Într-o dimineață cu rouă pe trandafiri, am ieșit afară să salut strălucirea soarelui. În liniștea patriarhală a dimineților de vară, am auzit un foșnet abia perceptibil. Am căutat sub frunzele mari de bostan cu flori portocalii și am găsit un pui de cioară (sau corb) căzut din cuibul așezat între crengile unui copac din apropiere. O pasăre mică și neagră ca abanosul se uita speriată la mine, cu ochișorii ei lucioși. Am luat-o cu multă atenție, am mângâiat-o, dar am observat că o aripioară atârna în jos. Era ruptă. Cu puțina mea pricepere de copil, i-am legat cu o panglică aripa de corp și am pus pasărea într-o cutie de carton. Era cuminte, nu se zbătea, și de câte ori treceam pe lângă ea, o întrebam: „Ce mai faci, mândruța?” și Mândra i-a rămas numele. O hrăneam, nu cu ușurință, dându-i pe cioc mălai înmuiat și apă. Încetul cu încetul, Mândra mea a crescut. Aripioara se reparase ca de mâna unui doctor. Venind toamna, am mutat-o în bucătărie și mama mă bombănea că mă țin numai de rele. Între mine și Mândra se legase o mare prietenie, o mare dragoste. Pe un dulap, cioara mea încerca să-și facă cuib. Începuse și mama s-o îndrăgească, să-i dea mai multă atenție. Într-o zi, m-am gândit că ar fi drept s-o eliberez, să-i dau drumul afară, în adevărata ei viață, să-i redau libertatea. Am deschis fereastra. La început a zburat cu avânt și s-a așezat pe creanga unui măr din apropiere. Apoi a zburat mai departe, fâlfâindu-și aripile. Am fost convinsă că nu se mai întoarce și m-am întristat foarte tare. Dar după ce și-a făcut turul pe lângă casă, Mândra a venit înapoi, spre marea mea bucurie, dar nu numai în bucătărie, ci s-a așezat pe umărul meu. Cred că simțea dragostea mea și încerca să mi-o întoarcă. Părea să-mi spună: „Te-ai speriat că te părăsesc? Niciodată!”. Când stătea pe umărul meu, îmi ciugulea lobul urechii, iar când ateriza pe cap, îmi ciugulea sprâncenele. Într-o zi, am observat că-mi lipsește pixul. Mi-am zis că l-am pierdut. Nu după mult timp, mama, scotocind în poșetă, a uitat rujul de buze pe masă. A dispărut și el fără urmă. Nu mi-am închipuit nici un minut că hoțul era Mândra. Până într-o zi, când mama și-a scos verigheta și inelul, ca să frământe o cocă. Au dispărut și ele! Odată, voind să șterg praful, m-am suit pe un scaun, ca să ajung și pe dulap. Ce-am găsit acolo m-a lăsat interzisă. Inelele mamei, rujul, pixul, dar și multe papiote de ață scoase din cutiile mașinii de cusut, toate erau pe dulap, în cuibul Mândrei. Mama s-a înfuriat, a deschis fereastra și a poftit-o afară pe hoață. Dar n-au trecut cinci minute și Mândra a venit înapoi. Tata, ca să n-o mai vadă pe mama alertată, a luat-o pe Mândra și au plecat cu trenul, cam cinci-șase stații. Numai eu plângeam și suspinam după mica hoață pe care o iubeam ca pe o surioară. Nu aveam însă nici o alternativă, verdictul părinților era lege. Au trecut mai mult de zece zile, și într-o dimineață, în zori, cam pe la ora patru, m-a trezit un ciocănit puternic în fereastră. Draga mea surioară de suflet, Mândruța mea, n-a putut trăi fără mine. S-a întors unde-i era casa. Am sărit în sus de bucurie. Eram fericită. Înduioșați de prietenia noastră așa de afectuoasă, părinții mei nu mi-au mai alungat surioara. A rămas la noi și ne-am iubit în continuare, fericite, încă mult timp.
VIRGINIA D. – București
