Perla Coroanei – Cazinoul din Constanta

• Constanța e darul pe care tânărul regat român și ambițiosul său rege, Carol I, l-au făcut României, după cucerirea inde­pen­denței. Iar Cazinoul din Constanța a fost imaginea sa simbol: o țară tânără, dornică să-și afle iden­titatea și să se afirme pe plan internațional.  După o jumătate de secol de mărire și o altă jumă­tate de decădere, Cazinoul din Constanța e gata pentru o nouă viață. Înainte ca șampania să curgă în cupe, am fost să-i admirăm strălucirea și să aflăm poveștile ascunse între vechile-i ziduri… •

Eminescu, la malul mării

„O să mă’ntrebi ce efect mi-a făcut marea pe care-o văz ’ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate. E schimbăcioasă la culoare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu fe­meea…”. În lumina incandescentă a apusului, Mihai Eminescu așterne, repezit, rândurile care-l urmăreau din timpul plimbării de amiază de pe faleză. Gân­durile-i sunt numai la Veronica, trebuia să-i scrie de îndată despre sosirea sa la mare, la băile de la care spera să-i întremeze mintea și trupul atât de istovite.

Eminescu ajunge la Marea Neagră în 1882, la numai 4 ani după ce Dobrogea revine României, la capătul Războiului de Independență, iar scrisorile trimise iubitei sale, Veronica Micle, sunt o cronică prețioasă a elanului României de transformare a Constanței într-un mare port european. „Constanța sau Chiustenge e un orășel mic, îndestul de frumos. Viața e scumpă, dar nu precum mi se descria. Totuși, viața e monotonă și, peste zi, târgul pustiu”, notează Eminescu. Dezvoltarea trepidantă a Constanței nu-i scapă, însă, directorului de la „Timpul”: „De când stăpânesc românii, primăria a făcut foarte mult pentru înfrumusețarea orașului. O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și când luna e deasupra aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei”. Încartiruit la Hôtel d’Angleterre, Emi­nescu se bucură de o privilegiată „belvedere”. „Șed într’o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putință, te sărut dulce, draga mea Veronică, și rămân al tău…”. „La anul, venim amândoi aici, căci băi­le de mare întăresc și grăbesc bătăile ini­mei, iar privirea mării liniștește mai ales su­fletele furtunoase…”.

Noua modă a „pleziriștilor”

Chinuit tot mai rău de boală, Mihai Emi­nescu nu mai ajunge niciodată la Constanța, dar lumea bună a Bucureștilor învață repede drumul spre Mare, în timp ce autoritățile se dau peste cap să facă tot mai atractiv noul litoral românesc.

Tonul îl dau familiile de viță nobilă, Vă­căreștii, Filipeștii, Ghiculeștii, care se înhamă la trecerea anevoioasă a Dunării, pentru a se bucura de intimitate netulburată. „Aristo­crația română a lăsat din năravurile ei de a desconsidera tot ce e românesc. Aici, la Constanța, a edificat castele și vile cu pa­norame încântătoare, care decorează bule­var­dul”, scrie corespondentul din Ardeal al re­vistei „Familia”. Dintre toate vilele, cele mai fățoase sunt ale lui Mihail Kogălniceanu. Bo­nomul politician se îndrăgostește ireme­diabil de Litoral și devine, prin influența sa, dar și prin exemplul propriu, unul dintre marii promotori ai Constanței. Kogălniceanu are mai multe case la malul mării. Prima, deja terminată în 1880, e numai bună pentru a o găzdui pe rafinata Regină Elisabeta. Pentru a-i crea ambianța necesară, Consiliul Comu­nal construiește un chioșc dinaintea caselor.

Pe zi ce trece, locul e tot mai animat. „Mono­tonia dispăru ca printr’uă minune. Muzica militară cântă pe bulevard în toate serile, la casină se dansează, se joacă piese de teatru grecești, lăutarii evoluează la Grădina Orientală, actori de renume sunt așteptați, iar muzica orientală poate fi as­cultată în «cafenelele cântânde» ale turcilor”, se entuziasmează presa.

„Drama dela Hotel «Carol»”

Membru de seamă al elitei culturale și politice a vremii, Barbu Ștefănescu Delavrancea nu se abține nici el să cerceteze, cât mai degrabă, „orașul-feno­men” al României suverane. Se cazează la „Carol I”, la doi pași de vechiul cazino, și are parte de „o pri­mire elvețiană”: „Gerantul, comptabilu’, un ober și mai mulți chelneri se află la intrare; ca fond al ta­bloului, mulțime de bucureșteni, doamne și domnișoare din cele ale căror busturi superbe se încadră pe marginile logiilor de la teatru la toate reprezentațiunile. Deschid fereastra: în lumina lunei, ultimele sunete ale muzicei tac; nu se mai aude decât susurul mărei care, ondulând la țărmuri, cicălește pietricelele și scoicile marine de mult golite…”, scrie marele dramaturg.

Tabloul idilic al lui Delavrancea e tulburat ade­sea, în sezon, de scenete, care comice, care drama­tice, deliciu pentru bârfele cafenelelor din Cons­tanța. Un adulter din înalta societate se termină prost pentru amantul nevoit să „evadeze” de la etajul II: „«Drama dela Hotel «Carol»! Nu văd eroi în aceas­tă piesă, e o banală comedie. Ceea ce a surprins pe toată lumea e faptul că un hotel «high-life» nu e în­zestrat cu un ascensor. Când comiți o mică esca­padă conjugală la al doilea etaj al unui hotel unde plătești cel puțin un pol pe zi și vrei să te faci nevă­zut la momentul psihologic când o terță persoană vine să te prindă în flagrant delict, nu e permis să nu ai la îndemână alt mijloc de evadare decât o periculoasă descindere pe fereastră prin sistemul rudimentar a două cearșafuri înnodate. Otelurile localităților balneare trebue obligate să introducă scări de mătase solide la fiecare fereastră, pentru uzul Romeilor și Julietelor…”.

Pofta de distracție crește an după an. E tot mai limpede ceea ce vizionarilor care se conjuraseră să facă din Constanța unul dintre marile orașe ale României le fusese clar de la bun început. Orașului îi lipsea acel ceva care să întregească, într-un singur simbol, toată ambiția și mândria și energia pe care tânărul stat român le pusese în Constanța: un cazino nou-nouț, occidental, pe promenada din port, ca să fure toate privirile!

„Revoluția” de la 1878

Mă aflu la malul mării, într-o zi friguroasă de iarnă, desprinsă parcă din versurile tângui­toare ale lui Ovidiu, ca să aflu, în cele mai fine detalii, povestea faimosului Cazino din Cons­tanța, care, inaugurat acum 115 ani, se pregă­tește, chiar zilele acestea, pentru o nouă viață. Vântul dimineții suflă tăios dinspre mare, dar priveliștea mă țintuiește locului. Lucrările la Cazino sunt pe ultima sută de metri, iar clădirea veche arată, parcă, mai ceva ca-n ziua fastuoa­sei sale inaugurări din 1910! Arhitectul Radu Cornescu lasă deoparte schițele cu proiecte și coboară din biroul de peste drum, să-mi fie ghid. Cercetător pasionat al clădirii emblema­tice a Constanței, Radu Cornescu a urmărit în­deaproape renovarea care va fi gata zilele aces­tea. Până să mă conducă într-o vizită pe șantier, îmi rezumă, într-o scurtă promenadă, povestea fascinantă a Cazinoului: „Aici, la Constan­ța, a fost o veritabilă revoluție. Totul era risipit, stră­zile erau strâmbe, casele de lut sau de lemn, puți­nele clădiri ordonate erau în partea engleză. După 1878, când a venit administrația românească, totul s-a schimbat. S-au răscumpărat terenul și toate insta­lațiile de la compania engleză care opera por­tul, s-au ridicat imediat clădiri instituționale, printre care și Catedrala, a început construcția Palatului Co­munal din Piața «Ovidiu». Pe coastă, existau doar câteva case mai răsărite și alte câteva spre farul genovez. S-a parcelat terenul și, din acel moment, nu s-au mai construit decât case zidite, cu aspect deosebit. Atunci s-a început trasarea Bulevardului Elisabeta. Constanța avea nevoie de plaje și de locuri de petrecere a timpului liber. În acest context, s-a pus problema existenței unui cazino și s-a și fă­cut unul provizoriu, «Kursaal»-ul”.

Carol I și „visătorii” săi

Toată lumea se gândea, însă, la un cazino somp­tuos, pe model occidental, care să devină simbolic pentru Constanța. „Regele Carol I plănuia deja ca portul să fie modernizat într-un mod grandios. Șan­sa a făcut ca marele inginer Anghel Saligny să fie omul de încredere al guvernului. Saligny a avut o in­fluență extraordinară asupra orașului, dar și asu­pra Cazinoului. S-a hotărât ca faleza, care era până la limita bulevardului, să se extindă spre mare, să se facă un parc în terase, iar noul Cazino să fie așe­zat pe acest promontoriu. Saligny a început cons­trucția falezei, care a mușcat zeci de metri din mare, a făcut zid pentru ca apele să fie ținute în frâu, iar între zid și vechiul taluz s-au realizat promenada și parcul. În 1903, s-a semnat un contract cu ar­hitectul Daniel Renard pentru cons­truc­ția nou­lui Cazino”. Fiu al unui elvețian și al unei românce, cu studii serioase la Pa­ris, Daniel Renard gân­dește Cazi­noul în stil Art Nouveau, la invitația prima­rului Cristea Georges­cu, care pornise deja proiectul, prin turnarea fundațiilor, sub îndrumarea lui Saligny. „La subsol se văd și azi grinzile metalice ale lui Saligny, care seamănă foarte mult cu cele ale Podului de la Cernavodă”.

Aventura construcției cazinoului ar încăpea într-un roman! Arhitectul Radu Cornescu evocă, savuros, în­cren­gătura de intrigi politicianiste care învăluie edificiul pe care îl ad­mirăm. „În 1905, s-a schimbat culoa­rea politică: a venit un primar conservator, care l-a dat afară pe Renard, decis să facă noul cazino cu ce­lebrul arhitect Petre Antonescu. Antonescu pro­pu­nea un Cazino în stil neoromânesc, având func­țiunile unui teatru. Dar, în 1907, s-a schimbat mo­difi­carea. Re­venit la Primărie, Cristea Georgescu îl readuce pe Renard și, până la urmă, Cazinoul se face după pro­iectul lui. În timp, Comisia pentru Înfrumu­sețarea Orașului și Consiliul Tehnic Supe­rior, care super­vizau lucrările, vin cu o serie de obiecții: cazinoul e extins spre mare, se mărește zona de lângă scenă, continuă dezvoltarea și la subsol: trebuia o bu­cătărie, spații frigorifice… Mai apoi, Renard se ocu­pă și de «acvariul» de vizavi, un restaurant pentru lumea care nu-și permitea să între în cazino”, mă lămurește Radu Cornescu.

„Exclusivitate”, după 115 ani

Mai sunt doar câteva zile până la ceremonia de redeschidere a faimosului Cazino. E vremea ultimelor tușe, totul miroase a proaspăt, iar sălile principale sunt deja gata de dans. Sus, pe schele, pic­torii migălesc, în tușe aurii, deta­liile cele mai rafinate, în timp ce decoratorii, gata să intre în scenă, fac măsurători pentru mobilier. Splen­di­dele candelabre, care recreează at­mos­fera magnifică a anilor ante- și in­terbelici, se întrec în efecte spe­ciale cu razele discrete ale soarelui amiezii, care joacă în vitraliile fe­restrei-scoică dinspre mare. Mă simt întocmai ca reporterul de la ziarul „Minerva”, care a dat „exclusivi­ta­tea” cu ultimele detalii de dinaintea marii inaugurări din 1910! Mă pun pe treptele ce duc spre sala de spec­tacole și, recitind reportajul, mobilez decorul de azi cu tușe de epocă. „Noul casino răsare parcă din fundul mărei, ca un colos de marmoră albă. Un monument în stil modern francez, cum nu avem în țară. Dar dacă exteriorul, cu colonadele și orna­men­tațiile bogate, cu arcurile bine conturate și cu ferestrele uriașe îți impune cea mai desăvârșită admirație, nu mai puțin îți inspiră admirație și interiorul. În primul etaj, dintr’un vestibul uriaș, pătrunzi într-o sală de lectură și o sală de restaurant lungă. De jur împrejur, geamuri prin care poți să admiri în continuu marea. Aici se află o sală de joc și una de bi­liard. Bogat, cu gust deosebit, întreg acest par­ter este înconjurat de o largă terasă asfaltată, la picioarele căreia valurile furioase se sparg cu zgomotul mării furioase. O admirabilă orchestră complectează, prin accentele ei când duioase, când înviorătoare, ansamblul ferme­cător. La primul etaj se află sala de spectacol. Interiorul e luminat prin vitrouri colorate și cu desemnuri artistice. Această sală de peste 400 locuri va fi tot atât de bună pentru teatru ca și pentru concerte și baluri. În timpuri de ser­bări, va fi transformată într’o adevărată feerie prin valurile de lumină căzute din toate păr­țile, în toate culorile. După atâtea schimbări și peripeții, cari te făceau să crezi că noul cazino nu va mai fi terminat, azi vizitatorii și locuitorii Cons­tanței se pot bucura de cel mai frumos local de dis­tracții din țara noastră. Privirea de pe acest teren furat mărei, de pe terasa noului cazino, e încântătoa­re. Ziua, sub razele luminoase ale soarelui, valurile se înalță sub sclipirile în­diamantate ale astrului ce­resc, se înalță uriașe pentru ca, cu spume de mâ­nie, să se isbească neputincioase sub picioarele tale. Vizi­tatorii, visătorii și poeții vor avea deseori să admire de pe încân­tătoarea terasă a noului casino astfel de tablouri fermecătoare…”.

Oaspeți de seamă: Regele Carol I și Regina Elisabeta

„De la bun început, în proiectul lui Daniel Re­nard, clădirea a avut funcția de cazino – se jucau și ruletă, și cărți, și bacara, de toate. Dar exista și o parte de restaurant, o mică cafenea, un salon de lectură. Era gândit pentru ca lumea amatoare de lux să aibă de toate”, explică Radu Cornescu, în timp ce urcăm pe scările interioare. „A fost mereu o mare atracție. Toate evenimentele importante treceau sau se terminau aici. Lângă Cazino era un mini-port, lumea putea să se distreze, să iasă în larg. Cele mai bu­ne orchestre veneau la Cazino, teatrul era și el pre­­zent. În timpul ocupației din Primul Război Mon­dial, nemții urmăreau filme în sala de spectacole!”.

Dar, până să-i vrăjească pe ocupatorii germani, noul Cazino din Constanța devenise o gazdă frec­ventă pentru capetele încoronate ale României și pentru invitații lor cei mai de seamă. Atașamentul lui Carol I pentru Constanța și pentru Dobrogea era total, Regina Elisabeta nu rata niciun sezon pe Litoral, acolo unde Cazinoul era locul perfect pentru seratele culturale pe care le punea la cale, împreună cu domnișoarele din suita sa. Atât ca Prin­cipe, cât mai târziu și ca Rege, Ferdinand e mereu prezent la evenimentele majore din viața orașului, Regina Maria își cons­truise, la Mamaia, un superb palat, moș­tenit ulterior de Regina Elena, care avea să petreacă, împreună cu viitorul Rege Mihai, pe atunci un copil, multe veri la malul mării. Inaugurarea portului, din 1885, în prezența Regelui Alexandru al Serbiei, inaugurarea noului Cazino, în 1910, patronată de Principele Ferdinand, celebra vizită a familiei imperiale ruse, în frunte cu Țarul Nicolae al II-lea și Țarina Alexandra, când discursurile și defilarea gărzilor s-au ținut chiar în fața clădirii cazinoului, celebrarea, sub privirile Regi­nei Maria, a jumătate de veac de la alipirea Dobrogei la România, au fost evenimente ce au lăsat amintiri de neuitat pentru istoria orașului și au contribuit decisiv la creșterea prestigiului său național și internațional. Iar Cazinoul n-a fost doar fundal, a fost în centrul tuturor marilor evenimente și a fost remarcat, fără excepție, de oaspeții de vază ai regatului român. Investiția tânărului stat în opera lui Renard și-a întors profitul cu vârf și îndesat!

Dar dincolo de poza epatantă a zilelor de săr­bă­toare și dincolo de ștaiful imperial, Cazinoul din Constanța are istoria lui per­so­nală, de fiecare zi și, mai ales, de fiecare noapte: mari povești de iubire și amantlâcuri ce-au făcut epocă, afa­ceri de spionaj econo­mic și militar, femei și pariuri deo­potrivă fatale, distracții de pomină, dar și eveni­mente cul­turale de cel mai înalt rang, cu Lucia Sturdza și Tony Bulandra, cu trupa lui Matei Millo sau a lui Mișu Fotino cap de afiș. Un tre­cut pe care încerc să-l dezleg cu ajutorul cunoș­tințelor de epocă fabuloase ale arhitectului Radu Cornescu. „Au existat și drame, s-a lăsat cu îm­puș­cături, crupieri care au furat clienții, nu puțini s-au aruncat în mare după ce au pierdut averi. Au fost apoi războaiele, a venit comunismul, alte drame”.

Mă apropii de ferestrele mari ce dau spre mare. Muncitorii trebăluiesc pe terasă, în vreme ce prin ușile întredeschise, sunetul valurilor se amplifică ca-ntr-o uriașă scoică. E în vuietul mării ceva din tumultul anilor de maximă efervescență a cazi­noului. Înțeleg asta mai bine când mă întorc pe promenada de pe faleză, la ceas de seară, și superba clădire a cazinoului strălucește, cu toate luminile aprinse, ca o bijuterie, ispitindu-mă la visări. Sălile somptuoase pe care le-am vizitat în timpul amiezei sunt populate acum de bogătași excentrici și femei elegante, vedete ale lumii culturale și politicieni de vază, ofițeri țanțoși și dame de companie, spioni mascați sub funcții comerciale pompoase, turiști din lumea bună a Capitalei, dar și mulți gură-cască, tentați să inspire parfum de trabuc bun după câte o reprezentație de teatru sau de cinema, jurnaliști în căutare de senzațional. Mi-i și imaginez pe „pre­sarii” de la 1900, cu foile de notițe prinse la borul pălăriei, pe model american, trăgând cu urechea în căutare de cancan-uri ori strecurând o mică șpagă ospătarilor pentru detalii picante, din anchetele legate de marile drame ce-au zguduit cazinoul…

Dezonoarea sau moartea

Adevărul e că presa locală constănțeană nu duce lipsă de subiecte-trăsnet în sezonul estival. Anul și marele scandal, dacă nu câte două-trei, care înghit coloane întregi, chiar și în paginile coti­dia­nelor centrale! La scurt timp după deschiderea cazinoului, în 1912, crupierii companiei Marçay, sunt acuzați că l-au furat „în mod ordinar”, la ba­cara, pe maiorul Dimitriu. Vara următoare, un tânăr se sinucide după ce a jucat la cazino banii patronului! „Tripoul din Cons­tanța a aruncat anul trecut ru­șinea asupra mai multor case co­merciale, silind pe condu­că­torii lor să fugă din țară des­pu­iați, rușinați, zdruncinând co­mer­țul local”, tună presa de opo­ziție. În vara lui 1914, plân­gerea unui biet impiegat de la Depoul CFR către autorități e ignorată fără pic de com­pa­siu­ne: „Având curiozitatea de a ve­dea acest local în care nu fuse­sem încă niciodată, m-am cobo­rât jos, unde e ruleta. Perzând de mai multe ori un leu, am început a risca cât mai mult. În scurt timp, am remas fără niciun ban în buzunar. Cu respect vă rog să interveniți pe lângă Direcția Cazino­u­lui, spre a-mi se res­titui suma de 123 lei, din salariul de 125 lei”. Nici turiștii nu sunt oco­liți de patima jocu­rilor. „S-au văzut per­soa­ne care veneau cu intențiunea de a sta 3-4 săptămâni, spre a face o cură de băi, iar după 4-5 zile erau văzuți dând ultimul ban la cazino sau erau nevoiți a-și vinde bijuteriile pentru a putea pleca”. Un alt caz îndelung dezbătut este cel al si­nu­ciderii locotenentului Dusi: „Un glonț de revolver a pus capăt zilelor unui tânăr ofițer de rezervă, care delapidase o sumă respec­ta­bilă de bani și a preferat dezonoarei, moar­tea. Pe cât aflăm, Dusi, în văzul tutu­ror, cheltuia sume de bani considerabile, dând banchete la Cazino și întreținea rela­țiuni cu o doamnă, o depravată care, spre surprinderea multora, făcea parte din corpul didactic local”, consemnează un reporter.

Spital de campanie, în primul război mondial

Apropierea războiului îi întărâtă și mai mult pe amatorii de distracții. „Lumea bu­nă” nu mai poate părăsi țara, așa că op­țiunile unei vieți demne de „La belle époque” se restrâng la două stațiuni – Sinaia și Cons­tanța. Se pariază cu frenezie sume enorme, limu­zinele strălucitoare și ținutele de lux cer o tratație pe măsură: icre moi, fazan sau langustă, șampanie în valuri. Șirul dramelor de pe Litoral e curmat de o pacoste și mai mare: intrarea României în Primul Război Mondial. Superbul lăcaș de loisir e transformat în spital al Crucii Roșii. Parfumul toaletelor damelor de București e luat de mirosul persistent al dezinfectanților, mesele de joc și de lectură sunt înlocuite cu șiruri lungi de paturi pentru suferinzii aduși de pe front, drogurile sunt înlocuite cu morfina. Aflat la Constanța, ofițerul Matila Ghi­ka e martor ocular al unui episod de o cruzime inima­ginabilă ce are drept țintă Cazino-ul. „Când a răsunat alarma, au apărut patru sau cinci hidroavi­oane dușmane, și unul dintre ele a aruncat o bombă pe cazinoul-spital, care era plin de răniți. Bomba a tre­cut prin acoperiș și a explodat în marea infir­merie, ucigând și rănind grav 50 de pacienți. Clădirea luase foc, și imaginea tărgilor însângerate pe care erau transportate victimele raidului m-a făcut să înțeleg că războiul era, înainte de toate, o tragedie…”. Cazinoul a fost distrus în proporție de 80%, după care administrațiile militare de ocupație au girat devastarea și jefuirea lui. Într-un document din 1919, atât Cazino-ul, cât și Hotelul Palace din Constanța apar „într-o stare vecină cu destruc­țiunea”. Dar după sfârșitul războiului, Cazinoul avea să fie rapid refăcut. Piesă importantă pe șahul vieții publice românești.

Afacerea „Antonescu – Veresteano”

În interbelic, Cazinoul din Constanța trăiește unii dintre anii săi de glorie. România Mare e tot mai prosperă, lumea care își permite să petreacă în cazino e tot mai multă și mai pestriță. Iar scan­dalurile, parcă și mai sonore… O dramă amoroasă de larg răsunet are loc în 1935, cu puțin timp înainte ca jocurile de noroc să fie interzise, din pricina celui de-Al Doilea Război Mondial: „Un ofițer își împușcă iubita și apoi se sinucide. Cauza: ea a pierdut la Cazino banii ofițerului. La 6,30, gardianul din fața hotelului «Grand» a fost anunțat de o servitoare despre tragicul eveniment. La fața locului, omul și-a dat seama că se află în fața unei sângeroase drame: un sublocotenent zăcea mort, iar alături, o tânără și frumoasă femeie trăgea să moară. Ambii, într-un lac de sânge. S-a stabilit că ofițerul se numește Antonescu Aurelian, subloco­tenent la un regiment din Capitală. Femeea a fost transportată la Spitalul Dr. Sion, unde a sucombat; era artista Valeria Veresteano, din trupa Mișu Fotino, care dă reprezentații la Cazino”. „Cum s-a petrecut drama?”, se întreabă presa de la București. „Între ofițer și artistă existau vechi și puternice legături de dragoste. Ofițerul venise de câteva zile la Constanța și a vizitat-o pe iubita lui. La un mo­ment dat, în urma unei discuții, el a scos revolverul și a tras un foc asupra ei, rănind-o mortal. Apoi și-a tras și lui un foc de revolver, murind pe loc. Auto­ritățile au găsit un bilet în care era scris: «Vrem să fim îngropați împreună!». Sinuciderea era hotărâtă de mai dinainte sau a fost un gest spontan? Primează încă misterul. Anchetatorii au indicii că Valeria Veresteano ar fi pierdut la Cazinou o mare sumă de bani, pe care ofițerul i-o încredințase și care, se pare, ar fi fost bani publici”.

Agonie și extaz

Afacerea „Antonescu-Veresteano” e ultima ma­re poveste de la cazinoul din Constanța care ține prima pagină a ziarelor interbelice. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, clădirea de pe pro­menadă e din nou lovită de bombe. Dar drama abia începea: la finalul conflagrației, vine comunismul. Trupele „eliberatoare” rusești fură tot ce prind și van­dalizează în ultimul hal Cazinoul, în ciuda opo­ziției disperate și temerare a ultimului intendent, care găsește, într-o noapte, „un grup de ofițeri so­vietici, făcând trageri cu pistólele în dosul Ca­zinoului”. După 1947, Cazinoul devine Casa de Cultură a Sindicatelor, iar pavilionul, muzeu arheo­logic. În timp, mai e ba restaurant, ba cofetărie, bar de zi sau de noapte, cinematograf, sală de expoziții, pier­zându-și stilul, an după an. Mai multe opera­țiuni de restaurare sau de reparare sunt realizate sub conducerea unor profesioniști, dar cu materia­lele de construcție din epocă. „Cea mai recentă in­tervenție capitală a fost în 1986. S-au făcut multe restaurări, dar și multe modificări, nu neapărat gân­dite de arhitect, ci impuse de primul secretar de par­tid: «Pune asta așa, dă asta jos». După 1990,  administrația Radu Mazăre a vrut să vândă Cazi­noul unei firme israeliene, care să-l includă într-un circuit european al jocurilor de noroc. Firma a dat faliment, afacerea a căzut. Din fericire, după multe încercări, s-a reușit o restaurare impecabilă, dusă la capăt de Aedificia Carpați”. „Nu vă pot spune ce fericit sunt că am reușit să redăm Constanței sim­bolul său. Priviți, e o biju­te­rie!”, spune, emoționat, arhi­tec­­tul Radu Cornescu. Și în timpul acestei ultime renovări, specialiștii au descoperit, as­cunse în zidurile clădirii, bi­lețele lăsate de deținuții politici care munciseră acolo, în anii ’50. „Zidurile astea ascund, la propriu, povești incredibile”.

FOTO: Biblioteca Județeană Constanța – Colecția ziare și microfilme, Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța – Fond Primăria Constanța și co­lecția personală de fotografii și cărți poștale a arhitectului Radu Cornescu.