerea lui Mircea Ivănescu. Or fi auzit acești pretinși apărători ai marii noastre literaturi de Mircea Ivănescu? A fost un poet uriaș, care a trăit retras și modest, într-o casă din Sibiu, plină de flori și pisici, și a creat un univers poetic unic, inconfundabil.
Alegerile mele
La ora 15:00 – prezent la lansarea cărții despre prizonierii români din Primul Război Mondial. Aflu din discuții că bulgarii s-au purtat cumplit cu prizonierii români. Străbunicul meu a murit la Medgidia, captiv al bulgarilor. Sper să găsesc mai multe date despre acele orori în cartea istoricului Radu Tudorancea. Autorul îmi dă un autograf și îmi promite că îmi va indica niște surse arhivistice, unde aș putea afla informații despre acel lagăr blestemat, unde a murit înaintașul meu, un bărbat de 46 de ani, care și-a lăsat acasă șase copii și a plecat la război, în august 1916, cu carul cu boi rechiziționați de armată. Ies din starea de spirit provocată de nenorocirea din acele timpuri și reintru în atmosfera târgului. Noian de lume. Ne mai și ciocnim, ne cerem scuze. Mă bucură aglomerația asta. Sunt și mulți tineri și copii. La standul unei edituri prestigioase, mare înghesuială. Vorbește jurnalistul Cristian Tudor Popescu. Îl recunosc mai întâi după voce. Unii îl contestă, dar CTP are și mulți admiratori. La același stand, îl văd și pe procurorul Augustin Lazăr, fost șef al Parchetului General. Cu ani în urmă, înainte să ocupe această funcție, i-am luat un interviu despre recuperarea brățărilor dacice din străinătate. Condusese o astfel de operațiune, plină de succes. Trec mai departe și ajung la un alt stand mare, unde dau cu ochii de mai multe volume scrise de Bohumil Hrabal, un prozator ceh căruia îi port o admirație nedezmințită. Cumpăr patru cărți, le plătesc și ies în ploaia care nu se mai oprește. Vizitatorii continuă să vină. Potrivit unui sondaj european, noi, românii, am fi pe ultimul loc în ce privește obiceiul de a citi cărți. La Gaudeamus 2024, am uitat de această statistică. Aglomerația de la standuri m-a convins că destui români de dedică lecturii. Nu-i totul pierdut!
