Ştefan Doniga (pianist): „Concertul din Antarctica a fost o aventură fantastică”

Cu pianul prin lume

– Anul 2025 a început grozav pentru tine: alături de violonista Diana Jipa, aţi realizat cel mai rapid turneu de concerte profesioniste pe toate continentele (98 de zile şi 22 de ore), fiind omologați de Guinness World Records. De asemenea, sunteți primii muzicieni din lume care aţi susţinut un concert profesionist de muzică clasică în Antarctica. Cum aţi pornit în aventura asta?

– A fost o idee care s-a format în timp. Eu colaborez cu Diana Jipa din 2017 şi avem foarte multe realizări împreună: peste 650 de concerte, 30 de turnee internaţionale, 2 discuri, 22 de filme documentare de lung metraj făcute împreună… În timp, când faci lucruri din ce în ce mai importante, cu o vizibilitate din ce în ce mai semnificativă, începi și să gândeşti la scară din ce în ce mai mare. În 2023, noi am fost primii muzicieni români care au înconjurat planeta într-un singur turneu, iar în 2024, ne-am propus să realizăm câte un concert pe fiecare continent, ceea ce, din nou, nu mai făcuse nimeni din România până atunci. În acest scop, am aplicat la sesiunea de finanţare a programului Cantemir de la Institutul Cultural Român (ICR). Când am câştigat finan­ţarea, ne-am dat seama că a face câte un concert pe fiecare continent este nu numai o performanţă unică pentru România, dar este la un pas de a fi o performanţă unică la nivel mon­dial. Cercetând, am aflat că doar trupa Metallica mai reuşise asta, la nivel profesionist: în 2013, îşi încheiaseră turneul cântând în Antarctica. Aşa ne-am decis să trecem la treabă. În primul rând, am început demersurile în raport cu Guinness World Records: contactarea şi contractarea. Aceasta e o instituție foarte pretenţioasă: deşi evaluarea unui proiect se plăteşte foarte scump de cei care vor să fie evaluaţi, asta nu-ţi garantează succesul „operaţiunii”, adică recunoaşterea oficială a recordului. Când se deschid discuţiile, ţi se pune în faţă o listă foarte lungă de condiţii, pe care tu, aplicantul, trebuie să le îndeplineşti. Primul proiect, pentru care am câştigat finanţarea de la ICR a fost pentru 6 concerte pe 6 continente, toate dedicate ideii de libertate, fiindcă în 2024 s-au împlinit 35 de ani de Revoluţia din Decembrie 1989. Aşadar, proiectul a primit denumirea „Drumul libertăţii” şi a conţinut nişte elemente specifice, menite să sublinieze importanţa ideii de libertate. Al doilea proiect a fost destinat obţinerii recordului mondial omologat de Guinness World Records şi a conţinut 23 de puncte obligatorii, dintre care le amintesc pe cele mai importante: să fie concerte profesioniste, ceea ce a înseamnat vânzare de bilete; un număr minim de spectatori (oricum, în sălile în care am cântat noi au fost mereu câteva sute!); săli profesioniste de concerte, folosirea unor piane de concert… În fine, după cum vezi, impunerile celor de la Guinness World Records au fost extrem de stricte, „la sânge”, cum se spune.

„Ambasadele și asociațiile de români au funcționat impecabil”

– Vorbește-ne despre primul proiect: șase concerte pe șase continente…

– Organizarea u­nui proiect de o asemenea amploare ţine de experienţă şi de relaţiile pe care le-ai sta­bilit în timp. Mai clar: turneul a fost organizat „ca la carte” datorită, pe de o parte, relaţiei foarte bune pe care o avem cu reprezentanţele diplomatice ale României din străinătate şi, pe de altă parte, cu sprijinul unor asociaţii de români de peste hotare. Tuturor le-am comunicat ce voiam să facem şi toată lumea a răspuns pozitiv. Aşadar, în Bruxelles, acolo unde am început turneul, pe 7 Septembrie, am colaborat cu Asociaţia Europa Nova, asociaţie cu o activitate foarte bogată în promovarea culturii româneşti, dar am avut parte şi de prezenţa doamnei ambasador, şi de aceea a doamnei director a Institutului Cultural Român de la Bruxelles… Apoi, pentru concertul din Pretoria, am colaborat direct cu ambasada, care s-a ocupat de tot şi a fost realmente un eveniment diplomatic. În continuare, pentru concertul din Cebu, din Filipine, totul a fost organizat de ambasadă, la nivel de mare clasă, absolut impecabil: am fost trataţi realmente ca nişte VIP-uri, ni s-a făcut primire oficială diplomatică la aeroport, am avut coloană oficială la toate deplasările… De acolo am mers în Noua Zeelandă, unde Asociaţia Doina din Auckland este extraordinară în ceea ce priveşte promovarea culturii româneşti. Ei s-au ocupat de tot pentru concertul nostru: inclusiv de închirierea sălii, şi a fost vorba de St. Mary’s Cathedral, o biserică anglicană splendidă, din cartierul Parnell, care este cea mai mare clădire din lemn din emisfera sudică! De acolo am zburat la New York, unde am cântat la Centrul Comunitar al Bisericii Ortodoxe Sfântul Andrei, deci concertul a fost organizat de biserica românească şi de Societatea Dorul, o societate românească de mare prestigiu, înfiinţată în 1903!

În sfârşit, în aceas­tă primă etapă, am zburat din New York la Lima, în Peru, unde iarăşi totul a fost organizat impecabil de ambasadă (la nivel de ambasade, România este reprezentată extern impecabil!). Tot acest traseu l-am realizat în 24 de zile, între 7 Septembrie şi 1 Octombrie, iar oraşele au fost alese astfel încât să simbolizeze ideea de libertate: Bruxelles este capitala de facto a Comunităţii Europene; Pretoria (am mers la Memorialul Nelson Mandela şi am cântat în sala AfriForum Theatre, care e simbolică pentru tot ceea ce a însemnat lupta de eliberare a populaţiilor indigene); Cebu, din Filipine (Filipine a fost prima ţară din Asia, de după cel de-al Doilea Război Mondial, care şi-a dobândit independenţa); New York-ul… nu trebuie să mai spunem de ce e simbolul libertăţii; iar Lima, pentru că în 2024 s-au încheiat celebrările pentru cei 200 de ani de la eliberarea de sub dominaţia spaniolă. Pentru a doua etapă a turneului (a fost necesară această pauză, ca să aşteptăm venirea verii în Antarctica) ne-am documentat în legătură cu modul în care puteam să ajungem în Antarctica şi aşa am luat legătura cu Institutul Naţional Antarc­tic din Chile (INACH), cu ajutorul extraordinarei noastre prietene, Corina Iţcuş, cercetător antarctic la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Ştiinţe Biologice, din Bucureşti. Apoi INACH-ul ne-a făcut o invitaţie oficială, în cadrul programului lor de rezidenţă culturală, desfăşurat chiar în staţia de cercetare pe care Institutul o are în Antarctica. Antarctica a fost aleasă pentru că ea, în sine, este un teritoriu liber de orice pretenţii teritoriale, economice sau militare. Prin Tratatul Antarcticii, mai mult de 60 de naţiuni s-au angajat să respecte independenţa şi neutralitatea acestui teritoriu.

– Publicul de la concertele voastre a fost alcătuit majoritar din români?     

– Nu, din contră, români au fost puţini. Concertele au fost deschise publicului larg, ba, mai mult de-atât, accesul s-a făcut    în baza cumpărării de bilete – în afara concertului din Antarctica. Aceasta a fost una dintre cele 23 de condiţii impuse de ­”Guinness World Records”.

„În Antarctica nu ai voie nici măcar să atingi zăpada”

– Trebuie neapărat să vorbești mai pe larg despre concertul din Antarctica, un teritoriu fantastic, la care noi călătorim doar cu imaginația…   

– Am pornit la drum pe 11 Decembrie, și am schimbat patru avioane. Paranteză: în Bucureşti era o iarnă blândă şi am plecat cu echipamentul de Antarctica pe noi, fiindcă, pur şi simplu, nu mai aveam loc în bagaje. Problema a fost că, după trei zboruri şi o zi şi jumătate, când am aterizat pentru escala din Santiago de Chile, ne-am trezit în plină vară, la 33 de grade Celsius! Mai mult, a trebuit să ne deplasăm pe jos de la un terminal la altul, ca să schimbam avionul, iar deplasarea asta noi am făcut-o încotoşmănaţi, cu glugi de blană şi cu bocanci de Antarctica în picioare, în vreme ce restul oamenilor erau în pantaloni scurţi şi cu şlapi în picioare. Îţi închipui scena! (râde) În sfârşit, am ajuns în Punta Arenas (unde erau 14 grade), care e cel mai mare oraş aflat la cea mai joasă latitudine din lume: deci e singurul oraş cu peste 100.000 de locuitori aflat cel mai aproape de cercul polar de sud. Asta a fost baza noastră: un loc pe care mulţi dintre noi îl legăm    de celebrul roman „Toate pânzele sus”, al lui Radu Tudoran. Am stat acolo, în total, 6 zile. Imediat după sosire, ni s-a făcut un instructaj, ni s-a explicat ce aveam voie şi ce nu aveam voie să facem în Antarctica: aveam voie aproximativ… nimic. În Antarctica nu ai voie să atingi zăpada ori să iei vreo piatră de pe jos, nu ai voie să atingi pinguinii, nu ţi se permite nici un fel de contact direct, ca nu cumva să contaminezi ceva – inclusiv când eşti debarcat din avion păşeşti mai întâi pe un soi de covor cu dezinfectant, pentru ca tălpile să-ţi fie curăţate de agenţi patogeni! În Antarctica, urma să cântăm la staţia de cercetare Julio Escudero.

Apropo, din Punta Arenas am cumpărat un pian şi o vioară, special pentru acest concert. Chestiunea delicată o reprezenta însă vremea: ni s-a spus că trebuia să fim disponibili 24 de ore din 24, pentru că fereastra de oportunitate a vremii, în Antarctica, pentru aterizare, e extrem de scurtă şi de imprevizibilă. Cum era foarte aproape de solstiţiul de iarnă, acolo era zi permanent. Ca atare, am dormit ca Şostakovici, când aştepta să fie săltat de KGB: cu bagajele la uşă şi deja îmbrăcat cu tot echipamentul thermo. (râde) Pe 14 Decembrie, pe la ora 14:30, am fost preluaţi de la hotel, am trecut de formalităţile de la aeroport, care sunt mai complicate decât în mod normal, fiind şi nişte elemente de securitate biologică, ne-am îmbarcat în avion şi am pornit în zborul de trei ore şi jumătate până în Peninsula Antarctică, care ne-a dus peste Oceanul Sudic, peste Canalul Drake, Strâmtoarea Magellan… dar, când am ajuns, exact pe conturul Antarcticii erau nori. Trebuie să-ţi spun că acolo nu se aterizează folosindu-se pilotul automat ori radarul, ci totul ţine doar de contactul vizual şi de dibăcia şi experienţa pilotului. Iar acolo nu există un aeroport propriu-zis, ci doar o pistă din pietriş, care dacă îngheaţă sau e zăpadă, devine impracticabilă; beton nu e voie să se toarne, pentru că ar polua şi, oricum, n-ar rezista la temperaturile acelea atât de scăzute: pur şi simplu, ar îngheţa şi s-ar face praf. Revenind: pilotul ne-a explicat că din direcţia în care veneam noi, existau nişte stânci foarte mari, acum invizibile, ascunse de nori, aşa că a fost nevoit să înconjoare cornul Peninsulei, ca să se îndrepte spre pistă din direcţia opusă, şi a coborât până la nivelul plafonului de nori, care era la doar 30 de metri deasupra mării. Cu alte cuvinte, dacă ar fi fost furtună şi valuri mari, avionul ar fi putut să fie luat de apă…

Finalmente, am aterizat cu bine, am descărcat echipamentele şi am fost duşi cu maşinile la Villa de las Estrellas („Oraşul Stelelor”), care este una dintre cele două aşezări permanente din Antarctica (cealaltă fiind baza argentiniană Esperanza, aflată la câteva mii de kilometri distanță, pe partea dinspre Australia an Antarcticii. De fapt, şi Villa de las Estrellas, ca şi Esperanza, sunt doar baze de cercetare. Nu-ţi imagina că acolo există sate sau oraşe, în sensul clasic. În orice caz, când am ajuns noi, în Villa de las Estrellas exista „enorma” populaţie de 23 de locuitori. Când am intrat în staţie, am fost întâmpinaţi de toţi cercetătorii (nici unul român, trebuie spus), care îşi comandaseră special tricouri în culorile roşu, galben şi albastru, astfel încât să poată să ne alcătuiască tricolorul. A fost extrem de emoţionant! De asemenea, am fost foarte impresionaţi pentru că, deşi rezervele de hrană şi apă sunt foarte bine raţionalizate, cercetătorii au organizat o masă specială, în onoarea noastră. În sfârşit, la fel de tuşaţi am fost de faptul că s-au făcut eforturi şi pentru concertul nostru: primul concert profesionist de muzică clasică susţinut în Antarctica. La Julio Escudero au mai venit cercetători de la alte 8 staţii vecine, astfel că publicul nostru din Antarctica a fost în număr de aproape 70 de persoane! Cu-adevărat important pentru acea regiune a lumii! Ca să le răspundem la aceste gesturi atât de sensibile, şi noi ne-am îmbrăcat pentru concert, pentru întâia dată în carierele noastre, în haine tradiţionale româneşti, iar după recital am donat staţiei toate echipamentele cu care am venit: am lăsat acolo pianul şi vioara şi partituri de muzică românească, dar şi CD-urile noastre cu muzică românească, volume de poezii ale lui Mihai Eminescu în ediţii biligve şi cvintlingve („Luceafărul” se poate citi în original, dar şi în franceză, engleză, spaniolă şi germană) şi albume de pictură, cu operele lui Grigorescu, cu explicaţiile traduse şi în limba spaniolă, astfel încât oricine va ajunge acolo să aibă acces la cultura românească. După toate emoţiile şi bucuriile astea, am plecat val-vârtej de la Julio Escudero, pentru că pilotul fusese anunţat că venea o furtună. Însă, din nou, am avut noroc şi am aterizat înapoi cu bine. A fost o aventură fantastică!

– Ai mai lua-o de la capăt?

– Şi mâine! Oricând! Pentru că totul a fost atât de strict şi de impecabil organizat, din punct de vedere logistic, încât, cu excepţia chestiunilor care au ţinut de imprevizibil şi de aventură, nu am avut nici un stres. Singurele emoţii au fost cele pozitive, frumoase… Şi ce să mai vorbim despre satisfacţia pe care am simţit-o! Cum să nu fii fericit, când ştii că ai ajuns cu muzica la capătul lumii?!

– Ultima întrebare, Ştefan: ce urmează acum pentru tine? Ce mai pui la cale?

– În primul rând, 2025 este anul Enescu: se împlinesc 70 de ani de la moartea sa. Aşadar, împreună cu Diana Jipa, am pregătit „Universul Enescu”, un proiect dedicat exclusiv maestrului: e vorba de multe turnee în România, dar şi de nişte turnee în străinătate. Tot pentru anul acesta, mai pregătim un proiect legat de cei 80 de ani de la încheierea Holocaustului: vom interpreta creaţii muzicale ale unor compozitori persecutaţi de regimuri totalitare, nu doar de nazişti. În contextul actual, vedem cât de important este să înţelegem corect ideea de libertate. Pe lângă aceste proiecte, şi eu, şi Diana, avem propriile noastre concerte, independente, susţinem şi masterclass-uri… Nu în ultimul rând, pot să-ţi spun că sunt perspective pentru un proiect chiar și mai mare decât acesta,    despre care am discutat: nu pot să intru în detalii, pentru că ar fi o informaţie foarte exotică, iar nerealizarea proiectului ar putea duce la decepţii. Aşa că, deocamdată, până când nu am măcar câteva confirmări, prefer să nu vorbesc mai mult, ca să evităm decepţiile.