Am mai scris despre lăutarii din Gorj, dar o carte plină de povești și cântece, intitulată „Lăutari gorjeni”, semnată de Doru Alexandru Șerban, cu sprijinul răposatului Nicolae Mischie, mi i-a adus iar în minte. Cu câțiva ani în urmă, pe unii dintre ei i-am ascultat cântând „în direct”, la o deplasare a revistei noastre în Gorj. Noapte de neuitat! Taraful fraților Bebe și Alită Pițigoi, vioriști „primași” din „Vatra de cântece a Gorjului”, au scos flăcări din instrumente. Dintre ei, fratele Alită, din respect pentru mesenii nunților sau ai petrecerilor, cânta mereu îmbrăcat în costum național. Era un artist activ în Taraful Murmurul Gilortului, în Taraful Gorjului din Târgu Jiu și în Ansamblul Altița, cu care a participat la turnee internaționale în Elveția, Ucraina, Italia și Cehoslovacia. Culegător de cântece din repertoriul lăutarilor bătrâni, a fost înregistrat de Radio Oltenia și de Televiziunea Română, cu cântecele „Fire-ai al naibilui de deal”, „Pe deasupra casei mele”, „Sârba lui Alită” și „Foaie verde de năut”. Ar fi însă nedrept să vorbim numai de Alită Pițigoi. I-a fost alături, toată viața, fratele Bebe, întâi singur, iar după însurătoare, cu soția lui, Nela. Ei țineau mereu hora, lângă bătrânul tei din Bărbătești, satul bunicilor mei. Azi, nici teiul nu mai trăiește. În afara zilelor cu horă, Bebe și Nela erau lăutari de casă, veneau la hramuri, la zile de naștere, la praznicele sfinților. Tot de-ai casei era Ion Holtea din Bengești, celebrul viorist care cânta cu nuia afumată de gutui, în loc de arcuș. Venea la Sfântul Ilie, ziua bunicului meu, la Vinerea Mare, la Crăciun și la Anul Nou. Și tata Longică era mare iubitor de lăutari, avea țuică bună, păstrată în damigene, anume pentru ei. Cum apărea Holtea, lăsa orice treabă a casei, scotea țoiul și-i cerea să cânte mereu aceeași melodie: „Pădure și iar pădure”. Adesea, de parcă l-ar fi chemat cineva, apărea și Fonfea, cu fluierele lui. Țuică era, ouăle și brânza sfârâiau pe plită, vecinul Gruia și unchiul Vatică își ocupau locul pe canapeaua de sub icoană, iar doda Mărioara lu Mirciu își făcea de lucru în șopron, unde fierbea un cazan de tescovină. O ulcea din prima țuică trimitea sus, la lăutari. Hei, hei… Mulți lăutari a avut Gorjul! Îi voi mai numi pe câțiva dintre ei, spunând iubitorilor de cântece de pe Gilort, de pe Amaradia, de pe Rusova, de pe Jiu, de pe Sohodol sau de pe Tismana, că au rămas în viață prea puțini din generația de aur a Mariei Lătărețu. Iată, nimeni altul decât Costică Dindiri, mare viorist primaș, cânta celebrul cântec „Spune, spune, moș bătrân”. Frumoasa Gena Bârsan, chitaristă și solistă, a cântat și la București, la cârciuma „La Crețu”. Banda lui Relu Lătărețu a lăsat urmașilor „Sârba din Cărbunești”. Gilortul, râul copilăriei mele, a avut mai mulți lăutari decât alte râuri. Pentru că ducea mereu la vale, pe valuri, doar dor: „Măi, Gilort, râu repejor/ Cu tine duci numai dor”… L-au cântat cei mai vestiți lăutari: Rugină de la Tismana, Zlătaru de la Runcu, Gogu de la Bâlteni, Gugin de la Ștefănești, Bolovan din Bibești, Holtea din Lihulești, Cârțoi de la Pârâul de Pripor, Gâlcă de la Novaci, Coadă și Bălășoiu-Surdu de la Cărbunești, Bobirci de la Târgu Jiu și câți alții. Cum le aud numele, mă copleșește lacrima aducerii aminte și rostesc cu glasul lor tremurat: „Of, of, oof şi d’aoleu…”.
