• Cronicile lui de film au electrizat ani de zile cinefilii, cu atenția lor la nuanțe, iar cursurile de teorie și critică au ținut în priză generații întregi de studenți. După câteva volume dedicate filmului și analizei cinematografice, criticul Andrei Gorzo revine însă cu o apariție neașteptată. “Ce am învățat de la Graham Greene” face cititorul părtaș la destinul convulsiv și cu totul neobișnuit al tatălui său. O poveste pe muchie de cuțit, plină de tensiune, ca orice film noir •
„Crima” de la Călărași
– Pentru cinefilii din România, numele tău a devenit o busolă: un critic ale cărui volume de film au fost premiate nu o dată. Și totuși, în cea mai recentă carte a ta nu filmul stă sub reflectoare, ci povestea de viață a tatălui tău. Ce și cum a declanșat acest destin complicat?
– Dacă ar fi să-mi cred părinții, momentul crucial de la care lucrurile au început să deraieze e anul 1984, când a murit la Călărași Virgil Trofin, un foarte mare ștab comunist căzut în dizgrație. Pe atunci, tatăl meu era un tânăr medic legist șef, proaspăt repartizat la Călărași, cu vântul bătându-i puternic în pânze. Se născuse într-o dinastie de medici din Oltenia, adevărați stâlpi ai comunității, care strânseseră și ceva avere și care trăiau pe picior mare, cu servitori în casă, ca o adevărată burghezie provincială. Avea 33 de ani, era deja căsătorit cu mama mea, tot doctor, și ne avea deja pe mine și sora mea. În vara lui 1984, moare însă în condiții neelucidate acest Trofin, omul datorită căruia Ceaușescu reușise să preia succesiunea de la Gheorghiu Dej, care fusese chiar mâna dreaptă a lui Ceaușescu până prin anii ’70, la sfârșitul cărora a fost brusc dat afară din CC și trimis la Călărași, director de I.A.S. Tata, în calitate de șef de secție la spital, se trezește însărcinat să facă autopsia, într-un moment în care deja circulau ipoteze, ba că Trofin fusese omorât, ba că s-ar fi sinucis. Fiind însă vorba de cineva atât de important, tata nu e lăsat să o facă singur. De la București, vine special Moise Terbancea, tartorul medicilor legiști din România, directorul Institutului Mina Minovici. Deschid împreună cadavrul și observă acolo semne de intoxicație cu o substanță necunoscută…
– Te trec un pic fiorii.
– Taică-miu, spre deosebire de mine, era un om curajos. Și totuși, după momentul ăsta, începe să se neliniștească. Moartea unui asemenea personaj, când regimul ceaușist intrase deja în faza lui ultrarepresivă, nu era puțin lucru. Taică-miu și-ar fi dorit ca lucrul ăsta să nu se întâmple pe teritoriul lui, i-a spus maică-mii imediat după autopsie. Peste doi ani, îngrijorările par să i se confirme, când la secția de medicină legală din Călărași se descoperă o afacere de luare de mită și un coleg e umflat în flagrant. Taică-miu e convins că toată treaba are legătură cu Trofin și procurorii vor să ajungă, de fapt, la el. Fusese un caz fără echivoc, și totuși toți membrii secției de medicină legală sunt chemați pe rând la anchete, și nu la Călărași, ci la București. Toți sunt lăsați după aceea acasă, doar taică-miu e chemat ultimul, în septembrie, și nu îi mai dau drumul. După o anchetă care a durat șase luni, în timpul căreia i-au smuls o recunoaștere sub tortură, i-au făcut un proces de luare de mită, care s-a soldat cu o condamnare la șase ani de închisoare. Din punctul ăsta, o traiectorie ce părea absolut promițătoare e atinsă de o aripă neagră. Să nu uităm că tata fusese, totuși, medic-șef pe județ, avea în spate o familie puternică, era protejatul doctorului Terbancea. Ca medic legist, era parte a aparatului de justiție, umbla cu procurori, avea relații bune cu Securitatea. În căderea lui însă, trage după el întreaga familie. Iar după ’89, când toți ne așteptam ca lui să-i meargă în sfârșit bine, tata trăiește ceva ce aduce tot mai mult cu o declasare.
– Pentru tine ce a însemnat să fii martor la suișurile și coborâșurile lui?
– Eu am fost mereu foarte apropiat de taică-miu. Pentru mine, când eram copil, prezența lui radia aventură. De la el am moștenit pasiunea pentru cinema, pentru literatură. M-a format în foarte multe feluri. Deși nu ne vedeam părinții des, fiindcă locuiam la Drăgășani, la bunici, când veneau, era un mare eveniment. Erau tineri, frumoși, erau odihniți și aveau chef de noi. I-am iubit mereu, dar pentru tata am avut o slăbiciune specială. El avea cheia de la cămara cu comori, el venea cu colecția de reviste Pif, cu filmele, cu romanele de spionaj. Mai târziu, când mama mi-a spus că tata a făcut închisoare, am fost inițial tulburat, dar asta îl făcea parcă și mai interesant, adăuga la aura lui. Nu era un tată ca toți tații, era un tată aventurier. Și impresia asta a persistat în prima parte a anului 1990, când știam despre el că era delegat al guvernului provizoriu, că dezleagă mistere ale revoluției și morți suspecte ale unor granguri ai vechii orânduiri. Totul până într-un punct…
O mie de case
– Ce s-a întâmplat?
– Faptul că, odată mutați la București, am început periplul prin cele o mie de case, care ne-a destabilizat. Prima fusese apartamentul de două camere al părinților maică-mii, unde, în ’91 și ’92, stăteam șapte oameni, tot așteptând o repartiție. De acolo ne-am mutat în altă casă, târguită de tata cu un interlop, proaspăt intrat la pușcărie. A fost un aranjament dezastruos, tipul a ieșit din pușcărie, a anulat actele și și-a cerut locuința înapoi. Mie și surorii mele, care între timp deveniserăm adolescenți, începuse să ne fie tot mai clar că nu e bine. Cu fiecare locuință în care ne mutam, deveneam tot mai conștienți că suntem săraci. Era o discrepanță greu de explicat între felul alarmant în care trăiam și faptul că taică-miu se cunoștea cu Gelu Voican Voiculescu și cu Petre Roman. Eram săraci, dar nu eram ca orice săraci, pentru că ni se spunea că tata lucrează într-un nou serviciu de combatere a crimei organizate, că treaba lui e să prindă traficanți, sub o identitate falsă. Avea chiar și un pistol. Toate lucrurile astea conspirative, combinate cu sărăcia, cu precaritatea, au transformat aura din jurul tatălui meu dintr-una de glamour și aventură într-una înfricoșătoare. Începuse să ni se facă frică.
– Mă întorc puțin la carte și, mai ales, la titlul ei. Ce te-a făcut să vrei să îi pui în oglindă pe scriitorul Graham Greene și pe tatăl tău?
– Am scris despre Graham Greene, ca să pot să scriu despre tata, fiindcă nu știam cum altfel să spun această complicată poveste de familie. Greene fusese obsesia mea din adolescență. Un autor ca el, care scrie cu o așa voce sapiențială, folosind aforisme, despre care simți că a trecut prin viață și a înțeles niște chestii, părea pentru mine, cel de atunci, un unchi înțelept care cunoaște mersul lumii. Nu te poți înarma cu experiență prin procură, dar eu mă drapam totuși în înțelepciunea asta de împrumut și o foloseam ca să înțeleg ceva ce era tot mai greu de înțeles. Am scris cartea asta și ca să-mi duc la capăt doliul, pentru că din 2019, de când tata nu mai e, rămăsese ceva nerezolvat acolo. Nu doar moartea lui îmi lăsase ceva neexplicat, ci întreaga lui viață. Am fost dintotdeauna bântuit de taică-miu, obsedat de el. Niciun om n-a fost atât de prezent în mintea mea, într-un mod atât de intens, pe o perioadă atât de lungă de timp, nici măcar persoanele pe care le-am iubit cel mai mult. Și cu toate astea, a persistat mereu sentimentul ăsta că sunt prea multe enigme, că ceva îmi scapă. Tristețea lui, ratarea absolut evidentă, faptul că în ultimii ani ai vieții și-a închis telefonul și, pur și simplu, a refuzat să mai iasă din casă, m-au urmărit. Dar, în ciuda faptului că l-am văzut toată adolescența împotmolindu-se în mlaștini tot mai mari, n-am putut niciodată să mă revolt împotriva lui.
Bursier la New York
– Și atunci, cum ai reușit să iei distanță emoțional?
– Bursa de un an, la New York Tisch School of the Arts, pe care am câștigat-o în vara lui ’99, a fost foarte importantă pentru că, într-un moment crucial pentru mine, m-am rupt de taică-miu și de apartamentele alea sordide și provizorii în care ne tot mutam. În vara în care am plecat, ai mei, ca de obicei, așteptau să le vină o repartiție. Urma să o primească într-o săptămână, așa că mama s-a apucat să scoată covoarele. Stăteam atunci în apartamentul unei mătuși, în care o cameră era blocată de mobilă. Fără covoare, casa arăta foarte rău. Când m-am întors peste un an de la New York, apartamentul era la fel, covoarele tot sul, repartiția încă nu venise. Lucrurile în casă se stricaseră, pereții făceau mucegai, iar soluțiile alor mei erau mereu încropeli disperate. A fost și ultima dată când am stat cu ei, la foarte scurt timp după întoarcerea mea, și eu și sora mea ne-am mutat. Toate schimbările astea de case m-au scuturat și m-au făcut să nu fiu deloc atașat de bunuri materiale. Am 46 de ani, stau în chirie și nu mă deranjează prea tare. În timp, provizoratul mi-a intrat sub piele și am început să-l tratez ca pe o condiție existențială.
– Unde ai aruncat ancora atunci? Unde ai găsit pământ tare?
– Ce m-a ținut mereu în viață au fost filmul și literatura. Cu mult înainte să plec la New York, încă din adolescență, m-au ajutat să-mi forjez o identitate, cea de cititor și de cinefil, să fiu ceva, nu doar o victimă a unor circumstanțe care nu depindeau de mine. Până la urmă, datorită acestei pasiuni a mele am și prins bursa. Eram deja student la facultatea de film, publicam din liceu critică în Noul Cinema, eram nelipsit de la Cinematecă. Și aș putea chiar coborî mai departe de adolescență, la începutul anilor ’90, când făceam maratoane de vizionat filme cu tata. În vara lui 1989, când casa familială din Drăgășani a fost demolată, statul i-a dat bunicii suma de 80.000 de lei despăgubire, cu care tata, proaspăt ieșit din închisoare, și-a făcut cadou un video Blaupunkt, care a costat 55.000 de lei. Cam pe atunci am început să devin obsedat de furnizorii de casete video, care apăruseră ca ciupercile după ploaie. Pe la 12, 13 ani, eram deja un connaisseur. M-am înscris apoi la British Council și am dat de videoteca lor. M-am mai rafinat și m-am înscris la Institutul Francez, unde am dat de altă videotecă. Țineam și un jurnal, am știut de foarte devreme că într-o zi am să scriu.
– Cu cele mai recente cărți pe care le-ai publicat, ai reușit chiar un amestec de biografie cu critică și eseistică. Simți că ți-ai găsit o nouă voce?
– Nu știu dacă voi mai scrie vreo carte în genul ăsta, dacă nu cumva următoarea va fi una de critică sau una de teorie cinematografică. În tot cazul, nu am de gând să mă reconvertesc într-un romancier. Ce pot însă să spun e că Desene mișcătoare, cartea pe care am scris-o în dialog cu Mihai Iovănel, e cartea care m-a eliberat. Ne-a purtat pe amândoi în zone autobiografice foarte personale. Iar mie mi-a relaxat scriitura, m-a scos din zona precisă, academică și m-a lansat spre subiectivitate. Atunci, în perioadele în care discutam despre carte, i-am povestit lui Mihai istoria tatălui meu. Mi-a dat un imbold decisiv. M-a împins să scriu cât mai repede povestea, spunându-mi că va fi tot mai greu mai târziu.
– Mulți ani ai ținut cronica de film în revista Dilema. Acum, viața ta e mai degrabă cea de conferențiar universitar, la UNATC. Îți lipsește partea asta de critică de întâmpinare?
– Nu, de altfel eu nici n-am scris vreodată zilnic. Am scris săptămânal, dar de la un punct încolo, pur și simplu am obosit. Scriu în continuare în reviste culturale, dar scriu eseuri, uneori pe o temă, alteori despre filmografia cuiva. Nu sunt chestii academice, cu rigorile respective. Sunt mult mai libere și îmi iau mult mai mult timp, dar îmi aduc și plăcerea cea mai mare.
Extratereștri, bătăi și vampiri
– Te-ai dus devreme spre critica de film. Cum de nu ai vrut să faci tu însuți film?
– Aveam o pasiune pentru cinema și aveam o pasiune literară. Critica de film a fost media între ele. Dar am avut o perioadă în liceu, prin clasa a 12-a, când una dintre ocupațiile găștii noastre de colegi (un grup destul de neobișnuit în care erau viitorul scriitor Matei Florian, viitorul regizor de teatru Robert Bălan, viitorul actor Kim Ciobanu, fiul lui Ilarion Ciobanu) era să facem filme, pe care eu le scriam și regizam. Erau filme cu extratereștri, bătăi și vampiri, niște băiețeli cu acțiune, cam tot ce nu se poate face pe buget zero. Cu toate astea, nu mi-am dorit niciodată să fac film. Eu voiam să scriu. Dar să scriu așa, în general, despre viață și lucruri, era prea vag. Cinemaul mi-a oferit fereastra potrivită prin care să privesc înspre lume.
– Și simți în continuare că îți oferă lentila perfectă să explorezi existența?
– Acum, că am scris cartea asta, în care cinemaul se întinde doar pe vreo 30 de pagini, iar povestea familiei mele pe restul, îmi dau seama că, totuși, filmul nu mi-e suficient. Nu mai cred neapărat că filmul îmi e de-ajuns să spun tot ce am de spus. Însă ce știu e că, fără film și fără literatură, viața mi s-ar părea insuportabilă. Cinemaul și literatura au fost soluții de supraviețuire pentru mine, când istoria familiei mele devenise extrem de neliniștitoare.
– De ce altceva mai ai nevoie ca să te spui pe tine?
– Dacă vrei să scrii, trebuie să fi și trăit ceva, să fi reflectat la propria ta viață. Trebuie să știi ce e prietenia, trebuie să-ți fi înțeles părinții. Trebuie să fi văzut niște spectacole, niște expoziții, să fi făcut niște călătorii. Trebuie să te fi îndrăgostit la un moment dat și chiar să fi suferit. Eu nu am nicio problemă să mă descriu ca un geek obsedat de obiecte culturale, dar dacă asta e tot ce știi în viață, nici chiar despre obiectele pasiunii tale nu prea ai ce să spui.
– Cu istoria tatălui tău cum te-ai împăcat? Simți că acum, cu scrierea cărții, dispariția lui e mai ușor de dus?
– Am fost multă vreme rupt între dorințele mele contradictorii. Pe de-o parte, mi-aș fi dorit să-l salvez, să-l trag la suprafață din marasmul în care se scufunda. Pe de alta, aș fi vrut să fug, să mă detașez cât mai mult. Faptul că am fost martor la destinul lui m-a lăsat cu o înclinație spre fatalism, cu un sentiment destul de puternic că la capătul oricărui lucru pândește ratarea. M-a transformat într-o persoană cu vederi destul de sumbre, cu o neîncredere funciară în ceea ce oamenii numesc reușită, cu o înțelegere și simpatie pentru eșec și ratați. Dar și cu sentimentul că undeva, în adânc, și eu sunt ca ei. Nu cred că exagerez când spun că m-a tras în jos. Și, în același timp, m-a format în infinite feluri, multe alte lucruri de la el m-au tras, pe căi ocolite, spre lumină. De asta am și scris cartea asta, tocmai ca să sortez lucrurile astea. Am vrut să fac ordine, să le văd mai bine.
