CĂTĂLIN MANOLE

Învierea fluturilor

Primii ani din copilăria mea i-am petrecut într-un sat din Vrancea, la bunicii din partea tatălui meu. Casa era chiar vizavi de biserică. Bunicul era cantor, sau dascăl, cum îi spuneau oamenii. De aceea, locul meu de joacă era curtea bisericii și cimitirul, pe costișa dealului de la marginea satului. O joacă mi se părea și topitul lumânărilor în cazanul mare din spatele bisericii, din care bunicul scotea calupuri mari de ceară galbenă, o joacă mi se părea și trasul clopotelor, ținându-mă de frânghia lor groasă, ca să zbor. Și fără să înțeleg ce înseamnă, mă simțeam important când, la slujbele de duminică, preotul Nichifor mă alegea pe mine să îi aduc cădelnița din altar. Minte de copil, îmi plăceau atât de mult fluturii ce apăreau primăvara în curtea imensă a bisericii, încât îi prindeam și îi închideam într-o cutiuță transparentă, de sticlă. Erau fluturi mari, albi, cu aripile tivite de o dunguliță neagră și două puncte ca doi ochi, și mai erau unii fluturi micuți, cu aripi albastre și solzi aurii pe margini. Se zbăteau în acea cutiuță până rămâneau nemișcați, cu aripile aproape scuturate de culorile lor uimitoare. Nu înțelegeam moartea, credeam că fluturii sunt prietenii mei buni și „somnul” lor e o parte din jocul nostru. Îmi amintesc acești fluturi nemișcați în cutiuța mea, tocmai pentru că ei sunt legați de prima Înviere la care am participat. Din noaptea aceea, copil fiind, mi-a rămas doar un pumn de cioburi, prin care lumina memoriei aruncă frânturi de raze colorate, amestecate. Hăinuțele noi, cu ciorapi albi, lungi până sub genunchi. Bunica mea, o țărancă simplă, care credea că stelele sunt aduse pe cer de vânt, spunându-mi tremurat „Mergem la biserică, e Învierea!”, deși era noapte afară și niciodată nu îmi aminteam să mai fi mers noaptea la biserică. Oamenii din sat urcau pe ulițe, prin întuneric. Curtea bisericii nu o mai văzusem niciodată așa – cu iarba, brândușele și toporașii violet, acoperite toate de o lumină stranie, verde-aurie, venită și dinspre apus, și dinspre răsărit. Pietrele păreau mici ființe vii ce se uitau lung după noi, de parcă ar fi vrut să ne urmeze. În întunericul din biserică nu vedeam nimic. Apoi părintele a ieșit din altar, cu un mănunchi de lumânări aprinse. Ca un fulger blând, lumina lor a trecut în ferecăturile de argint ale icoanelor, în chipurile sfinților, în cercurile aurii ce le împodobeau capetele. Am închis ochii. Am strâns-o pe bunica de mână, m-am lipit de piciorul ei. Preotul a strigat „Hristos a Înviat!”. Și toți oamenii din biserică au răspuns într-un singur glas „Adevărat a Înviat!”. Când am deschis ochii, lumina părintelui se împrăștia la oamenii din biserică, creștea orbitor, umbre luminoase se proiectau peste pereții bisericii și îi făceau pe sfinții pictați să se miște, să își întindă mâinile unii altora, să își întoarcă fețele privindu-se unii pe alții cu bucurie. Bunicul, ca de obicei, era la strană, cânta. Îi curgeau lacrimi pe obraji. Nu îl mai văzusem niciodată pe bunicul plângând. Mi-a fost teamă, am strâns-o și mai tare de mână pe bunica. Ea s-a aplecat, mi-a dat o lumânare aprinsă și mi-a spus „Eu zic Hristos a Înviat! și tu zici „Adevărat a Înviat!”. Am zis. Îmi amintesc flacăra acelei lumânări, ca o mică ființă vie, ca unul dintre fluturii mei, dar făcut doar din lumina coborâtă din icoane și de pe chipurile sfinților din biserică.

A două zi de dimineață, am ciocnit ouă, dar erau roșii! Apoi eu mi-am luat cutiuța cu fluturi, lumânarea, și am plecat să mă joc în curtea bisericii „de-a Învierea”. Am deschis cutiuța și le-am spus fluturilor, în timp ce mișcam lumânarea pe deasupra lor: „Eu zic Hristos a Înviat! și voi ziceți Adevărat a Înviat!, da?”. Nu mi-au răspuns. Doar au început să își miște încetișor aripile, apoi, ridicându-se, și-au revenit la zborul lor jucăuș peste iarba strălucitoare, peste cimitirul ale cărui morminte, cu lumânări aprinse, semănau acum cu flori pe care se așezaseră fluturi de lumină.

CORINA PAVEL

„Deschideți, să intre Împăratul slavei!”

E noaptea de Înviere și în aer plutește parfumul florilor, diafan, amărui, ca de migdală. Caisul nostru bătrân e înveșmântat ca o mireasă și coroana lui albă luminează ca un glob uriaș în întuneric. Am iubit nespus caisul acela, căci până dincolo de vârful lui s-au înălțat toate visurile mele de copil, între crengile lui am construit cele mai frumoase cetăți, în care trăiau prinți și prințese, la poalele lui, în umbra răcoroasă, s-au petrecut toate jocurile și poveștile închipuite ale copilăriei. Închid poarta în urma noastră și o ridic puțin ca să nu facă zgomot când „dă în clanță”. În jur se aud cum se deschid și se închid și alte porți, iar trasul zăvoarelor sau scârțâitul balamalelor e singurul zgomot din liniștea nopții. Căci vecinii ies și ei din curți, câte doi, câte trei, vorbind cu glasuri joase, aproape șoptite. Mergem alături, apoi ni se alătură alte grupuri, care vin de pe străzile laterale, și tot așa, vorbind puțin și șoptit, ne adunăm în pâlcuri mai mari, ce merg unele în spatele altora, pe tot drumul până la biserica veche cu hramul Sfântul Gheorghe din cartierul nostru mărginaș. Merg spre biserică, împreună cu mama și sora mea, și parcă nici nu ating pământul. Pasul îmi saltă, la fel ca și sufletul, plin de o bucurie care abia îmi încape în piept, și care va izbucni, știu, la miezul nopții. Port rochia cea nouă, cu    guler rotund și volane tivite cu șnur alb. Până sub genunchi, am tras „malagambe” – șosete trei sferturi, supraelastice, noi-nouțe, albe ca zăpada. Iar în picioare, minunea-minunilor, am saboți de scai (o imitație de piele), albi-lucioși, ca o bezea bine bătută. Părul îmi e pieptănat cu cărare pe mijlocul capului, iar de-a stânga și de-a dreapta, ridicate sus, deasupra tâmplelor, două cozi cu pampoane învoalte din fundă roșie apretată, legate cu nod peste elasticul de păr cu două bile de plastic în capete. Pentru bretonul rebel, mama are mereu agrafe pe care ni le înfige în păr cu atâta râvnă, și mie, și surorii mele mai mici, că aproape ne zgârie pielea capului. Dar ce mai contează, suntem amândouă ca scoase din cutie, înnoite de Paști din cap până-n picioare.

Am ajuns, și după câteva șușoteli cu vecinele, pe fețele lor, ca și pe cea a mamei, s-a așternut o expresie gravă. Stăm cu toții, o masă tăcută și nemișcată de oameni, într-o liniște solemnă. Ușile bisericii, din lemn sculptat, patinat de atingerea atâtor mâini ce le deschiseseră cu nădejdea alinării, s-au deschis. Părintele Paulin, ținând cu amândouă mâinile, strânsă la piept, Evanghelia cea mare și groasă, ferecată în argint, s-a ivit dintre ele. În urma lui, ușile se închid din nou, lăsând să se vadă înăuntru, pentru câteva clipe, pâlpâirea stingheră a unei singure candele aprinse. Apoi părintele se întoarce cu spatele la mulțime și, din răsucirea de o clipă, îi văd ochii ca de tăciune cum scapără văpăi și barba neagră ca smoala cum îi tremură când strigă cu glas mare: „Deschideți, să intre Împăratul slavei!”. Și ridicând deasupra capului Evanghelia, o izbește cu toată puterea în ușile ferecate, făcându-le să răsune cu un zgomot ca de tunet ce face să ne vibreze tâmplele. Apoi ușile se deschid, iar lumea răsuflă ușurată: cu adevărat, porțile iadului au fost sfărâmate de Iisus cel înviat. Dinăuntru se ivește diaconul, cu o lumânare mare aprinsă, pe care i-o dă părintelui Paulin, ce ne cheamă, încrezător: „Veniți, de luați lumină!”. Privirea i s-a luminat, chipul i s-a îmblânzit, vorba îi e plină de căldură și bucurie. Aș fi putut să jur că dintre noi, înălțându-se din răsuflările noastre și din fuiorul subțire de rugă pornit din inimi, o siluetă înveșmântată în aur și brocart, ca un împărat, a intrat în biserică, iar noi îl urmăm, în șir, după ce sărutăm fiecare icoana Învierii ținută în mâini de părintele Paulin.

În noaptea aceea de Înviere, aveam doar 13 ani, purtam o rochie roșie, sufletul îmi era    încă de copil, bucuria îmi era întreagă, iar frământările vieții, încă străine. Pe drumul de întoarcere către casă, am mers cu pași mici și egali, ca nu cumva lumânarea de ceară galbenă să se stingă. În poartă, ne-a întâmpinat caisul nostru în floare, luminând alb-lăptos în întuneric și parfumând noaptea aceea a Învierii, cu încă un dar pentru noi. Simțeam, așa cum ne-a citit din Evanghelie părintele Paulin, că și făptura aceasta necuvântătoare – caisul nostru, se bucură! Și noi, toți pământenii!   

DIA RADU

O atingere de Lumină

Am trăit în copilărie primele sărbătoriri ale Învierii în Șirnea, satul așezat între dealuri aprige, la poalele Pietrii Craiului. Aprilie nu venea pe atunci cu cireși înfloriți, ci cu pământ îmbibat de ape, cu zăpezi întârziate și geruri de seară, care mușcau din glezne. Sărbătoarea Învierii începea cu pregătiri în toate casele, cu miros de cozonac, de fum de cuptor și plâns de miei, dar și cu o așteptare ciudată, plină de semne. În Joia Mare, Marițele satului vopseau ouăle și le ungeau cu slănină, ca să lucească mai tare, iar bărbații, ascunși în semiîntunericul odăilor și-al târlelor, tăiau mieii cu seriozitatea celor care poartă pe umeri greutatea unui întreg ritual. Noaptea Învierii cobora peste sat ca o cortină, în spatele căreia se petrecea miracolul. Mi se părea atunci, când aveam doar câți­va ani, că glasul clopotului nu bate doar pentru a vesti Învierea. Mi se părea că aceasta e o sărbătoare așa de mare, încât parcă lumea întreagă se schimbă, pământul tresaltă, se trezește, ca să poată alunga și ultimele umbre ale iernii.

Îmi amintesc cum, înainte de miezul nopții, zgribuliți, dar și ciudat de vioi, luam cu toții drumul bisericii, ocolind cu grijă gropile și resturile de zăpadă. De pe toate dealurile coborau lumini răzlețe. Și dealurile păreau vii. Cu coșuri de bucate de sărbătoare în mâini, duse la sfințit, oamenii apăreau unul câte unul din neguri, se întâlneau și plecau împreună spre biserica devenită în noaptea aceea inima satului. Inima satului care se dezgheța de atâta freamăt. Așteptam în fața bisericii, om lângă om, strigătul victorios al preotului „Cristos a Înviat!” și-i răspundeam cu grabă nestăpânită „Adevărat a înviat!” Iar când preotul ieșea cu lumânarea aprinsă, când lumina sfântă trecea de la unul la altul, rude, prieteni, oameni din sat sau necunoscuți, emoția și bucuria mă copleșeau. Nu doar lumina, ci ceva mult mai adânc trecea prin și printre noi, fără să se lase vreo secundă numit. Înconjuram biserica de trei ori, turla ei ascuțită se profila pe cerul care în nuanțe din ce în ce mai albăstrii anunța zorii unei dimineți de Mare Sărbătoare. Apoi intram în biserică. Vorbele preotului se înălțau, însoțite de glasul clopotului de bucurie în aerul dens, ce avea miros de ceară arsă, de haine umede, de rugăciuni trimise spre sfinții de pe catapeteasmă. Ascultam șoaptele rugate ale femeilor de lângă mine, spuse cu un fel de nerăbdare veselă, dar și cu o mare mulțumire că au fost martore la miracolul Învierii.

Cu câțiva ani în urmă, când Paștele m-a găsit departe de casă, la un festival de carte în Paris, în noaptea Învierii, am intrat în biserica grecească. Ușile erau închise, iar oamenii stăteau tăcuți, într-o liniște care nu părea tulburată de nimeni. Nu mai trăisem o astfel de Înviere, cu oameni aproape nemișcați, în întuneric deplin, fără lumânări, fără cântece, fără zumzet. Am așteptat și eu în întuneric, am coborât încet în mine, până când o flacără s-a aprins și a început să circule din mână în mână. Fețele s-au luminat, trupurile s-au apropiat, zâmbetele au devenit un fel de salut. Și, într-un târziu, oamenii au început să cânte. Abia atunci am înțeles că miracolul Învierii nu ține nici de loc, nici de vârstă, ci de răbdarea smerită cu care inima și privirea așteaptă minunea. Că bucuria adevărată se cere întotdeauna împărtășită, de aceea când flacăra îți atinge mâna, te grăbești să o dai mai departe, la cel de lângă tine. Că indiferent dacă ți se spune „Hristos a înviat!” sau „Hristos Anesti!”, „Cristo e risorto!”, „Christ est ressucite!” sau în oricare altă limbă de pe lumea asta, cel care împarte din lumina lui cu tine și cel cu care o împarți, la rândul tău, sunt pur și simplu „de-ai tăi”. Îi recunoști, fără să fi apucat să îi cunoști. Această stare de comuniune am învățat-o în satul acela de munte, când am trăit primele emoții ale Învierii și am văzut că este vie peste tot, unde oamenii Îl așteaptă pe Iisus. La urma urmei, poate că asta e tot ce ne trebuie: o Înviere în fiecare an, care să ne scoată din singurătate și să ne dezlege inimile. O atingere de lumină, nu neapărat    ca să ne întărească credința, ci ca să ne aducă aminte că, oricât de mult ne-am rătăci, suntem încă aici, pe pământ, împreună.

GEORGE ARUN

Cerul spuzit de stele

Să fi avut vreo șapte ani, când am simțit pentru prima oară miracolul Învierii lui Hristos. Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost azi, cum înainte de miezul nopții m-am îmbrăcat cu hainele de sărbătoare, o cămașă albă din pânză de casă legată la gât cu un șnur, un pulover din lână, albastru ca cerul, pantaloni și palton de culoare gri și ghete negre, noi-nouțe. În satul de munte unde m-am născut și am copilărit, în Aprilie era încă frig, de-abia dăduse firul ierbii și sătenii încă mai făceau focul în sobe.

În noaptea de Înviere, am mers la bisericuța din lemn, așezată pe un deal, împreună cu tata, și mă simțeam ca și cum am fi plecat într-o călătorie în care aveam să descopăr lucruri misterioase. Biserica era plină de lume, bărbații stăteau în dreapta altarului, femeile în stânga, iar noi, copiii, la mijloc. Cât timp a ținut părintele slujba, nu s-a auzit nicio șoaptă, eu aproape că îmi țineam răsuflarea și mă uitam cât de frumos erau îmbrăcați oamenii, bătrânii în port popular, în straiele cele mai bune. Eram fericit că și eu eram îmbrăcat ca de nuntă. După terminarea slujbei, am ieșit cu toții în curtea bisericii, cu preotul în frunte, am înconjurat-o de trei ori, după care s-a arătat minunea Învierii, și toți am început să cântăm „Hristos a înviat din morți”.

Cerul era spuzit de stele, iar firicele de iarbă înrourată creșteau parcă sub ochii mei. De pe dealul unde era bisericuța, se vedeau toate casele cu luminile aprinse, oamenii lăsaseră casele luminate, ca să poată intra Iisus în fiecare din ele.

Nu știu de ce, dintr-o dată, au început să-mi curgă lacrimile pe obraji, ca două pârâiașe, le lăsam în voia lor, nu le ștergeam cu batista, pe care mi-o pusese mama în buzunar, cântam din toate puterile, împreună cu oamenii mari și plângeam, îi iubeam pe toți și creștea în mine o fericire pe care nu o mai trăisem până atunci. Am început să-i chem în gând pe fiecare, pe Ileana lui Moise al Turii, pe Vică al Ciocoiului, pe Marița lui Tică Țăposu, pe Ion al lui Istrate, uite-i pe toți, cu fețele luminate de flacăra lumânărilor din ceară, torceam în suflet, ca pe alfabet, numele sătenilor, pe toți îi știam, de la fiecare am avut câte o vorbă bună, fiecare mi-a dat un măr, o pară, un pachet de biscuiți, o eugenie.

Doamne-Dumnezeule, drăguțule, ce bine ar fi să rămânem cu toții împreună până la sfârșitul sfârșitului, îmi spuneam în gând, cu chipurile mereu fericite, ca în noaptea Învierii, să ne ajutăm unii pe alții, să petrecem la șezători, să urcăm până în vârful Pietrii Craiului, ca să culegem garofițe de munte și rododendron. Iar seara, când ne întoarcem în sat, să întindem o masă mare, ca la nuntă, și fiecare să spună o poveste, iar noi, ceilalți, să aplaudăm.

Nici nu mi-am dat seama când slujba de Înviere s-a terminat. A apărut tata și m-a luat de mână să mergem acasă. L-am întrebat cum se poate ca cei din morminte să aibă din nou viață? „Taina asta numai Hristos o știe, mi-a zis, vom ajunge în Rai și acolo vom trăi veșnic, ne vom întâlni nevestele și bărbații, frații și părinții, bunicii și copiii, vom fi iarăși familia care am fost pe pământ.” Am stat eu pe gânduri o vreme și l-am întrebat, pentru că ceva tot nu înțelegeam: „Și cum ne vom recunoaște, tată, pentru că până atunci eu voi crește om mare, cum ai să știi tu că eu sunt copilul tău?”. „Asta e o taină, mi-a zis tata. Te voi învăța o ghicitoare pe care s-o știm doar noi doi. În Rai, eu voi întreba din om în om, iar cel care va ști să-mi spună ghicitoarea, acela va fi fiul meu de pe pământ”.

Acasă mirosea a friptură de miel. Am ciocnit cu toții ouă roșii apoi ne-am dus fiecare la somn. Am adormit cu privirea-n tavan. Se făcea că e un cer spuzit de stele și deasupra de tot, Raiul – unde aveam să ajungem tot satul, îmbrăcați de sărbătoare și cu fețele luminate de flacăra lumânărelelor din ceară de albine.