Tânără și neliniștită
– Joci unul dintre rolurile principale din serialul „Iubire cu parfum de lavandă”, de la postul Antena 1, care se bucură de o audiență de invidiat. Cum te simți ca parte a acestui succes?
– Nesperat de bine. Spun „nesperat” fiindcă în orice proiect, când pleci la drum, nu ştii ce te aşteaptă, nu ştii cum va ieşi, ai emoţii, frici… Pe de altă parte, eu mi-am şi impus, de la început, să mă bucur de orice se va întâmpla şi sunt convinsă că şi asta a influenţat starea de bine pe care o am. Contează enorm să hotărăști tu desfășurarea evenimentelor și să nu te lași dusă de ele la întâmplare. Sigur, resimt deja și oboseala, ca în orice proiect de o asemenea anvergură, cu un ritm de filmare atât de intens. După un an, se acumulează oboseală, dar bucuria de a-mi face meseria e mai presus de ea. Iar la starea asta contribuie şi atmosfera de la filmări: contează enorm să te înţelegi bine cu cei care care lucrezi, cu colegii cu care ai de filmat, dar şi cu restul membrilor echipei.
– Când dai viață unui personaj, cauți similitudini personale cu el? Nuanțe biografice?
– Da, foarte mult! Caut în istoria mea poveşti asemănătoare care să-mi inducă stări și emoţii identice cu acelea pe care ar trebui să le simtă personajul pe care îl joc. Mă întreb: ce-aș face eu, dacă aş trece prin asta? Şi dacă nu găsesc nimic similar în experiența mea de viață, atunci caut un moment la care să mă raportez emoțional. Aşadar, da, cercetez mult în mine, ca să pot să mă apropii de personaj. Pentru Claudia, eroina din serial, jovialitatea şi caracterul copilăros au venit din mine către ea.
– Dar faptul că ești o „profesionistă” te-ajută? Ești absolventă a UNATC. De ce ai ales actoria, ca profesie?
– Eu sunt din Iaşi şi am urmat un liceu de filologie. Însă la absolvire, nu ştiam ce voiam să fac. Pentru că aveam o personalitate exuberantă, foarte veselă, colegii mă tot sfătuiseră să fac ceva în televiziune, să urmez actoria, dar mie mi se părea ceva de neatins, de domeniul fantasticului! Aşadar, în primul an de după Bacalaureat, la îndemnul părinţilor, am urmat Şcoala Sanitară: ca să ies asistentă medicală şi să am o meserie. Am fost foarte bună la teorie, în schimb, practica m-a „omorât”: am făcut-o la Spitalul de Urgenţă din Iaşi, și în prima zi, când am mers acolo, un taximetrist a adus un bărbat căruia îi lipsea o jumătate de scalp. Mi s-a făcut rău. Mi-am dat seama că nu aveam cum să fac faţă, dacă aş fi fost pusă să mă ocup de omul ăla, aş fi leşinat lângă el de frică şi de milă. Prin urmare, mi-am luat băgăjelul şi-am plecat acasă. După asta, m-am înscris la Comunicare şi Relaţii Publice, la SNSPA: am început facultatea în Iaşi, dar în ultimul an, am venit în Bucureşti, şi tot aici mi-am dat şi licenţa. În facultate, am lucrat și ca inspector de asigurări, şi mi s-a oferit un post în marketing, la Bucureşti, şi-aşa am făcut rocada. Ajunsă în Capitală, tânără şi neliniştită (râde), neavând alte preocupări în afară de şcoală şi serviciu, am început să mă duc pe la castinguri, să fac figuraţie specială pe la reclame. Aşa am „nimerit” şi la castingul dat de Florin Călinescu, pentru serialul „Anticamera”, de la MediaPro: Florin Călinescu m-a plăcut foarte mult, m-a luat şi, văzând eu ce-nseamnă să fii actor, mi-am dat seama că asta voiam să fac cu-adevărat. În consecinţă, m-am dus şi-am dat admitere la UNATC şi-am intrat. Am intrat la clasa Paul Chiribuţă – Olga Delia Mateescu, nişte profesori excepţionali, de la care am învăţat enorm! Mă număr printre aceia care consideră că, într-adevăr, şcoala le-a fost extrem de utilă. Pe de altă parte, poate că eu am avut şi o altă perspectivă, în sensul că am ştiut să apreciez şcoala, fiindcă, încă din anul I, am intrat în trupa Divertis, şi-atunci mi-am putut da şi mai bine seama cât de mult îmi era de ajutor ceea ce învăţam la cursuri.
Experiența „Divertis”
– Trupa Divertis a scris istorie, în spectacolul de divertisment de la noi. Cum a fost experiența alături de ei, o actorie mai specială…
– Într-adevăr, e tot actorie, dar la Divertis, făcând multă parodie, vorbim de alt stil. Pe care nu îl înveţi în şcoală, ci ţine de tine, de actor, să găseşti căi ca să te „mulezi” cât mai bine pe personaje. Plus că, având ocazia să interpretez atât de multe roluri diferite, am acumulat multă experienţă: a fost un start în actorie fantastic! Am fost o norocoasă, ştiu că mulţi colegi şi-ar fi dorit să aibă şansa asta. Experienţa cu „Divertis” a fost una extraordinară, una dintre cele mai frumoase din viaţa mea! Principalul motiv a fost însă acela că băieţii, cu toţii, sunt nişte oameni foarte generoşi, care m-au încurajat la fiecare pas. Mai ales când eşti la început de drum, asta contează enorm! Iar pentru mine a contat cu atât mai mult, cu cât sunt o fire cu un anumit tip de sensibilitate, la care critica nu prea funcţionează. În toţi anii în care am lucrat cu ei (vreo patru), „divertișii” m-au tratat de la egal la egal, ceea ce nu doar că mi-a crescut aripile, dar m-a impulsionat să muncesc mai cu râvnă, să mă pregătesc cu şi mai multă grijă, să ajung dacă se poate la nivelul lor, să nu-i incomodez în niciun fel. Poate că n-am reuşit în măsura în care mi-am dorit, dar, cu siguranţă, alături de ei am învăţat şi am crescut ca actor.
– Ella, cum arată viața ta când cobori de pe scenă?
– Sunt un om foarte curios, dornic să afle, să înţeleagă… De-asta, probabil, sunt şi atât de interesată nu doar de lucrurile pe care poţi să le afli din exterior, despre lume şi viaţă, ci şi de cele ce ţin de interiorul nostru, de adâncul fiinţei noastre. Citesc mult, citesc cărţile unor scriitori înţelepţi, care şi-au dat răspunsuri la astfel de întrebări… Și tot curiozitatea mă impinge să fiu și o mare amatoare de călătorii: aş vrea să văd toată lumea şi să cunosc toate limbile pământului, ca să pot să vorbesc direct cu oamenii, să descopăr ce tradiţii au, cum înțeleg ei viața… Pentru mine, călătoriile înseamnă cunoaştere, nu pretexte ca să postez poze pe Instagram. Altfel, aşa, raportându-mă la traiul de zi cu zi, mă bucură şi-mi face foarte bine mersul pe jos, dar nu agale, ci într-un ritm destul de alert. Fac şi yoga, exerciţii de stretching, care mă ajută să-mi menţin flexibilitatea corporală, să nu mă înţepenesc de şale (râde); fac şi exerciţii de respiraţie, tot aşa, pentru sănătatea organismului; ascult şi muzică din aceea, despre care se spune că face bine la sănătate… Însă, mai presus de orice, ceea ce îmi îmbogăţeşte viaţa este familia… Cu mulţi ani în urmă, am găsit într-un magazin o plăcuţă din aceea care se atârnă pe un perete în casă, iar pe această plăcuţă, pe care am cumpărat-o imediat, scrie aşa: „Familia este locul unde începe viaţa şi dragostea nu se termină niciodată.” Nu aş putea să găsesc o definiţie a familiei cu care să rezonez mai mult… Soţul meu, eu, copiii noştri – un băiat care va împlini 13 ani în Iunie şi o fetiţă în vârstă de 10 ani – suntem o familie în care domnesc iubirea, respectul şi dorinţa de a ne fi bine împreună.
Locul unde începe viața
– Oprește-te puțin la iubire. Tânjim toți după ea…
– Eu cred în iubirea de sine şi iubirea pentru ceilalţi. Când te iubeşti pe tine însuţi, nu mai alergi după aprobarea venită din partea altora, aşa că trăieşti liniştit, împăcat. Iar iubirea pentru ceilalţi… fiindcă toţi suntem la fel, toţi suntem nişte fiinţe egale şi-atunci pe toţi ceilalţi trebuie să-i iubeşti şi să-i respecţi aşa cum te iubeşti şi te respecţi pe tine însuţi. Eu cred că atunci când oferi dragoste, primeşti dragoste, iar cel care primeşte dragoste o oferă, la rândul lui, şi altora: cu toţii, pe pământul ăsta, ar trebui să fim legaţi prin dragoste. Iisus despre asta a predicat… Ştiu, asta e lumea ideală, nu realitatea, din păcate, dar dacă fiecare s-ar strădui să aducă picul lui de iubire…
– Moldovenii sunt oameni foarte sentimentali. Ce mai înseamnă Iașiul natal pentru tine?
– Acolo sunt părinţii mei, acolo e „locul meu”, dar căruia nu-i mai spun „acasă”: acum „acasă” e aici, în Bucureşti, unde e familia mea. Acolo sunt rădăcinile şi multe amintiri de suflet… Şi mă bucur de fiecare dată când mă întorc acolo – cam de două-trei ori pe an – pentru că eu îi percep pe ieşeni diferit faţă de locuitorii din Bucureşti: ieşenii mi se par mai calzi, cu o mai mare tandreţe sufletească… Însă mai există un loc, tot din Moldova, de care sunt extrem de legată afectiv: e vorba de un sat de lângă Galaţi. Acolo locuia o mătuşă din partea tatei (tata e gălăţean) şi ani de-a rândul, vacanţele de vară la ea mi le-am petrecut: nu era un loc ieşit din comun, dar eu îl simt foarte aproape de suflet, m-a marcat într-un mod profund. Îl simt ca „baza mea”… Îmi amintesc cu multă afecţiune de bătătura în care existau două case, una mai nouă, alta mai veche şi o bucătărie de vară, de gardul albăstrui, nu foarte înalt, de podeţul pe care mai stăteam uneori la taifas, de nucii care împodobeau tot satul, nu doar bătătura mătuşii, de roşiile din grădină, pe care le luam direct de pe vrej şi din care muşcam cu o poftă extraordinară, de perjele după care mă căţăram în copac şi le culegeam direct cu gura (râde), de văcuţa pe care o duceam la păscut, de zilele în care mergeam la prăşit, de felul în care simţeam colbul sau iarba sub tălpile goale… Acelea au fost nişte zile divine, pe care le păstrez în memoria afectivă ca pe o adevărată comoară!
Foto: Andrei Oprea (1), Antena 1 (2), Arhiva personală (3)
