„M-am apucat să plantez copaci”
– Ai demarat în trombă, în 2025! Ambele tale filme, care își au premiera în primăvara acestui an, „Unde-s lupi, pădurea crește” și „După cioate”, au o temă comună: pădurea. Ce te-a făcut să te îndrepți spre acest subiect?
– Nu pot spune că am copilărit în apropierea pădurii, că am de mic o atracție pentru ea. Sunt orășean, clujean, și doar la bunicii din Petroșani aveam cât de cât pădurea aproape. Ceea ce m-a apropiat de pădure este mult mai recent. Prin 2018-2019, în urma unor tragedii petrecute în familie, am moștenit un teren la țară. Impresionat de ceea ce se întâmplă în lume la nivel climatic, m-am apucat să plantez copaci. Ăsta a fost modul meu de a mă împăca cu lucruri ce m-au destabilizat la acel moment: să plantez la modul heirupist, salcâmi, frasini, stejani. Am învățat tot mai multe pe parcurs și am continuat să plantez timp de trei ani, între 2020-2023, iar asta m-a ajutat să îmi găsesc pacea dorită. Terenul se află pe un platou din județul Hunedoara, lângă Orăștie, la marginea holdelor. De când l-am scos din uzul agricol, foarte interesant, văd tot mai multe animale, ciute, iepuri, un bursuc, multe păsări și multe insecte ce se bucură de varietatea florilor de câmp. A ieșit o silvo-stepă, o pajiște împădurită, ceea ce este foarte propice biodiversității. Știm că agricultura intensivă nu este deloc prietenoasă cu biodiversitatea, așa că mă bucură că acest teren, aflat la marginea teritoriilor agricole, găzduiește atâta viață. S-au prins vreo 70 de salcâmi plantați cu mâna mea, sunt arbori foarte rezilienți, vreo 40 de paltini, ce se acomodează mai greu cu solul. De aici a pornit interesul meu pentru pădure și, odată cu filmele mele, aflu și eu mai multe despre ea.
„Atacați cu topoare”
– Cum a dus interesul tău pentru zonele împădurite înspre realizarea unor filme documentare?
– Am vrut să cunosc mai multe despre inițiativele de activism ecologic, care se opuneau curentului general de despăduriri, defrișări ilegale și mi s-a părut foarte interesant că în Bucovina, mai mulți oameni făceau în timpul pandemiei filmulețe în direct, pe care le distribuiau pe canalele de socializare, despre felul în care urmăresc activități ilegale din păduri și încearcă să demaște vinovații. Din 2020, lucrăm la acest film, „După cioate”, pe care-l lansăm în Aprilie la festivalul One World Romania, iar apoi, în Mai, la Krakovia. La început, am luat legătura cu acei bucovineni, bărbați dintr-o bucată, destul de departe de tipologia vestică a activistului de mediu neohippiot. L-am urmărit timp de doi ani pe Tiberiu Boșutar, în goana sa după audiență. Mecanismul ăsta de a atrage cât mai multe vizionări te prinde înăuntrul său, devine un „montagne russe”, ceva mai mult decât activism ecologic. Și uite așa, filmând pe acest subiect, am ajuns la un pas de a ne pierde viețile. Tiberiu fusese amenințat de un grup de tăietori de lemne că-l omoară, dacă mai merge în zona lor, și el a crezut că dacă vine însoțit de camere de filmat este în siguranță. Ăia n-au fost impresionați de camerele noastre și așa ne-am trezit atacați de vreo 15 oameni cu topoare. Ne-au spart camerele, colegul meu, Radu Mocanu, cu care am coregizat filmul, a primit un pumn care l-a făcut să-și piardă memoria pe moment. A fost teribil.
– Ziariști și membri ai echipei de filmare bătuți cu cruzime în mijlocul pădurii, caz penal. Cum ai depășit acel moment?
– Eram convins că o să ne pierdem viețile, că în modul acela îmi închei socotelile cu lumea. Am fost cu toții traumatizați de întâmplare. În urma ei, filmul a luat o altă turnură. A trebuit să-i tragem la răspundere pe cei ce ne-au bătut și ne-au distrus echipamentele, Tiberiu a luat și el o pauză de la activism. Eram cu toții debusolați și am decis să schimbăm direcția. Filmul documentează ce urmări a avut acel incident și devine un soi de tragi-comedie balcanică, o luptă cu morile de vânt, în care nimic nu este ceea ce pare, nici măcar activismul de mediu, și toate duc spre un final neașteptat. Dar totuși s-au făcut lucruri bune, s-au salvat păduri și faptele lui Tiberiu rămân. Am început filmul urmărindu-l pe Tiberiu, apoi, după acel eveniment nefericit, ne-am transformat noi, realizatorii, în personaje. Am pornit filmul pentru că ne păsa de natură, de pădurile din România.
„La nivel european, putem fi mândri cu biodiversitatea din pădurile noastre”
– Proiectul filmului „Unde-s lupi, pădurea crește” cum a pornit?
– Grație eforturilor de conservare, efectivele lupilor au sporit la nivel european, însă cu vreo doi ani în urmă, s-a întâmplat că o haită a mâncat câțiva ponei ce îi aparțineau chiar familiei Ursulei Von Der Leyen, președinta UE și, brusc, s-a pus presiune pentru scoaterea lupului de sub protecție. Alături de jurnalista Anca Iosif, am vrut să înțelegem cât de periculos este lupul și cum se poate trăi alături de el, ceea ce noi, în România, facem dintotdeauna. Am mers în Munții Vrancei, în Făgăraș, ne-am întâlnit cu activiști, cu experți în domeniu și am înțeles că noi conviețuim de foarte mulți ani cu lupii și că, având încă ciurdari de vite și păstori de oi, avem mai puține incidente decât în țările în care aceste meserii au fost abandonate și animalele sunt lăsate libere. La nivel de Uniune Europeană, avem habitate cu mare biodiversitate și putem fi mândri de asta. Măcar în acest domeniu suntem în frunte, încă stăm foarte bine. Occidentul are multe păduri de plantație, de producție, ce biodiversitate ai putea avea acolo?
– Ce momente te-au impresionat pe teren, la documentarea filmului?
– Am însoțit o echipă de specialiști și unul dintre ei, Andrea, un italian rămas de zece ani în Vrancea, a chemat lupii și i-a răspuns o întreagă haită. Am simțit că sunt un om preistoric, înconjurat de animale sălbatice. Un urs ne dădea târcoale, un cerb a sărit dintre copaci, vulturi se roteau deasupra, era un freamăt, o agitație în pădure, iar lupii ne-au răspuns la strigare. Ăsta a fost momentul culminat al filmărilor.
– După zece ani de filme documentare, cum vezi în acest moment misiunea ta?
– E clar că nici un film nu spune un adevăr absolut. Nu mai sunt adeptul documentarului observațional, în care camera este ca o muscă pe perete și arată ce se întâmplă în viața reală. Asta funcționa în altă perioadă a cinematografiei. Ceea ce s-a întâmplat la „După cioate”, m-a dat peste cap și m-a făcut să fiu mai sceptic în privința realității. M-a terminat realitatea! Cred că în acest moment, în România, fiecare dintre noi ar trebui să se documenteze, să aibă un set de valori pe care să le fi experimentat chiar el, nu idei luate de pe internet sau de pe nu știu unde. Demagogia care planează asupra noastră și în domeniul mediului este superdăunătoare. Vin politicieni și ne spun că suntem raiul de pământ, dar e doar o mare vrăjeală. Și în domeniul naturii, contează ce face fiecare dintre noi. Eu rămân cu pădurea mea de un hectar, mă lupt să nu intre oile să roadă puieții, să nu intre muncitori cu utilajele și încerc să plantez mai departe. Cred că prin puterea exemplului poți schimba lucruri, la nivel de comunitate, acolo este important să fi activ și să pornești o schimbare.
