În satele de munte, multe izolate și tot mai pustii, mai trăiesc preoți cu har, bătrâni și-mpuținați de ani și de putere. Fii ai satului, de cele mai multe ori și-au împărțit truda între cele ale Lui Dumnezeu, din biserică, și toate celelalte, din viața de zi cu zi. Ieșiți la pensie de zece, poate douăzeci de ani, preoții aceștia bătrâni slujesc încă, în parohii sărace, în bisericuțe pe care doar voia Lui Dumnezeu pare a le mai ține în picioare. Nu mai au, desigur, o parohie doar a lor, ca odinioară, dar slujesc cu aceeași râvnă oriunde și de oricâte ori sunt chemați de confrați de-ai lor mai tineri și mai obosiți.

Privindu-i cu atenție, n-ai cum să nu observi că seamănă tot mai mult cu sfinții din icoane. Au chip de liniște și de lumină, chip de împăcare și credință. Au chipul smereniei, dincolo de orice definiție seacă a acestei noțiuni. Am fost binecuvântată să cunosc un astfel de preot. Se numește Axente Petru Lucaciu și e moț din satul Dobroț, județul Hunedoara, însă preot a fost în Bulzeștii de Sus, din același județ. O comună cu sate cocoțate pe vârfuri de munți, șase dintre ele date în grija duhovnicească a părintelui Axente: Bulzeștii de Sus și de Jos, Tomnatecul de Sus și de Jos, Străuți și Ticera.

„Pe dealuri, ca bolându”

84 de ani are părintele Axente. E slab ca umbra unui heruvim, nici vocea nu-l mai prea ajută să cânte cum o făcea altădată, dar nu se lasă. Are ceva din dârzenia moților lui Horea și Avram Iancu, o verticalitate a cuvântului, a gândului și a faptei, care taie aerul în fâșii și-l recompune cu un simplu gest. Conduce și acum mașina și tractorul, ară pământul, așază-n el sămânța și, la vreme, culege roadele. Are ograda plină cu animale și are stupi, de care se ocupă împreună cu doamna preoteasă și nepotul adolescent.

A crescut în strana bisericii, lângă tată, cântăreț bisericesc, atent la slujbă, dar tânjind, copilărește, să se joace pe-afară, cum făceau pruncii satului. Și când s-a-mplinit vremea, a vrut să se facă preot, urmând și chemarea tainică a sufletului, dar și dorința bunicilor săi. N-a intrat din primul an la seminarul din Caransebeș, că erau locuri puține și printre candidați, mulți fii de preoți timișoreni, favorizați din start. Părintele Axente a fost trimis la Mânăstirea Cozia, pentru pregătire și, după un an, a intrat la seminar. „Cântam în strană, la catedrala din Caransebeș, cu alți colegi seminariști. Și era un preot care tot mereu întârzia, iar mie asta nu mi-a plăcut niciodată. Azi așa, mâine așa, până când n-am mai răbdat și într-o zi, am spus: «Dacă fiecare ar întârzia unde are treabă, ar bate Dumnezeu țara asta!». M-a auzit, s-a cam enervat, dar n-a avut ce-mi face, că aveam dreptate. Și-apăi, o avut grijă să nu mai întârzie”, povestește, amuzat, părintele.

Parohie n-a putut primi, când a terminat seminarul, că nu era căsătorit, dar nici acasă, pe capul părinților, nu putea sta. S-a angajat la o firmă de transport, la Hunedoara, și poate ar fi ieșit de-acolo la pensie, dacă Dumnezeu n-ar fi rânduit altfel. S-a întâmplat ca parohia Bulzeștii de Sus, la doar 20 de kilometri de Dobroț, mai în munte, să rămână fără preot. Protopopul locului i-a propus lui Axente Lucaciu s-o preia, pentru că se căsătorise între timp. Preot l-a hirotonit PS Teoctist, pe atunci episcop al Aradului, în martie 1969.    „N-am știut ce iau în grijă, dar am fost chemat la un Maslu într-un sat vecin și, în vârful unui deal, am văzut pe unde și cât se întinde parohia în care urma să mă duc preot. M-am speriat: «Doamne, unde m-ai trimis? Nu puteam sta liniștit pe scaun, la transporturi? Ce caut aici, să umblu pe dealuri, ca bolându?». O fost o parohie tare grea, tăți preoții ce-au slujit acolo plecau după un an, și cei dinaintea mea, și cei ce-or venit după ce eu m-am pensionat. Apăi, ce să zic? Mie mi-o dat Dumnezeu sănătate și picioare bune, de-am putut face față”.

Pădure, pustișag și ruină

Exceptând Bulzeștii, care-s cumva mai pe vale, toate celelalte sate avute în grijă de părintele Axente erau cocoțate pe dealuri, dincolo de păduri sălbatice. Ca să ajungă la ele, părintele făcea între o oră și trei ore, numai dus. Pe jos, că nu prea era altă cale. „La Bulzești, când am mers eu preot, în 1969, erau 403 familii, în Tomnatecu de Sus, 57 de familii și numai două-trei erau cu câte-un om singur, restul erau tăt mai mulți. La Tomnatecu de Jos, 32 de familii și numa’ vreo cinci erau oameni singuri. Biserică era în fiecare sat și-aveau oamenii ăia o credință de nu vă pot spune! O fost într-un an, în Joia Patimilor, de-am crezut că mor. Am avut de botezat doi prunci, la Bulzești, și-am avut și o-nmormântare. Apoi, altă-nmormântare sus, la Tomnatec. Hai pe deal, hai iar la vale și-ncă-o dată deal și vale. Seara, am cam întârziat la slujba Deniei, de la Bulzești. Ne-o prins miezul nopții în biserică, n-am mai știut de mine de obosit ce-am fost, dar uite că mi-a dat Dumnezeu putere și n-am murit dintr-atâta!”, povestește părintele Axente.

Știe pe de rost toate cărările pădurilor, toate cleanțurile munților și toate coastele comunei Bulzeștii de Sus, că le-a călcat cu pasul, c-o fost vară, c-o fost iarnă. Acolo, sus, dincolo de toate obstacolele, îl așteptau credincioșii, care trebuiau spovediți, împărtășiți, botezați, cununați sau înmormântați. „Meream mai pe jos, mai pe picioare, cu ce să mergi?”, îmi spune, râzând. „Vara nu era problemă, dar iarna era zăpadă de la genunchi în sus, mergeam cu cizme de cauciuc, legate pe picior, ca să nu se umple cu zăpadă. Am avut odată un botez în vale, la Bulzești, și după aia Maslu, pe-un vârf de deal, la Ticera. Nu m-am mai dus pe drum, că ocoleam, am luat dealul pieptiș. Era greu urcușul, dar ajungeam mai iute. Ploua și se ridica o ceață groasă din pământ, de nu vedeai la zece metri în față. Pe-acolo era o zonă mai sălbatică, era câte-un copac căzut de cine știe când peste alți copaci bătrâni, trebuia să-i ocolesc, că n-aveam cum trece nici peste ei, nici pe sub ei. Ce-am făcut, ce n-am făcut, m-am rătăcit, n-am mai știut încotro trebuie s-o iau, n-aveam nici un reper, nimic. Și-o dat Dumnezeu de-am auzit un cocoș cântând și așa m-am dumirit și-am ajuns cu bine la oamenii aceia.

Cât erau de izolați acolo, aveau o credință extraordinară. Duminică dimineața, la ora cinci, scoteau vacile din grajd, pe la șapte le băgau înapoi și veneau la biserică, unul nu lipsea. Ajungeau încă înaintea mea și m-așteptau citind din cărți de rugăciuni. Mi-era tare drag să merg la ei! Acum, nu-i mai nimeni acolo. Nici la Tomnatecu de Jos. Am văzut la televizor o emisiune și, din tot ce știam c-a fost cândva pe locurile alea, am mai recunoscut doar zidurile școlii, și peste alea erau crescuți copaci. Unde-au fost oameni, e pădurea acum, și unde-a fost credință îi pustișag și ruină”.

„Ori ești domn mare, ori ești țăran, în Dumnezeu trebuie să crezi!”

– Părinte Axente, s-a schimbat ceva în felul de a crede în Dumnezeu al țăranilor?

– După atâția ani de preoție, ajungi să-i cunoști pe oameni, de cum îi vezi. Le citești pe chip dacă-s cu gândul la Dumnezeu sau au venit doar așa, că-i sărbătoare și să nu intre în gura lumii. Mai demult, oamenii erau mai simpli, aveau fiecare năcazul lui și, până era slujbă la biserică, se rugau în tăcere, își plângeau durerea, stăteau cu ochii-n pământ, fiecare cu ale lui. Mai dincoace vreme, se uită-n stânga și-n dreapta, bârfesc, bagă de vină cum îs îmbrăcate femeile. D-apăi, n-ai tu treabă cu asta! La biserică mergi ca să te rogi, ca un păcătos, nu să-ți faci alte păcate, uitându-te-n stânga și-n dreapta și bârfind. Scriptura spune: „Doamne, tu singur ești fără de păcat!”. Măcar când mergi la sfânta biserică vezi-ți de treaba ta, de rugăciune, și lasă-i în pace pe ceilalți.

Dintotdeauna au fost oameni și credincioși, și mai puțin credincioși, dar și unii care nu cred în nimic. Ori că ești domn mare, ori că ești țăran, în Dumnezeu trebuie să crezi, indiferent ce-ai fi! Am văzut bărbat ce zicea că el nu crede și-o azvârlit colacul ce l-a primit la un parastas pe coasta dealului în jos, dar n-o trecut mult și i-o-ntors Dumnezeu plata. Nu se glumește cu lucrurile sfinte!

– Țineau moții posturile mari?

– Cei mai mulți, da, și acum fac la fel. Când eram copii, la-nceputul postului, bunica fierbea vasele în cenușă și le urca în pod, până la Paști sau la Crăciun. Ne și povestea că, pe când era mică, în Postul Crăciunului, nici copiii nu primeau de mâncare carne de porc, atunci când era tăiat. Mâncau laolaltă cu ăi mari, fasole sleită, mămăligă, cartofi, nu știau a cere altceva, decât li se punea în farfurie. Și-aveau grijă nu numai de ce băgau în gură, că degeaba postești de mâncare, dacă te uiți urât la vecinul tău și îl vorbești de rău! Tu ai treabă numa’ cu păcatele tale, că de judecat, Dumnezeu judecă, nu tu!

– Mai e puțin și sărbătorim Învierea Domnului. Cum reușeați să faceți față cu slujba de Înviere în șase biserici, cât ați fost preot la Bulzești?

– Făceam slujba de Înviere doar la Bulzeștii de Sus, la 12 noaptea, cu tot cu Liturghie, și-apoi, la fel, la Bulzeștii de Jos. Acolo erau mai mulți oameni, de multe ori coborau și cei de mai din sus. Pentru celelalte sate, sfințeam pita și vinul în Joia Patimilor, și cântăreții din fiecare sat le împreunau și le dădeau la oameni paștile. Iar din jos, unde v-am spus că făceam slujbele, era plin de lume, de fiecare dată, că nu exista să vină unul singur dintr-o casă. Că erau copii sau bătrâni, obosiți sau nu, nimeni nu lipsea de la slujba de Înviere. Numa’ bolnav pe pat să fi fost, altfel nu.

„N-o murit nimeni de la cuminecătură!”

– Părinte, oamenii din zone izolate, văduviți, în timp, de prezența constantă a unui preot, sunt mai expuși influențelor exterioare și unor credințe magice mai puțin ortodoxe. Ați întâlnit și la Bulzești așa ceva?

– D-apăi, cum nu? M-am trezit că veneau la cuminecat foarte puțini, deși erau, cum v-am spus, oameni credincioși. Dar le intrase-n cap, nu știu de unde și cum, că dacă se împărtășesc, mor curând. No, ia și luptă cu gândirea asta! M-am luat și le-am spus în biserică, iar și iar: „Eu mă cuminec în fiecare duminică și în fiecare sărbătoare, că-n potir nu trebuie să mai rămână nici o picătură, nici o fârimitură. Vedeți-mă că-s viu? Voi știți că mulți s-au ridicat de pe patul de boală după ce s-au cuminecat?”. Care erau bolnavi, începeau a plânge de frica morții, când mă vedeau că merg la ei cu cuminecătura. Apăi, Doamne iartă-mă, doar nu vin la voi cu moartea-n straiță! Te temi c-ai să mori? D-apăi dară că mori, că tăți murim când ni-i vremea, dar încă n-am auzit să moară cineva că s-o cuminecat și, iacă, îs amu 56 de ani de când îs preot! Încet, încet, i-am dat pe brazdă și-au înțeles că în potir e Viața, nu moartea. Trebuie doar să crezi, altfel n-ai cum.

– Dar în așa-numiții „Sfinți Țărani” credeau? Că nu-s toți sfinții    pomeniți în calendare, ca sărbători cu cruce roșie.

– Majoritatea îi știu pe sfinții ăștia – pe Sfântul Haralambie, Sfântul Procopie (Precupul) sau pe Sfânta Muceniță Marina    – și le țin zilele, fără să lucre. Au fost și unii de le-au nesocotit, dar bine nu le-o fost. Știți cum e cu lucrurile sfinte? Crezi, nu crezi, e treaba ta, dar o să primești premânda (plată, simbrie dată în natură). Or fost de-or adunat fânul și, când or fost gata cu lucrul, o dat Dumnezeu o furtună, de le-o trăsnit clăile de fân și-așa s-or învățat minte să țână zilele sfinților, că-s ale lor, nu ale noastre. Sfântul Procopie și Sfânta Muceniță Marina sunt sărbătoriți vara, în Iulie, când îi vreme de lucru la câmp. Da-ți dă Dumnezeu spor la toate, nu trăbă să te plângi că-s prea multe sărbători și n-ai cum găta treaba, că știe Dumnezeu cum să le rânduie mai bine.

Bunica povestea de un om din sat, nu era român, era ungur sau neamț, nu știu, dar o făcut clacă la fân în ziua de Precup, și când i-a atras cineva atenția că nu-i bine ce face, o-njurat strașnic. Și numa’ ce-o venit o furtună de i-o-mprăștiat tăt fânul, cu nimica nu s-o ales. Apăi, de-atunci o zâs să-i spună și lui când e sărbătoare, s-o țână și să nu mai lucre, că-i mai bine așa. Pe-aici, oamenii țân tare mult și la animale, mulți mă cheamă și acum să fac Maslu pentru ele. Îi pomenim pe proprietarii animalelor și sfințim apa, sarea și bucatele cu care sunt hrănite.

– Ați fost toată viața preot de țară. N-a fost greu? Mulți preoți tineri fug acum de bisericile mici, de la sate, deși vremurile s-au schimbat și nu mai prea sunt nevoiți să bată parohiile la pas, cum ați făcut-o dumneavoastră.

– Bulzești a fost o parohie grea, că era foarte împrăștiată. O fost musai să merg oriunde-am fost chemat, c-o fost vreme bună ori rea. Datoria te cheamă să te duci, dacă ai conștiință. La început, am fost și eu o țâră îndoit de preoție, dar nu regret că am rămas pe drumul ăsta.

Cât am fost preot la Bulzești, 36 de ani, eu n-am pus niciodată taxe. Dacă-au fost, le-au stabilit oamenii, dacă nu, au dat care cât au vrut. Într-o vreme, când se cam împuținaseră banii, mergeam cu bicicleta până la Bulzești. Aveam casă parohială acolo, dar cum să stau în ea, singur, când aveam acasă, în grijă, patru bătrâni, părinții și socrii, fetele erau mici, iar preoteasa avea și ea servici? Aveam gospodărie, pământ și animale, ba, când am fost mai tânăr, am făcut și dogărie, că am furat meserie de la tata și de la bunicu. Ani la rând am făcut roți de care, din lemn, și meream cu ele la târguri, în tăt județul. Or umblat cu care învârtite de roți făcute de mine, și moții, și pădurenii, și momârlanii, dar n-am lăsat niciodată preoția pentru alt câștig de bani. Și-acum mă cheamă oamenii la-nmormântări, sau preoți mai tineri, să-i înlocuiesc, când au alte îndatoriri. Până mă ține Dumnezeu sănătos, m-oi duce, că mai mare dar decât să-I slujești Lui n-are cum să fie pe lumea asta! Sunt cel mai bătrân preot din protopopiatul Brad și-I mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a ajutat s-ajung anii ăștia ­sănătos!

Am auzit preoți de-acum spunând că abia așteaptă să se pensioneze, să scape de hainele preoțești. Doamne, nu mă lăsa! D-apăi, dacă nu le mai vrei, de ce nu le lepezi de-acum, de ce stai s-aștepți pensia? Oricum, dacă-așa gândești, degeaba le porți!

Le-aș spune preoților tineri să nu ceară osândă de la Dumnezeu, că astea de le trăim acum nu-s vremuri grele. Sunteți tineri, slujiți lui Dumnezeu cu drag și recunoștință și ți­ne­ți-vă credința! Ce-aveți de făcut, nu faceți de ochii lumii, că Dumnezeu vă va răsplăti!

Bisericile părintelui Axente Lucaciu, azi:

• Bisericile „Sf. Ioan Gură de Aur” (1853) din Bulzeștii de Sus și „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1852) din Bulzeștii de Jos sunt încă în picioare și se mai slujește în ele, ocazional.

• Biserica „Bunavestire” (1803) din Tomnatecu de Sus se află într-o avansată stare de degradare, în mijlocul pădurii ce-a crescut pe vechea vatră a satului. Nu mai are cine să slujească în ea, că nu mai e pentru cine.

• Biserica „Sf. Nicolae” din Tomnatecu de Jos (1845) s-a prăbuşit în anul 2006.

• Biserica „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1866) din Străuți e în stare de degradare și nu mai slujește nimeni în ea. În sat, mai e un singur locuitor.

• Biserica din Ticera a fost mistuită de foc în anii ’70. Locuitorii au plecat în Banat, în masă, imediat după incendiu. Nu mai există nici biserica, nici satul.