• Este una din marile cântărețe de operă ale lumii, cu succes fulminant pe scene celebre, precum Covent Garden din Londra sau Metropolitan Opera, din New York, unde a fost ovaționată pentru performanțele ei vocale. Ruxandra Donose rămâne şi azi una dintre cele mai solicitate voci pe plan mondial. O „divă”, în sensul deplin al cuvântului, cu o strălucire interioară pe măsura talentului. A avut bunăvoința să ne acorde un interviu, cu prilejul concertului extraordinar de la București, ultima etapă a turneului internațional început în 2024 •

O bucurie fără margini: România

– Turneul dvs. internaţional „Melodie Dor Magie” s-a încheiat săptămâna trecută la Bucureşti, cu un concert extraordinar pe scena Ateneului. Există un sentiment special când cântați acasă, pe scenele românești?

– Absolut! A fost magic, când cânt în România, am mereu sentimentul de acasă, de bucurie în familie. Am muncit din greu pentru turneul acesta, parcurgând în timp scurt trei ţări şi opt oraşe, alături de pianistul Sergiu Tuhuțiu. În zilele în care nu am cântat, am călătorit, iar faptul că partea cea mai mare a acestor drumuri a fost în România a însemnat o bucurie fără margini. Ce încântare să revăd locuri dragi sau să descopăr altele noi! La Iaşi am rude, am fost mai des, orașul este o bijuterie. Am cântat la gloriosul Palat al Culturii, însă ştiu foarte bine cât de frumoasă e şi Opera. Centrul, cu zona lui pietonală, iarăşi, foarte frumos. Iaşiul e un oraş pe care toată lumea trebuie să-l vadă. La Braşov merg cel mai des, pentru că avem o casă la Bran şi ea a devenit locul preferat de întrunire pentru familia mea. Acolo e relaxarea noastră de sărbători sau vacanţe. Bra­şo­vul este, aşadar, oraşul meu adoptiv. La Galaţi nu mai fusesem din studenţie, prin Deva am trecut frugal (cu ocazia masterclass-urilor şi concertelor de operă de la Castelul Salbek, din apropiere), iar în Bistriţa nu mai fusesem niciodată. Mi-a plăcut mult Palatul Culturii de acolo, minunat renovat. De asemenea, parcul oraşului este foarte frumos. E drept, nu am apucat să explorez în amănunt fiecare ungher din aceste oraşe, în schimb, îmi permit să vorbesc despre hoteluri şi săli de spectacol. Primele sunt la standarde europene, cochete, cu personal atent şi vorbitor de limbi străine. Iar sălile de spectacol, minunate! Şi în Deva, şi în Bistriţa, să nu mai spun de Galaţi – Teatrul „Nae Leonard” este extrem de frumos şi bine întreţinut. Chiar şi din viteza turneului pot spune cu mâna pe inimă că avem dreptul să stăm mândri, cu fruntea sus, nu mai există discrepanţe între oraşele noastre şi cele europene. Ba chiar, de multe ori, e mai curat şi mai liniştit în România.

Noaptea, pe străzile Bucureștiului

– Dar Bucureştiul? Mai are el ceva din magia Micului Paris de odinioară?

– Bucureştiul este inima mea, aici m-am născut. E al meu, e acasă, mă simt bine în orice cotlon, pe orice stradă. Parcă îi cunosc şi pietrele. Indiferent pe unde te poartă viaţa, locul în care te-ai născut va vibra mereu cu o tonalitate aparte în inima ta. Bucureştiul este un oraş al contrastelor. O cunoştinţă din străinătate mi-a spus cândva despre capitala noastră că e o combinaţie fascinantă între Paris şi Cairo. Avea dreptate, fiindcă aici ai de toate. Şi un bonus: eşti pe străzile Bucureştiului mult mai în siguranţă decât pe cele din multe oraşe europene. Poate că nici nu mi-aş fi dat seama de asta, dacă nu mi-ar fi atras aten­ţia tot nişte prieteni din străinătate. Par­ticipam la „Fes­tivalul Enes­­cu”, erau ace­le con­certe de la miezul nopţii, iar după aceea – să fi fost, 1, 2 dimineaţa –, am ie­şit în oraș cu aceşti prieteni fran­cezi. După câteva străzi,    mi-au spus că au un extraordinar sentiment de siguranţă, că totul e calm, luminat, nimic care să le creeze vreun disconfort. Ceva neobişnuit pentru ei, iar eu am simţit o mândrie extraordinară să-mi spună aşa ceva. Apoi, în multe alte împrejurări, am constatat că aveau dreptate. Chiar serile trecute urmăream un film românesc pe Netflix, iar el începea cu două fete tinere şi frumoase care alergau prin Centrul Vechi. Noaptea, târziu, tocuri înalte, fuste minijup şi, cu toate astea, chiar şi în film, nimic nu-ţi dădea sentimentul că ar fi periculos să faci asta în Bucureşti. Mă bucur că au avut grijă în film să transmită acest sentiment. Pe de altă parte, capitala noastră are o ofertă culturală foarte bogată şi variată. În orice zi a săptămânii, vară, iarnă, stagiune sau vacanţă, ai de unde alege între o seară de poezie şi una de muzică jazz, clasic, folk, stand up comedy, expoziţii sau cinematecă. Fabulos! Restaurante dichisite, cafenele, ceainării şi aceste librării grozave, precum Cărtureşti, care au devenit adevărate obiective turistice. Aşadar, Bucureştiul este un oraş foarte, foarte bogat cultural, este curat, sigur şi contrastant. Are clădiri extraordinare, alături de altele în paragină, blocuri gri, comuniste, lângă construcţii moderne din sticlă. Pentru un vest-european poate fi bizar, dar fermecător totodată.

Ore de canto în cojoc

– Aţi fost, cu siguranţă, şi dvs., în anii adolescenţei, una dintre fetele care alergau vesele pe vechile străzi ale Bucureștiului. Cum arăta pe atunci orașul?

– Alergam mai degrabă în jurul Liceului de Muzică „Geor­ge Enescu”, al Conservatorului, Cişmigiul era parcul meu. Nu e corect să fac o comparaţie între vremuri, nici n-aş putea, fiindcă absolut tot ce mi se întâmpla la vârsta aceea era minunat (râde)! Oricum, timpurile nu trebuie comparate. Evident, ţin minte foarte clar că mergeam la Conservator, cântam îmbrăcată în cojoc şi aveam mâinile îngheţate în mănuşi. Aburi groşi ieşeau din gurile noastre. La fel, mergeam la concerte, şi muzicieni celebri aveau aeroterma la picioare şi mănuşile tăiate la degete, ca să poată cânta la pian. Era „uniformă” să fii mereu cu căciula pe cap. Da, îmi aduc aminte aceste lucruri, dar amintirea mult mai vibrantă este că toate sălile de concerte şi de teatru erau pline-ochi de fiecare dată, fără excepţie. La fel cum ţin minte cât de aproape ţineam unii de alţii. Cu toate acestea, repet, vremurile nu ar trebui comparate. Ne plângem mereu că pe timpuri sentimentele erau la putere, cu mult mai vizibile decât azi, dar, totuşi, nu putem ignora faptul că eram obligaţi de conjunctură să fim uniţi. În plus, oricât de rele ar fi timpurile, când eşti tânăr, e pur şi simplu frumos.

Minunata familie Donose

– Din anii copilăriei ce amintiri mai aveți? Ce rezistă timpului scurs de atunci?

– Casa noastră. La mine acasă era foarte frumos, nu am cum să nu spun asta. Se asculta muzică, se făceau audiţii comparate, erau discuţii despre estetică, filosofie. Nu vreau să sune pretenţios, dar aceasta era atmosfera, fiindcă aşa era firea tatălui meu, compozitorul şi muzicologul Vasile Donose. Mama, Maria Donose, a fost, la rândul ei, profesoară de muzică şi un om de o creativitate ieşită din comun. Aveau loc în jurul meu discuţii cu miez, care erau extrem de educative pentru mine, fără să aibă corsetul unor prelegeri educaţionale. Eram acolo, pur şi simplu, martoră, le absorbeam imediat, şi ele au lăsat în mine urme pentru totdeauna. O lume muzicală întreagă era în casa noastră, o scenă cu dirijori, compozitori, muzicologi – de la dirijorul Iosif Conta, la Marin Constantin (creatorul Corului Madrigal), de la marele violonist Ion Voicu, la compozitorii Tiberiu Olah şi Anatol Vieru. Mulţi, foarte mulţi… Iar eu eram împreună cu copiii acestora, cu toţii studiam pian, toţi la Liceul George Enescu, toţi elevii ilustrei Ludmila Popişteanu, pe care o adoram. Una peste alta, sunt convinsă că mi-am petrecut tinereţea într-un grup privilegiat din punct de vedere cultural. Din nou, nu vreau să sune pretenţios, sunt doar enorm de recunoscătoare pentru asta.

Divă? Doar pe scenă!

– Celebritatea este, adesea, scorțoasă. „Divelor” nu le ajungi cu bastonul la nas, dar dvs., deși aveți multe stele pe cartea de vizită, sunteți de o normalitate absolută. Unde vă sunt „fumurile”?

– Chiar nu am nicio legătură ele, iar după atâta timp, încă nu ştiu dacă e bine sau îmi strică acest lucru (râde). Sunt sigură, însă, că vine din educaţie: ceea ce m-au învăţat părinţii, ceea ce am dus cu mine peste ani, ca pe o podoabă de care nu m-am despărţit niciodată, se poate rezuma într-un singur cuvânt: bun-simţ. Bunul-simţ şi omenia te fac om, om pur şi simplu. Cu cât înveţi mai mult, cu cât ştii mai mult, cu cât înţelegi mai mult, cu tot atâta măsură îţi alimentezi bunul-simţ. Mai ales fiindcă realizezi cât de puţin ştii de fapt. Drumul tău este al tău şi atât, nu te compari cu nimeni decât cu propria persoană, iar restul e omenie. Mie mi se pare că reuşita unui om în viaţă nu are legătură cu banii câştigaţi, cu realizările sale sau în compania cui a avut onoarea să fie, ci numai şi numai în omenie. Privindu-mi părinţii, observându-le comportamentul sau primind sfaturi directe, am aşezat omenia mereu mai presus de orice alt­ceva, iar acest lucru a reuşit să reziste în faţa pretenţiilor pe care succesul în carieră ar fi putut să le considere îndreptăţite. Cât despre termenul de „divă”… În deceniile trecute s-a creat această imagine a cântăreţei de operă ca divă. Diva e luna de pe cer, strălucitoare, misterioasă, intangibilă, nu poartă blugi, ci doar pelerine şi pălării. Slavă Domnului, generaţia modernă s-a mai despărţit de aceste clişee. Eu, divă? Probabil că sunt, în felul meu, dar aş vrea ca acest termen să nu derive din felul în care mă îmbrac pe stradă, de cum vorbesc acum cu dvs. sau cât de sus mă aşez singură pe un soclu. Pe scenă, acolo şi numai acolo, primesc cu bucurie termenul de divă, lângă numele meu, dacă el mi se oferă. Să vă povestesc ceva care m-a marcat în acest sens. Cântam pentru prima dată „Carmen” în afara României. O mai făcusem la Constanţa, teatrul la care am fost repartizată după terminarea Conservatorului, la 24 de ani. O Carmen atât de tânără! Ei bine, au trecut nişte ani, şi iată-mă la celebra Operă din Leipzig, într-o producţie modernă a operei lui Bizet, una în care regizorul m-a vrut exact aşa cum eram: tânără, blondă şi extrem de slabă. Adică, nu a cerut o „deghizare” în Carmen, cu perucă neagră, corp voluptuos şi fustă înflorată. Acea producţie a stârnit multe discuţii, pe atunci platoşele clişeelor erau greu de străpuns. Însă, unul dintre criticii care au scris recenzii ale acelui spectacol a vorbit într-un mod extraordinar despre mine, a spus ceva ce aveam să ţin minte toată viaţa şi să-mi dea un avânt incredibil: „Divelor le place să strălucească, dar această cântăreaţă luminează!”. Nu avea cum să nu rămână cu mine acest compliment, iar el a marcat pe vecie relaţia cu diva din mine: dacă eu luminez din interiorul meu, sunt divă, dacă strălucesc prin efecte exterioare, atunci doar strălucesc şi atât. Mai cred că puterea de a lumina nu este dată numai de calităţile artistice, de har, ci mai ales, de omenia de care vorbeam. Virtuozitatea, un cuvânt des folosit în arta mea, nu se referă numai la o tehnică superioară, ci şi la profesionalism, respect, onestitate, toate acestea la un loc fac un artist cu adevărat virtuoz. Iar deasupra tuturor: autenticitatea! Despre ea le vorbesc cel mai adesea studenţilor mei, căci răbdarea, autenticitatea şi motivaţia sunt lucruri pe care, după ce tinerii sunt capabili să le stăpânească, abia atunci sunt liberi la zbor înalt.

Seducția irezistibilă a muzicii

– Doamnă Donose, nu există scenă din lumea asta pe care să nu fi călcat şi reflector sub care să nu fi luminat. Ce vă motivează să continuaţi, să nu spuneţi „stop, gata, atâta a fost! Nu mai am nimic de dovedit!”?

– Răspunsul meu poate sună extrem de simplu, dar este cel adevărat. Eu am cântat toată viaţa pentru că mi-a plăcut! Banal sau nu, mi-a plăcut să cânt atât de mult, aşa o chemare de nestăvilit am simţit, încât niciodată nu a contat mai deloc faptul că trebuia să-mi dovedesc valoarea. Eu cred că ea e dată tocmai de această chemare irezistibilă către muzică. Muzica trebuie să te cheme permanent, să nu-ţi dea pace deloc, niciodată, doar atunci ştii că ea e calea ta în viaţă. Da, azi chiar nu mai am nimic de dovedit, nu mai există scenă pe care să nu fi urcat sau artist în compania căruia să nu fi cântat. De ce nu mă opresc? Fiindcă în continuare îmi place să cânt! Continuă să mă cheme muzica! Ba mai mult, faptul că nu mai e nevoie să confirm mă relaxează teribil. Îmi dă o libertate rară, mă face să mă gândesc că acum pot cânta chiar ce vreau eu. Câteodată, alegerile pe care le fac pot părea surprinzătoare, dar alăturări de genuri şi stiluri, care poate nu ar fi evidente la prima vedere, sunt azi parte din fericirea mea de a cânta liber. Îmi place, pentru că muzica este atât de deosebită, complexă, frumoasă, există cântece în toate genurile muzicale cu aceste atribute, nu doar în cea clasică. Mă voi apropia tot mai mult de genurile care-mi inspiră ceva, muzici rostite în toate limbile pe care le vorbesc şi le înţeleg. Evident, unde simt că pot.

– Pe lângă turneul din România, spectacolul „Me­lodia Dor Magie” a fost prezentat la Paris, Roma şi Viena. Oare melodiile românești cuprinse în el impresionează în vreun fel aparte publicul occidental?

– Foarte bună întrebarea dvs., iar răspunsul este „Da!”. Am simţit asta în mod evident, mai ales în Austria, pentru că ei nu au aşa ceva. Folclorul austriac şi german este unul ritmic, iar dorul care se aude într-o doină sau romanţă românească îi seceră de pe picioare. Nu pot explica, nu au cuvânt pentru aşa sentiment, dar îl simt. Am reacţii clare de la oameni în acest sens, mi-au spus în faţă despre emoţiile unice pe care le-au simţit.

– Locuiţi la rândul dvs. în Viena, de mult timp. V-a fost greu să vă obiş­nu­iţi cu civilitatea destul de rigidă și rece a oamenilor?

– Da, mi-a fost greu. Nici nu sunt cu totul adaptată, dar m-a ajutat foarte mult meseria. La Opera de Stat, unde am fost angajată, erau artişti mari din toată lumea. Or, mediul acesta multicultural înmoaie mult atmosfera rece pe care Austria o degajă adesea. Mai apoi, când am devenit freelancer, am fost mai mult plecată prin lume, şi iar am scăpat de a fi prinsă complet într-o celulă vieneză. Da, locuiesc la Viena, dar Viena nu e cu adevărat acasă. Eu doar când vin în România mă încarc, din aer, din apă, şi cred că asta înseamnă să te simţi „acasă”.

Doi copii „internaționali”

– Aveţi doi copii, ei unde sunt „acasă”?

– Ambii copii sunt născuţi în Austria. Max Tudor are douăzeci şi patru de ani, iar Anna, douăzeci şi unu. Au crescut şi au fost educaţi la Viena şi, în mare măsură, funcţionează în spiritul austriac. Fără să-i influenţez în vreun fel, amân­doi s-au îndreptat spre discipline artistice, umaniste. Fiica mea e studentă în anul trei, studiază Musical Theatre, aşadar cântă, joacă şi dansează. Bombă artistică, nu altceva! Fiul meu lucrează în domeniul filmului, a studiat producţie de film. El e un fel de copil renascentist, care le face pe toate: editează filme, compune, scrie (chiar foarte bine, are nişte poezii care pur şi simplu mă lasă mască), desenează excepţional, dar este şi dublu campion naţional pe Austria la beatbox (acea disciplină în care vocea devine un instrument de percuţie, prin care poţi imita absolut orice sunet din lumea asta). Alegerile în cariere au fost numai ale lor, singurul lucru pe care l-am făcut noi, părinţii, a fost să-i dăm la pian la şase ani. Amândoi vorbesc română, de fapt vorbesc fiecare cursiv trei limbi străine şi bine alte două, un lucru care mie mi se pare extrem de important. Verile, sărbătorile de Crăciun şi Paşte au fost petrecute în România. Cu bunicii, cu prietenii de aici, cu televizorul în română. Aşadar, au şi o bună parte românească în ei şi le place să o expună, să o folosească. Câteodată mă întreb dacă aceste două naturi se mai ciocnesc între ele, dar aş spune mai degrabă că ele reprezintă o mare bogăţie. E un noroc să fii copil într-o familie multiculturală, în care părinţii sunt de acord că diversitatea e minunată, că o cultură nu este mai bună decât cealaltă. Aşa cum e la noi în familie (dna Ruxandra Donose este căsătorită, din 1999, cu regizorul de operă german Peter Pawlik, n.red.). Pe de altă parte, copiii au fost purtaţi după mine peste tot, nu au trăit numai în Austria. Parte din grădiniţă au făcut-o în America (Los Angeles, Philadelphia), fiindcă eu aveam contracte acolo. Verile în Anglia, unde trei luni eram nelipsită de la Festivalul de la Glyndebourne. Franţa, Italia le-au fost deseori casă. Toate acestea lasă urme, toate acestea le-au pavat drumurile pline de pasiune pe care le urmează. Îmi place mult că au preocupări diverse şi creative.

„Viața în care faci ce trebuie, nu ce-ți place, este un chin”

– Iar dvs. ce faceţi când nu cântaţi?

– Citesc, scriu şi, foarte drag mine, croşetez. Citesc, pentru că în viaţă nu se poate fără. La rândul meu, vorbesc cinci limbi, nu e nimic mai frumos pe lume decât să citeşti în limba în care a fost scrisă o carte. Fiecare limbă pe care o vorbeşti este o altă viaţă pe care o trăieşti. De ceva vreme, scriu mai mult decât înainte, mai ales pandemia mi-a dat răgazul să o fac cu adevărat, dedicat, şi să avansez în cărţile de proză şi poezie pe care mi le propun. Am şi două cicluri de lieduri, scrise pe versurile mele în română şi în engleză. Iar croşetatul, tricotatul, acestea sunt moştenite de la mama, o magiciană a lucrului de mână. Broda, cosea, tricota, confecţiona bijuterii, totul cu mare îndemânare. Îmi place şi mie foarte mult şi, dincolo de plăcerea de a vedea cum un obiect iese din mâinile mele, îmi dă o relaxare mentală incredibilă, meditativă de-a dreptul. Multă vreme am confecţionat jucării, le făceam pe toate cadou copiilor colegilor mei. Şi ar mai fi un lucru pe care-l fac când nu cânt pe scenă: cânt! Este absolut fabulos să cânt în timpul liber! Ce bucurie! Am o carieră frumoasă, o familie minunată, doi copii de care sunt mândră până la cer, am văzut planeta întreagă şi am ajuns la o concluzie cât se poate de simplă: în viaţă trebuie să faci ce-ţi place, să fii împăcat cu tine şi să te înconjori de oameni dragi. Atât. Asta este tot! Orice altă ambiţie pe care o ai nu te va ferici, dacă nu vine dintr-o plăcere, dintr-o chemare. Viaţa în care faci ce trebuie, nu ce-ţi place, este un chin. Frustrările aspresc. Când omul este fericit cu ceea ce face, el devine omenos. I se rotunjesc colţurile. Cineva spunea aşa: „Găseşte ceea ce-ţi place să faci cel mai mult şi fă lucrul acela atât de bine, încât alţii să vrea să te plătească pentru asta”. Eu am găsit muzica şi nu intenţionez să o las să plece vreodată.