300 de jocuri și cântecele

– Când „Plăieșii din Chișinău” intră pe scenă și încep să chiuie și să joace se cutremură lumea din temelii. De unde atâta energie și drag de dansat și cântat, într-o vreme când se spune că folclorul trage să moară? 

– La început, Plăieșii au fost copii. Așa am început. Am încercat prin anii ‘90, să pornesc un ansamblu de profesioniști, dar nu m-a luat nimeni în serios. Domnul Andrei Tămăzlăcaru, un specialist în folclor, mi-a spus: „Până nu ai să-i crești tu, nu ai să ai echipă!”. Am ascultat și am luat o grupă de copii, pe care i-am dus vreo zece ani. Au plecat, apoi a venit altă generație. Vreo 25 de ani a fost activitate de amatori. În 2014, doamna Monica Babuc, ministru al Culturii, a propus să primim statut de colectiv profesionist. De atunci, pe scenă, suntem 14 bărbați: șapte instrumentiști profesioniști, în orchestră, și șapte care cântă și dansează. E obligatoriu ca toți să și cânte, să și joace, pentru că nu poți să fii artist numai oleacă, ori ești artist, ori nu ești! Trebuie să poți să te miști în scenă, să declami, să poți ura tradițional, să faci o strigătură, să dansezi horă, bătută, hostropăț, geampara. Am învățat asta vreo opt ani, ca dansator profesionist, în cadrul Filarmonicii Naționale din Chișinău. Repertoriul nostru e voluminos, avem vreo 300 de cântece, pe care trebuie să le știe foarte bine toți din echipă. De fapt, noi suntem mai mult o familie, decât o echipă. Ne întâlnim de două ori pe an, cu toții, cu familiile, cu copiii, ne cunoaștem bine. Suntem un grup de bărbați, cu repertoriu tradițional bărbătesc. Vreau să cred că suntem o familie artistică sănătoasă, așa ne putem face cu drag meseria. Și asta se vede. Nu se poate să nu mă bucure, ca director artistic al ansamblului, când văd rezultatele muncii de atâția ani de zile: sălile pline de oameni pe care îi facem fericiți. Mulți chiar îmi spun „Domnul Plăieșii”. Lumea nu ține minte numele meu. Dacă aș fi orgolios, mi-aș înșira titlurile pedagogice, dar ce poate fi mai presus de „Plăieșii”? Sunt lider de grup, lumea așa ține minte. Nu mă supără deloc, pentru că „Plăieșii” este proiectul meu de suflet, cu care am reușit să ies în lumea mare și asta nu e puțin, pentru un băiat venit de la țară, dintr-o familie de țărani. E bine așa cum este și mulțumim bunului Dumnezeu că ne mai dă sănătate și puterea de a face lucruri frumoase.

„De mic am știut că voi fi artist”

– De unde sunteți de loc? Purtați-ne puțin prin satul copilăriei dvs., de peste Prut.                                                                                         

– Satul meu natal, Mingir, din raionul Hâncești, e un sat ca toate satele din Moldova. O lume chinuită, dar cu oameni vrednici, frumoși și muncitori, care au încercat mereu să facă față vieții de zi cu zi, la fel cum o fac și acum. Am avut o copilărie frumoasă. Nu a fost ușoară, pentru că de mic mergeam la colhoz, la cules de tutun, la lucru. Eram opt frați, care trebuiau hrăniți, îmbrăcați, eram nevoiți să ne creștem unul pe altul, să ne ajutăm părinții, dar ei priveau cu drag înclinațiile mele artistice. Mă trimiteau la casa de cultură din sat, dansam, cântam, iar vara mergeam cu taraful la colhoz și le cântam oamenilor care lucrau. Cântam, încă din clasa a patra, cu taraful satului, iar concomitent, mergeam și la antrenamentele de fotbal, cu echipa de copii din sat, și cu care am ajuns la Moscova, la Dușanbe și în multe alte regiuni din fosta Uniune Sovietică, reprezentând Moldova. Acele prime ieșiri în fața publicului, a comunității, m-au ghidat în viață. Nu știu cum și de ce, dar eu încă de mic știam că voi fi artist. Am fost un copil zbânțuit, energic, ferească Dumnezeu! N-aveam astâmpăr. Asta, până la prima iubire, prin clasa a șaptea, când mă îndrăgostisem de o colegă de clasă. Au fost doi ani din viața mea din care nu țin minte nimic. Apoi m-am dezmeticit cumva și m-am maturizat, începeam să iau lucrurile în serios.

Expediții de descoperire a tradiției

– Se mai păstrează tradiția populară în satele Basarabiei? Mai aveți bătrâni de la care să culegeți cântece și dansuri vechi?

– Sunt tot mai puțini, dar mai sunt. Dar să știți că întotdeauna se găsesc doi-trei oameni care păstrează mentalitatea colectivă a comunității, cei care o transmit omului potrivit, ca s-o ducă mai departe. Sunt oameni care au memorie, care cunosc orice se întâmplă în sat, există o forță care diriguiește lucrurile, în orice comunitate. Am simțit asta. Am fost cu mentorul meu, maestrul Andrei Tămăzlăcaru, artist al poporului, în vreo 40 de expediții mari de documentare, stăteam și câte zece zile într-un sat. S-a întâmplat ca cinci-șase zile să nu găsim nimic, iar apoi, când găseam omul potrivit, salvam toată expediția. Poporul creează permanent, mai ales în vremuri grele, cam cum sunt și acum. Cu regret o spun, dar sunt posturi radio-tv care strică lumea, nu țin cont de aspectul zonal al folclorului, se denaturează lucrurile adevărate, iar asta duce la schimonosirea felului de a percepe lumea satului. Fiecare sat are un anumit tezaur, se respectă anumite legi ale locului, lucrurile nu se amestecă.

Viața merge, însă, înainte, și nu mai putem gândi cum se gândea acum două sute de ani. E nevoie de găsit forme noi de redare a ce suntem și cum suntem, iar lumea veche de la țară creează încă. Omul, în liniștea lui, în lucrul lui, numaidecât creează, doinește, horește sau îngână ceva, după gândul lui, educația lui, simțirea lui. Bunul Dumnezeu are grijă de orișicine și îl ghidează, îl scoate la lumină.

– La spectacolele dumneavoastră, lumea ia foc, oamenii stau mai mult în picioare, joacă, aplaudă, li se citește bucuria pe chip, indiferent unde se întâmplă spectacolele: în Basarabia, în România sau în alte țări ale lumii. Cum reușiți să-i vrăjiți?

– Asta se întâmplă cam la toate spectacolele noastre și chiar dacă eu spun că întotdeauna e loc de mai bine, vine un timp când vezi rezultatele și te bucuri. Pentru că, dacă nu te bucuri de puțin, n-ai cum să te bucuri nici de mai mult. Deși spectacolele noastre sunt minuțios pregătite dinainte, nu păstrăm niciodată planul de acasă, îl adaptăm după felul în care reacționează lumea, facem schimbări direct pe scenă, pe moment, fără probleme, pentru că simțim publicul și știm care îi sunt așteptările. Asta ne-a ajutat să rămânem pe val de zece ani, pentru că, în artă, azi ești sus, mâine ești jos, depinde cum te percep și te apreciază spectatorii, suntem la cheremul lor, pentru că ei sunt cei care ne dau valoare. Dacă le place, te cheamă, dacă nu, cânți acasă, la baie, la duș.

„În perioada sovietică, ziceau că-s naționalist”

– Dumneavoastră, basarabenii, aveți un simț artistic extraordinar, în toate domeniile. V-ați cucerit frații din România. Există un secret sau e, pur și simplu, o binecuvântare?

– Cred că la tot neamul românesc este la fel. Pe aici, atâția au trecut, atâția s-au măcinat, dar etosul nostru fiind foarte puternic, toți cei care au venit s-au dizolvat în el. Iar noi, băștinașii, am luat de la fiecare ce a fost mai bun, și asta se simte în artă, în cântec, în dans, în teatru, în mediul nostru basarabean.

Am fost în mai multe țări cu concerte, în perioada sovietică, ziceau că-s naționalist, nu mă lăsau să plec. Abia după 1989 am avut prima ieșire, în Germania federală. Am văzut lumea și nu eram noi cei de pe urmă! Se uitau la noi ca la cei mai buni, deși eram vai de mama noastră, sărăcăcioși, venind dintr-un spațiu unde se trăia foarte greu. Noi ne atribuim neamului românesc, avem și noi locul și spațiul nostru în acest neam extraordinar de frumos și nădăjduim să rămânem așa. Mai buni ca noi nu-i nimeni pe pământ, doamnă! „Neamul meu cel românesc/ Este cel dumnezeiesc/ Că-i neam care poartă dor,/ Vrednic și nemuritor,/ Să-l cinstim, să-l slăvim,/ Dragostea s-o înmulțim./ Că e neam de viță veche,/ N-are în lume pereche”, se spune într-unul din cântecele noastre. Pe unde-am fost, pe unde n-am fost, ai noștri sunt extraordinari. Și mintoși, și îndrăzneți, și șmecheri câteodată, dar întotdeauna se vede că e ceva în rădăcina noastră, care ne ține în aura aceea a frumosului, o expresie artistică aparte. Suntem mai armonici, oleacă mai rafinați față de alții.

„Curați, chitiți, puși la punct”

– V-ați întors nu de mult dintr-un turneu în SUA. Cum vi s-a părut lumea de dincolo de Ocean?

– Am fost acum pentru prima oară peste Ocean și, deși nu eram foarte hotărât să plec, am acceptat această provocare, la recomandarea echipei. Nu am rămas neapărat încântat de ce am văzut acolo, americanii muncesc din greu, pentru că așa este construită mașinăria acelui popor. Poate din acest considerent, am avut impresia că se pierd în acel imperialism, cu măreția lui ostentativă, cu clădirile alea înalte, ce urcă oamenii sus și îi desprind de energiile bune ale pământului, cu străzi atât de largi, cu mașini foarte mari, totul fiind atât de supradimensionat. La noi, și spațiul parcă e altfel. Cât le-ar fi de greu, acasă simți că totul în jurul tău vibrează pe potriva ta, te simți om. Suntem mai cu picioarele pe pământ, olecuță mai cu bunătate, cu adevăr. Și chiar dacă adevărul ăsta nu e întotdeauna cel pe care-l așteaptă lumea, este adevărul nostru. Dacă bunul Dumnezeu ne mai ține și ne dă posibilitatea să mai fim așa cum suntem, înseamnă că nu suntem cei mai răi. Spiritul nostru este mult mai înalt decât al altora și asta așa mult mă bucură! Că noi, așa micuți, la periferie, neluați de nimeni în seamă, suntem frumoși și cumpătați, când trebuiește, suntem aprigi, când trebuiește, și cu zvâcnet, și putem face față, în orice moment, oricărei situații. Pare puțin, dar contează atât de mult!

– Cum vă încărcați bateriile? Deși, după cum vă vedem pe scenă, nu s-ar prea zice că apucă să vi se descarce…

– Suntem oameni ca toți oamenii, cu ajunsuri, cu neajunsuri, dar conștienți că, pe scenă, trebuie să fim curați, bine aranjați, chitiți, puși la punct, ca să îndreptățim așteptările spectatorilor. Le spun mereu colegilor că ei sunt modele pentru copiii de la țară, pentru lumea de rând, care se bucură împreună cu ei de ceea ce fac. Nu poți să ieși boțit în fața spectatorilor, trebuie să fii vertical, punctual, să dai 120 la sută, ca măcar 70 la sută să fie perceput, să se vadă că pui suflet și pui drag. Actul artistic cere foarte multă energie, dar, dacă dăruiești din suflet, se întoarce înzecit înapoi. De aici vine forța.

– Mai e loc și de familie, lângă toată această dăruire artistică?

– Am noroc de o soție care a înțeles că ceea ce fac nu se poate numai olecuță. Ea duce casa, eu, așa a rânduit bunul Dumnezeu, să-mi rămână putere pentru ce am de făcut. Sunt aproape de pensie, dar lucrez încă în trei locuri: la colegiu, unde coordonez două grupuri – „Baștina” și „Haiducii”, la Universitatea de stat, unde sunt conferențiar universitar de coregrafie tradițională și am în grijă Ansamblul „Crenguță de iederă”, al Mariei Iliuț, și, nu în cele din urmă, „Plăieșii”, care e mai mult decât toate.

„Cheia izbânzii: dragul și sufletul”

– Succesele dvs. vă îndreptățesc să vorbiți despre ce înseamnă să învingi în viață. Să-ți împlinești visele. Există reguli?

– Lumea care nu ne cunoaște poate să zică ce-o zice, dar dacă în orice situație încerci să te arăți exact așa cum ești, firesc, deschis, sincer, lumea te percepe cum trebuie, pe potriva a ceea ce ești, și asta e de ajuns pentru oricare dintre noi. Depinde ce așteptări ai. Eu nu fac ceea ce fac pentru bani. Îmi e atât de drag ceea ce fac, încât nu mă gândesc la mine în acele momente, ci la actul artistic, cum să-l redau cel mai bine. Câteodată îmi reușește, câteodată nu, dar pasiunea contează mai mult decât a cânta o notă corectă și a străluci pentru o clipită. Au fost ani și cu 200 de concerte. Dacă nu există pasiune, nu cred că aș fi rezistat atâtor concerte. Dragul și sufletul, dacă le pui, nasc o chimie care se simte și între noi, pe scenă, și în legătura cu spectatorii. Aici cred că e succesul Plăieșilor: insistența    ca toți cei care ies pe scenă să vibreze pe potriva dragului pentru ceea ce fac și a așteptărilor spectatorilor. Asta nu e meserie, e vocație, e dăruire, e alt­ceva. Sunt lucruri pe care nu trebuie să le explici, pentru că se văd și se simt.

PLĂIEȘII – carte de vizită

• Instrumentiști: Vasile Lupașcu-braci, Dorin Belous-cobză, Sergiu Cernogal-contrabas, Eduard Miscu-fluier, Dumitru Popa-nai, Mihai Leon-tobă, Alexandru Donos-vioară.

• Dansatori/soliști vocali: Nicolae Gribincea, Mihai Cordoneanu, Petru Covată, Valentin Golovatiuc, Sergiu Teleba, Nicolae Palade, Valeriu Zorilă.

În cei peste zece ani de activitate, Plăieșii au fost distinși cu numeroase premii și au imprimat 12 albume de muzică populară, colinde și cântece religioase.