• A plecat la drum cu aparatul de fotografiat pe umăr și curiozitatea la purtător și a fotografiat femei din toate părțile lumii. Surprinse în metropolele vestice și-n piețele aglomerate din India, în satele africane și-n cătunele din Apuseni, fotografiile Mihaelei Noroc numără azi câteva mii. Cea mai recentă carte a ei, „Atlasul frumuseții, o nouă călătorie”, nu e doar o colecție de chipuri, ci și o declarație despre ce înseamnă să rămâi autentic, într-o lume obsedată de perfecțiune •
100 de țări – o mie de portrete
– Mihaela, ce a fost mai întâi: călătoritul, interesul pentru femei sau pasiunea pentru fotografie?
– Pasiunea pentru fotografie, bineînțeles. Ea există de când aveam 16 ani și e cea care m-a împins spre Universitatea de Arte din București, spre secția Foto-Video. O vreme m-am îndepărtat însă de fotografie, am avut și perioade în care am lucrat altceva…Apoi, treptat, începând să călătoresc, admirând femeile pe care le întâlneam și lăsându-mă impresionată de ele, s-a reaprins în mine pasiunea asta pentru obiectivul fotografic. Deci călătoriile au contat și ele, dar eu nu sunt un călător pasionat. Nu-mi place să merg să vizitez muzee sau să bifez obiective. Cel mai mult în place să merg pur și simplu la întâmplare, să descopăr singură locuri, să mănânc lucruri simple de pe stradă și să intru în vorbă cu oameni. Experiența pe care am avut-o călătorind pentru proiectul ăsta e ceva ce nu poate fi repetat. Cel mai probabil, dacă nu ar trebui să fotografiez, nu aș călători deloc.
– Și totuși, încetul cu încetul, ai călătorit în peste 100 de țări și ai publicat peste 1000 de portrete de femei.
– După prima mea călătorie, aveam doar vreo 30 de fotografii cu femei, făcute la întâmplare. Erau femei pe care mi le scosese drumul în cale. Nu știam nimic despre viața lor, nici măcar cum le cheamă. Însă am început să le postez pe social media. Și, încet-încet, reacțiile oamenilor au început să mă ghideze. Au început să mă pună pe gânduri. Am început să chestionez mai mult ceea ce fac și mi-am dat seama că nu vreau să mă opresc la frumusețea asta de suprafață. Mi-am dat seama că aș vrea să aflu mai mult. Că aș vrea să știu cine sunt aceste femei, ce fac și care sunt lecțiile lor de viață.
– Acum, după atâtea femei fotografiate, ce te inspiră? Ce cauți într-un chip?
– Cred că cel mai mult și mai mult caut să înțeleg de unde își trag femeile energia, puterea, curajul de a merge mai departe, de ce unele femei au o forță mai mare decât altele, de ce unele reușesc să treacă peste niște întâmplări ale vieții peste care altele nu pot, ce le face să radieze la bătrânețe. Și așa mai departe…Chiar recent am aflat de o doamnă din Austria care conduce un lanț de treisprezece restaurante și care a crescut patru băieți. Aș vrea să o întâlnesc, să înțeleg ce-i dă putere. Cu timpul, proiectul ăsta a devenit tot mai personal. Într-un fel, am adus în cărțile mele propriile probleme, propriile frici, propriile întrebări la care am încercat să găsesc răspuns indirect.
– Și poate mai mult decât răspuns, chiar o încurajare. Cine îți răsfoiește cartea pagină cu pagină pleacă mai departe un pic mai senin, un pic mai motivat. Optimismul tău e de vină?
– Nu cred, nu sunt o persoană optimistă. Din contră, sunt ca mulți alții copleșită de frici, de traume, de neîncredere. Adolescența mea a însemnat o negociere continuă cu mine și cu felul în care arăt, mi-a adus episoade de bulimie și anorexie. Întâlnirile astea cu alte femei au funcționat însă și ca un contrabalans – am mers spre femei care m-au inspirat, care prin propriul lor exemplu de viață îmi dădeau o direcție, care au fost ca o luminiță care te așteaptă la capătul tunelului. Cred că, dacă aș fi fost cu adevărat o persoană optimistă, proiectul ăsta n-ar fi existat. Nu știu dacă oamenii fericiți și plini de încredere caută experiențele de viață ale altora cu atâta încrâncenare.
Povești cu femei
– Hai să invităm cu noi în discuție câteva dintre aceste femei. Care sunt cele care te-au impresionat cel mai mult?
– Prima la care îmi zboară gândul acum este o iraniancă, Marzieh, a cărei față e pe jumătate arsă. Portretul ei este unul dintre cele mai impresionante și terifiante din tot albumul. Marzieh conducea mașina și, când aștepta la semafor, doi indivizi pe motocicletă au oprit și i-au aruncat acid pe față. Motivul e neclar. Cel mai probabil a fost un gest radical al unor fundamentaliști împotriva faptului că hijabul ei nu era legat în față, în stil tradițional conservator, ci lăsat pe spate, pentru că ea se considera o femeie mai liberă și independentă. Trist este că, deși intersecția era monitorizată cu camere video, nici până în ziua de azi nu s-au descoperit infractorii. Se bănuiește că a fost o mișcare susținută de guvern. Lui Marzieh i-a luat multă vreme să facă pace cu ceea ce i s-a întâmplat. Până la urmă, și-a făcut însă publică povestea și chiar s-a dedicat activismului. Apoi, mi-a rămas foarte pregnant în minte o bulgăroaică din sudul Bulgariei, dintr-o comunitate mică de musulmani din apropierea munților Rodopi. În ziua nunții, conform obiceiului lor, femeile satului au pictat-o pe față. În tot timpul ăsta, ea a stat cu ochii închiși. Tot cu ochii închiși a stat și când a venit viitorul ei soț cu familia lui, să o ducă acasă. Și tot drumul până la casa lui l-a făcut cu ochii închiși, condusă de mână de soț. Abia după ce a ajuns acasă la el, cineva a spălat-o pe față. Iar când a deschis în sfârșit ochii, era deja căsătorită. Mi s-a părut foarte frumos ritualul ăsta al trecerii spre viața de femeie măritată. Și ca să închei, am să o amintesc și pe prima femeie pilot din Arabia, Amna, care și-a câștigat cu greu dreptul de a participa la curse, având în vedere că abia recent femeilor din Arabia Saudită li s-a dat dreptul de a conduce o mașină.
– Mie, răsfoindu-ți cartea, mi-a rămas în minte Vika, DJ-ița de 70 de ani. Ce prezență extraordinară!
– Când am cunoscut-o pe Vika, locuia într-un orășel din estul Poloniei, și din asta își câștiga banii: organiza petreceri, punea muzică, iar oamenii veneau să o asculte și să danseze. Decisese târziu să devină DJ, după 60 de ani. Era, într-adevăr, extraordinară. Mi-a lăsat sentimentul că viața poate începe oricând.
– Dintre multele femei pe care le-ai inclus în carte, aș vrea să mă opresc și la o româncă, a cărei personalitate e cu totul efervescentă: Nora Iuga.
– O ador pe Nora Iuga! Am întâlnit-o într-o zi chiar aici, la Sibiu, se plimba pe stradă cu o prietenă de-a mea. Avea 91 de ani atunci și venise să-și lanseze ultimul volum de poezii. Mi s-a părut ceva fabulos să ai energia și entuziasmul ăsta de a te urca în trenul București-Sibiu la 91 de ani ca să pleci în turneu de promovare.
– Ai adus vorba de Sibiu, orașul în care te-ai mutat de câțiva ani, unde lupți să pui pe picioare o „Casă a Femeilor”. Ce este ea?
– După treizeci de ani de trăit la București, am găsit la Sibiu liniște și o comunitate de oameni buni, un loc ideal să crești un copil. Mi-am dorit ca, odată cu această mutare a mea, să deschid și această Casă a Femeilor. Se dorea un soi de expoziție permanentă, cu câteva sute de portrete, un loc unde oricine vrea să poată merge oricând să le privească, să se încarce, să intre în dialog cu ele. Din păcate însă, n-am reușit să găsesc un spațiu pe care să mi-l permit și am obosit să mai lupt. Așa că cele 1000 de femei rămân deocamdată doar în albume.
Cu Natalia, în jurul lumii
– Hai să vorbim un pic despre călătoriile tale, Mihaela. Cât timp îți iau? Cum le plănuiești?
– Când am început să călătoresc, acum doisprezece ani, plecam mult cu soțul meu. Apoi, proiectul a devenit tot mai serios și a trebuit să lucrez la el ca la un job. O vreme, după ce s-a născut fetița mea, am luat-o cu noi. Plecam toți trei, așa a făcut Natalia noastră înconjurul lumii. Apoi a venit pandemia și, fiindcă trebuia să continui proiectul, am ales țări care nu prea aveau probleme cu virusul și am plecat singură. Mi-a fost foarte, foarte greu să fiu departe de ea. Acum, fiindcă nu mai pot pleca cu toată familia, încerc să fac plecări multe și scurte, de două-trei zile, în Europa. Sau de maximum o lună de zile, dacă e vorba de țări mai îndepărtate.
– Și cum reușești să finanțezi acest proiect? Drumurile sunt incredibil de scumpe.
– Nu am nicio structură de suport în spate, nu am finanțări, burse sau alte ajutoare europene. Toți banii pe care i-am făcut, din care îmi finanțez mereu călătoriile, sunt din colaborări fotografice publicitare cu diferite branduri din străinătate, Mercedes, Philips și așa mai departe, care își doresc să fotografiez pentru ei în stilul proiectului meu. Unele din fotografiile din carte sunt făcute în timpul unor astfel de călătorii sau proiecte. Munca de tipul ăsta mă ajută să duc proiectul mai departe. Nu sunt deloc un om bogat, ce câștig reinvestesc mereu în călătorii.
– Ai fotografiat în Siria, în Ucraina, în Iran, în Afganistan, iar lista țărilor în război, cu regimuri autoritare sau în care femeile nu au drepturi ar putea continua. Cum reușești să lucrezi în aceste țări?
– Cu grijă. Cu foarte multă grijă lucrez. (râde) E un proces complicat încă de la obținerea vizei de călătorie. Eu încep întotdeauna prin a mă documenta serios în legătură cu acele regiuni, cu regulile și obiceiurile locului. De obicei, în astfel de țări nu poți fotografia pe stradă, la întâmplare. E un proces mai complicat să abordezi femeile, o faci prin diverse organizații sau asociații. Trebuie să le cunosc înainte și abia apoi fac o ședință foto. Apoi, nu merg niciodată unde este un conflict deschis. Am fost în Siria, dar războiul se încheiase și se putea călători. Am fost în Afganistan, unde n-a fost ușor, s-a întâmplat chiar cu o lună înainte să vină talibanii la putere. Se auzeau împușcături de peste tot, era o atmosferă destul de tensionată deja. Când am călătorit spre Bamiyan, a trebuit să port pe cap o burkă, să nu atrag atenția. În rest, îți mai trebuie bun simț și un minim de educație să nu forțezi nota când ți se spune „nu”, într-o țară ca Afganistan sau Somalia.
„Abia aștept să fiu bătrână”
– Ce înseamnă azi, pentru tine, o femeie frumoasă? În ce găsești frumusețea?
– Nu mă impresionează o femeie care arată bine și atât. Sigur, frumusețea fizică naște și ea emoție, iar în carte sunt multe femei frumoase. Dar sunt și multe care, după standardele obișnuite, nu sunt considerate frumoase, dar în ale căror calități e incredibil de multă frumusețe. Sunt femei a căror putere e nesfârșită. Unele și-au găsit-o în maternitate, altele în activism, unele în meseria pe care o practică, altele în vulnerabilitate, în înțelepciune, în independență sau în căsnicie. Tot ce am făcut eu a fost să surprind toate astea. Așa că, revenind la întrebare, cred că bunătatea te face un om frumos. Cred că libertatea și curajul de a merge până la capăt pentru o idee te fac un om frumos. Cred că a fi mamă te face un om frumos. Cred că un chip de femeie în vârstă e și el incredibil de frumos.
– Te simți mai echipată acum să îmbătrânești, după toate poveștile pe care le-ai adunat de la alte femei?
– Da. Abia aștept să fiu bătrână. (râde) Mi se pare că bătrânețea aduce mai mult curaj și mai multă libertate, te scutură de toate lucrurile neimportante, pe care le cari după tine o viață. Ești mai ușoară și-ți concentrezi atenția doar pe ce contează. Simplul fapt că poți ajunge la o anumită vârstă, de la înălțimea căreia să privești cu înțelegere înapoi, e un privilegiu extraordinar. Iar frumusețea înseamnă și asta, să-ți asumi vârsta și felul de-a fi.
– Cu propria ta frumusețe ai reușit să te împaci?
– Unele răni din adolescență se vindecă greu. Nu pot să spun că m-am împăcat cu mine. Sunt o femeie de 40 de ani, cu un copil, mă gândesc la frumusețe, lucrez cu ea, o fotografiez constant și încă mi-e greu să-mi accept anumite părți ale mele. E o muncă constantă să te păstrezi echilibrat. Dar faptul că am întâlnit atât de multe femei bine cu ele însele, indiferent de câte kilograme, ce culoare a pielii sau ce defecte aveau, m-a vindecat parțial, mi-a dat curaj și m-a făcut să-mi doresc să fiu și eu bine, ca ele. Frumusețea femeilor m-a atras la început. În timp, însă, am ajuns să mă hrănesc din înțelepciunea femeilor, care e nesfârșită.
– Ești tu însăți mama unei fetițe care într-o zi va deveni una dintre multele femei fotografiate de tine. Ce ți-ar plăcea să învețe ea din poveștile acestor o mie și ceva de femei?
– Eu am crescut în perioada modelelor super slabe, perioada „heroin chic”, în care Kate Moss avea cearcăne sub ochi de slabă ce era. Toată presiunea societății de atunci m-a bulversat ca adolescent, iar părinții noștri n-au fost suficient echipați să ne ajute să traversăm acele vremuri. Așa că încerc să-i fiu alături fetiței mele altfel. Are doar șase ani acum, dar vorbesc des cu ea despre ce înseamnă cu adevărat să fii un om frumos, despre ce înseamnă frumusețea dincolo de trăsături și de ce cum gândești și ce fapte faci contează mai mult. E de fapt ceea ce am încercat și cu proiectul meu: să le invit pe femei să se privească unele pe altele și pe ele însele printr-o lentilă sănătoasă. Aș fi foarte fericită ca aceste fotografii să le ajute să se iubească mai mult. Și cred că mesajul a ajuns deja la privitori. Au fost femei care au venit după expoziție și m-au luat în brațe spunându-mi: „M-am regăsit în fotografiile tale”. Am avut o expoziție la Berlin, după care tatăl unei fetițe anorexice mi-a dat mesaj și mi-a zis: „Timp de două ore, cât am vizitat cu fiica mea expoziția, fata mea s-a simțit bine cu ea.” Ce-i doresc fetei mele e deci ce-i doresc oricărei femei: să-și găsească drumul în viață, acel ceva care o face fericită și mulțumită, și să aibă cu adevărat încredere în ea!
