M-am bucurat mult când colega mea de bancă mi-a spus că s-a săturat de broscuțele ei, că vrea să-și ia un câine și m-a întrebat dacă le vreau eu. Pe atunci, nu mă pricepeam deloc la crescutul acestor animăluțe, dar i-am spus fără nicio teamă că le vreau… Și uite așa m-am procopsit cu încă trei broscuțe, pe lângă Șpriț și Matilda, pe care le aveam dinainte. Noile venite se numeau Skipi, Choli și Charlie și erau sănătoase când mi le-a dat, dar eu neștiind că apa rece le face rău, nu le puneam încălzitorul în acvariu… Cât despre Charlie, poreclit de mine Micuțul (era extrem de mic când l-am primit), el avea ochii închiși și nu mânca deloc.
Pe Skipi și Choli le-am pus împreună cu Matilda și cu Șpriț într-un acvariu mare, unde aveau loc. Micuțul nu dădea, însă, niciun semn de însănătoșire. Se simțea chiar mai rău. Pentru că nu mișca și nu-și scotea lăbuțele din carapace, nu avea nevoie de mult loc, așa că noua lui locuință a devenit o tăviță de înghețată. L-am pus pe calorifer, lângă geam, ca să aibă lumină și căldură, dar nu conta: Micuțul se simțea foarte rău, iar eu eram foarte tristă. Parcă era o monedă pusă în apă: la fel de mică, la fel de grea, la fel de fără viață. Când veneam de la școală, stăteam până târziu lângă el, încercând să-l ajut cumva, dar avea ochii lipiți și era foarte slăbit. Așa au trecut trei luni. Îmi era teamă că nu mai are mult de trăit, fiindcă cele 300 de zile fără mâncare și apă pe care pot să le suporte țestoasele se apropiau de sfârșit. Am început să socotesc cât mai are de trăit, nemaiavând nicio speranță. Am întrebat pe toată lumea ce pot să fac. Unii mi-au spus să-i pun vitamina A în apă, alții m-au sfătuit să-i pun albastru de metil. O prietenă mi-a zis să-i dau cu colir pe la ochi. În sfârșit, le-am încercat pe toate, cu speranța că se va vindeca. Dar Micuțul meu zăcea mai departe, înțepenit.
A venit vara… Soarele intra prin fereastră și cădea pe tăvița Micuțului. Celelalte țestoase, când dădeau de puțin soare, se bucurau și se urcau pe pietrele din acvariu, făcând plajă, dar pe Charlie nu-l făcea să se bucure sau măcar să-și scoată lăbuțele. Într-o zi, când am venit acasă, l-am găsit în alt colț al tăviței decât de obicei. Nu era un lucru fantastic, dar m-am bucurat că a dat în sfârșit un semn de viață, și în sufletul meu a încolțit pentru prima oară un fir de speranță. În altă zi, am văzut că și-a scos din carapace lăbuțele și m-am bucurat enorm. Apoi a început să se miște prin tăviță, iar într-o zi s-a suit pe peretele acesteia, căutând un colțișor de soare. L-am mângâiat ușurel pe mica lui carapace, dându-i semne de încurajare. Trecuseră cinci luni de când Micuțul era al meu și îl îndrăgisem mai mult decât pe celelalte broscuțe, deși ele erau cu mult mai spectaculoase. În fiecare zi îi puneam mâncare, în speranța că se va atinge de ea. Când scotea capul să respire, dădea cu nasul de ea, dar din cauză că era prea slăbit, nu putea să deschidă gura. Totuși, instinctul lui funcționa. Dădea roată pe lângă bucățelele de carne și de salată. O încercare din zece era reușită, și așa a început Micuțul să se înzdrăvenească. Nu mai plutea fără vlagă în apă, ci se deplasa folosindu-și lăbuțele. Îmi doream din tot sufletul să se însănătoșească! Din tăvița lui putea să iasă foarte ușor dacă voia, așa că într-o zi l-am găsit pe covor. Iar într-o altă zi a deschis un ochi, puțin de tot, dar putea să zărească cu el. Într-o săptămână i s-au deschis ambii ochi, dar nu-i ținea tot timpul deschiși, așa cum era normal. Părea să se gândească cu fruntișoara lui încrețită: oare merită să intru în lumea asta plină de zgomote și lumini? În ziua când am văzut că mănâncă fără să se mai chinuie, m-am bucurat enorm. Fapt care m-a determinat să-l pun în acvariu, împreună cu celelalte țestoase. Micuțul se făcuse bine! Eram mulțumită și bucuroasă în sinea mea, știind că am salvat o viață, chiar dacă această viață îi aparține unei broscuțe țestoase mare cât un bănuț. Dar e viață!
ANA-MARIA H. – București
