Tatăl nostru, românește și ungurește
Urc un deal pieptiș, zăpada de abia s-a lăsat dusă de o săptămână, pomii nu au dat încă în floare, pentru că gerul iernii a mușcat anul acesta până târziu. Departe, în zare, verdele pădurilor de brad este singura pată de culoare pe dealurile încă învelite în cenușiul iernii. Lângă mine, răsuflând greu, Sandor bacsi își pune pașii pe drumul cât o potecă. Trecem pe lângă crucile care au împrejmuit cândva biserica satului. Când cimitirul a fost prea mic pentru ele, au început să urce pe dealuri, să o ia în sus, spre petecul albastru de cer. Astăzi, cei duși sunt mult mai mulți decât cei vii. Sandor Bocskor își aduce aminte de ei și mai ales de bunicul. Nu era ortodox, așa cum nu este nici el, dar era clopotarul bisericii ortodoxe. Așa e datina în familia lor – să fie clopotarii bisericii Sfinții Arhangheli, din satul hargitean Doboi-Imper. Avea doar zece ani când pășea chiar pe poteca pe unde călcăm noi acum, alături de bunicul. Un copilaș curios să afle cum poate să tragă sforile, pentru ca din clopote să iasă chemarea aceea stranie, când bucuroasă, când sunând a jale sau a primejdie. „Era o bucurie pe mine să trag clopotele. Bunicul m-a învățat cum să ascult clopotul.” Mama lui Sandor bacsi e româncă ortodoxă, tatăl e maghiar catolic, iar el a fost botezat în biserica tatălui. Asta nu l-a oprit să vină la liturghie la biserica ortodoxă. „Mergeam și la noi la catolici la biserică, dar duminică nu pot, că vin aici. Dacă mama a fost ortodoxă, aici vin ca acasă. Eu totdeauna am fost în slujbă la ortodocși. Și în timpul cât am fost mai mic, cu bunicii mei, și acum. Eu nu cred că slujbele sunt diferite – doar spunem Tatăl nostru și aici, și acolo. Doar că acolo ungurește și aici românește”.
Am ajuns în fața bisericii, intrăm pe poarta masivă. Sandor bacsi e rotund la față și trup, și zâmbește mereu, un zâmbet molcom, de parcă ar vrea să-mi spună că nu are rost să te tulburi, că totul curge. Vorbește puțin, de parcă ar vrea să le lase timp cuvintelor să se odihnească. Îmi spune că nu știe bine românește, „cât se poate, așa…”. Îl întreb cum s-ar putea împăca mai bine românii cu maghiarii aici, în Harghita. Mă privește senin, puțin mirat. „Eu cred că înțelege pe toată lumea. N-au fost niciodată așa… că unguru cumva sau românu altcumva. Sunt mulți cu nevastă catolică unguroaică sau invers. Și ne înțelegem foarte bine”.
Cum să te rezemi pe Dumnezeu
Satul Doboi e un pui al satului Imper, care, la rândul său, e parte din comuna Plăieșii de Jos. E pace în sat și e bine, mă simt acasă în frumusețea care aici încă și-a păstrat porțile de lemn și țiglele de lut ars și șurile înalte. În Harghita și Covasna, atât românii, cât și secuii țin la datini, civilizația lor e încă una în care piatra și lemnul sunt înfrățite pentru a nu da loc betoanelor și urâtului. E duminică dimineața, nu văd nici țipenie de om. Câinii par mirați că mă văd, din spatele cerdacurilor cu stâlpi sculptați, bănuiesc ochi curioși care se întreabă cine trece atât de devreme pe uliță. În fața școlii, în care acum se află paraclisul în care se țin slujbele o bătrână cu o năframă înflorată pășește încet, căutând cu bățul din mână sprijin pentru picioare. Eva Radu are 77 de ani și e văduvă de alți unsprezece. Bolnavă, de abia și-a revenit după o paralizie care i-a lăsat brațul beteag, nu vrea cu niciun chip să rămână acasă, duminica. „Tare greu îmi e, greu viu la biserică, dar viu… Mă rezem pe Dumnezeu, iau bățul și, cum pot, viu! Juma de ceas fac până aici. Nu pot să stau! Viu, că mă cheamă Dumnezeu – «Hai, scoală-te!» Așa simt! Dacă nu viu la biserică duminica, parcă nici n-a fost duminică. Aia nu-i duminică fără biserică!”. Eva Radu e născută în 1948, în Imper. Pe ulițele pe care acum calcă șovăielnic a făcut, copilă fiind, primii pași. Și tot aici, la biserica către care se căznește să ajungă, s-au cununat și ea și părinții ei – mama, unguroaică, tatăl, român. Și-a văzut pruncii crescând și apoi risipindu-se în patru zări, până când ulițele au rămas pustii, iar obloanele caselor s-au tras pentru totdeauna. „Mai mulți au murit decât au trăit… Vedeți câte suntem? Numai rugăciunea mă mai ține! Dar, ce? Fără rugăciune poți să stai? Eu nu pot, nici dimineața, nici la prânz, nici seara. Eu seara nu mă culc fără rugăciune. Când am sculat, fac cruce și apoi mă rog. Eu românește spun înainte rugăciunea și apoi în ungurește. Așa am obișnuit, așa e în cap și așa fac!”.
Dăscălița
Biserica veche e sus pe deal. E prea mâncată de vremuri și prea departe pentru ca bătrânii din Imper să mai poată urca până la ea. De slujit se slujește în ea doar de Paște. Atunci, toată suflarea satului, cât a mai rămas din el, se chinuie și ia în piept cărarea, ca să țină în palme lumina Învierii, la fel ca în anii copilăriei. În restul anului, ca acum, în Săptămâna Luminată, slujbele se țin în paraclisul fostei școli confesionale a satului, astăzi școala generală pentru cei câțiva copii, câți au mai rămas. Ridicat în anul 2006 de ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului, care pe atunci era Episcop al Covasnei și Harghitei, paraclisul e nespus de frumos. Intru. În altar, părintele Adin Țifrea slujește. Are glas cald, tihnit, îmbietor către rugăciune. Cei câțiva credincioși, o mână de oameni, ascultă neclintiți, de parcă ar sta față în față cu Dumnezeu. Așa sunt slujbele aici, în Harghita și Covasna. Pentru că vin mai greu la biserică și pentru că sunt puțini, credincioșii sunt ațintiți în rugăciune, trăiesc din adâncul făpturii lor, transfigurați. Puțin înseamnă, în biserică, foarte mult. Cântarea e simplă, poate că de aceea merge la inimă. E ceva vechi în ea, foarte puțin șlefuit. În strană cântă o femeie, creștinii din Doboi nu au un dascăl, ci o dăscăliță. Maria Vancea cântă la strană de când se știe. La început a cântat împreună cu tatăl ei, dascăl al satului din 1942, apoi, după ce tatăl a murit, a ținut strana de una singură. Cu vocea ei doboienii au trăit treizeci și cinci de Învieri. „Atunci când cânt, simt că am liniște sufletească. Îl rog pe Dumnezeu pentru tot neamul creștinesc. Am învățat să mă rog și de la tata, și de la bunicii mei, care țineau rugăciunea și dimineața, și seara, și toată ziua. Și când mergeam la câmp prima oară în an făcea cruce și abia apoi apuca la lucru. Nimic nu făceau fără rugăciune. Rugam și românește, și ungurește. Pe vremea lor era plină biserica din deal…”.
Dumnezeul cerului și al pământului
Slujba s-a terminat, oamenii se aliniază cuminte în fața părintelui Adin. Printre credincioși, o doamnă cu trei copii se apropie la miruit. Se scuză că nu vorbește românește foarte bine, dar în afară de accent, pe care-l au toți cei din sat, limba ei curge limpede. Eva Pușcaș e geolog, are 64 de ani, de acum e pensionară. S-a născut și a crescut aici, își aduce aminte că pe vremea ei erau destui copii în sat, cât să umple două clase întâi. Și tot aici și-a crescut apoi și cei doi copii, unul a ajuns sculptor la Cluj, iar fata profesoară de pian la Miercurea Ciuc. Acum își crește în sat și cei trei nepoți și îi aduce de mână la slujbă, așa cum o aducea și pe ea bunica, împreună cu care a urcat pentru prima dată sus, la biserica din deal. „Și bunica și părinții mei au fost foarte credincioși. Împreună ne rugam în fiecare seară și așa îi învăț și eu pe nepoții mei, încerc să dau mai departe ceea ce am moștenit de la bunici – întotdeauna să fim mulțumiți pentru ceea ce am primit. Niciodată nu ne culcăm fără rugăciune, niciodată nu mâncăm fără rugăciune. Nimic nu facem fără Dumnezeu! Nimic! Mămica a fost unguroaică și catolică, iar tăticul ortodox, dar nu am avut niciodată niciun conflict în familie sau în sat. Mereu era pace, ne respectam unii cu ceilalți, că nu oamenii simpli fac conflictul ăsta, ci politicienii, ca să ne dezbine și să ne poată conduce. De aceea, eu cred că ar trebui să ne rugăm tot timpul ca să fie pace. Noi mergeam împreună la biserică, și la unii, și la alții, dar cel mai des veneam la biserica ortodoxă, așa că și pe mine m-au botezat părinții ortodoxă, iar eu mi-am botezat apoi copiii, tot în biserica noastră. Eu cred că ortodoxia este mult mai aproape de credința străveche. Nu știu de ce, dar așa simt, chiar dacă slujba e puțin mai lungă decât la catolici, în biserica ortodoxă eu îmi primesc liniștea, așa cum și-au găsit-o și strămoșii mei, care au avut atâtea de îndurat, dar nu s-au plâns niciodată, pentru că primeau ajutor de sus. De aceea și erau atât de mulțumiți cu puținul pe care-l aveau. Noi acum nu suntem mulțumiți, deși avem de toate, pentru că ne-am îndepărtat, și de Dumnezeu, și de natură. Domnul de aia ne-a dat pământul – să-l lucrăm cu mâinile și să primim din el energie. Eu asta fac aici la mine în sat, toată vara, lucrez pământul cu mâinile. Ăsta cred eu că este cel mai mare dar al vieții – să pui în pământ o mică sămânță și să vezi cum iese din ea o tulpină verde, care te hrănește. Nu-i asta cea mai mare minune de la Dumnezeu? Dar noi nu putem să-i mulțumim pentru asta… Mulți spun că de ce lucrez atât de mult pământul, dacă am bani să-mi cumpăr de toate?! Dar nu e același lucru! Cea mai mare liniște o am atunci când stau în grădină, îmi lucrez pământul, totul lângă mine este verde, îmi ciripesc păsările – asta e mulțumirea mea sufletească cea mai mare! Nu-mi mai trebuie niciun medic, că medicul meu e sus în cer! Și cred că dacă mai am ceva de făcut pe pământul ăsta, Dumnezeu îmi va da viață. Dacă nu, nu”.
Misiune la persoana întâi
„Suntem în comuna Plăieșii de Jos, care face parte din bazinul Casinului și este formată din mai multe sate – Plăieșii de Sus, Casinul Nou, Iacobeni și Imper. Doboiul, unde se află biserica și paraclisul nostru, este, administrativ, doar o stradă din satul Imper, de aceea și parohia noastră se numește Imper, nu Doboi. Dar pentru credincioșii care trăiesc aici de când se știu, Doboiul este un sat, un sat în care au trăit dintotdeauna românii din zonă. De aceea el are biserică românească și nu a avut niciodată o biserică maghiară. Asta nu înseamnă că în celelalte sate din Plăieșii de Jos nu au trăit români. În Iacobeni există chiar o stradă căreia, informal, i se spune chiar așa – Strada Românilor. De altfel, toată zona noastră este foarte aproape de Moldova, satele noastre sunt sate de graniță. Peste munte, pe drumuri pe care și acum poți să mergi, la doar zece kilometri distanță, ardelenii ajungeau la frații lor.”
Părintele Adin Țifrea este masiv, are părul lung, strâns în coadă, și barbă impunătoare. Aproape că l-ai lua drept călugăr. Într-un fel și este, deși are soție și trei copii, pentru că slujirea lui nu este ca a oricărui preot cu parohie, el este preot misionar al Episcopiei Covasnei și Harghitei. Asta înseamnă că parohia lui este mereu alta, întotdeauna unde este mai mare nevoie, acolo unde sunt credincioși puțini, care nu au preot. Acolo unde nu vine nimeni e trimis părintele Adin. Arhivist de-o viață, cu studii publicate în domeniu, își petrece zilele săptămânii ca oricare dintre noi – merge la birou, stă zidit în acte, pentru ca, la sfârșitul săptămânii, să îmbrace reverenda și să plece acolo unde câteva suflete îl așteaptă pe Hristos și pe preot, ca trimis al Lui. Când nu mai e nevoie de el, pleacă în alt loc sărman. „În zona în care ne aflăm au existat multe comunități românești, care s-au maghiarizat în timp, așa că acum nu mai sunt decât câteva familii. În total, astăzi, noi avem cam cincizeci de familii, în toate aceste sate, iar dintre aceste familii, mai mult de jumătate sunt, de fapt, compuse dintr-un singur credincios, de cele mai multe ori un om în vârstă. Iar unii dintre ei, deși și-au păstrat credința ortodoxă, nu mai vorbesc limba română. Acum douăzeci de ani, erau de două ori mai multe familii, iar în urmă cu o sută de ani, trăiau aici patru sute de familii de români. Era o comunitate puternică, avea – nu doar biserică, ci și școală confesională, pentru că altfel nu aveau voie să învețe în limba română, în care preda fie preotul satului, fie dascălul. Aceste familii românești au construit și biserica de zid a satului, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, la 1884, în locul unei biserici de lemn foarte vechi, ridicată la jumătatea secolului al XVII-lea. Astăzi, satul nostru se stinge, însă tragedia aceasta nu e doar a românilor. Și satele românești și cele maghiare pier… Bătrânii mor, iar tinerii pleacă… E trist.”
„Faptul că aici creștinii ortodocși sunt puțini îi unește”
– Părinte Adin, ați slujit prin tot ținutul Covasnei și Harghitei. I-ați putea descrie pe credincioșii de aici?
– Îmi e greu să răspund, pentru că nu îi cunosc profund decât pe cei care îmi sunt fii duhovnicești, pe cei pe care-i spovedesc. Dar, la prima vedere, aș îndrăzni să spun că sunt mult mai cuminți decât alți credincioși din alte eparhii din țară. Faptul că aici creștinii ortodocși sunt puțini, că sunt minoritari și fac o jertfă pentru a veni la Sfânta Liturghie îi unește. Sunt ca o familie. În general, greutățile te apropie de Dumnezeu, confortul tinde să te îndepărteze. Poate că de aceea societatea de astăzi se îndepărtează de credință. Pentru că, oricât ne-am plânge, viața de astăzi este mult mai ușoară decât cea a înaintașilor noștri. Societatea, în general, L-a exclus pe Dumnezeu din viața ei. Deși avem crucea pe pereți în toate instituțiile publice, noi nu ne mai rugăm ca înainte. De aceea și suntem atât de stresați, pentru că ne preocupăm prea mult de nimicurile acestei lumi, suntem stresați de prea mult, nu de prea puțin și de aceea răspundem greșit problemelor pe care viața ni le aduce înainte. Când am întrebat-o pe bunica mea despre stres, nici nu știa ce este, îi spunea „ștres”. Mama mamei mele a fost un om desăvârșit. Harghiteancă din Preluca Gălăuțașului, era născută la 1911 și a trăit toată viața la 1000 de metri altitudine, până la 95 de ani, din care treizeci și șase de ani a fost văduvă. A adus pe lume zece copii, pe lângă ea am crescut și eu. A fost cel mai simplu om pe care l-am cunoscut, cu doar două clase, dar care a citit rafturi întregi de cărți, o femeie credincioasă și bună din cale afară, nu am auzit niciodată din gura ei să judece pe cineva. Niciodată nu ne-a lăsat să dormim fără să ne rugăm. Avea o icoană la patul în care dormea și mi-o amintesc mereu întoarsă către acea icoană. Eu cred că stătea de vorbă cu Dumnezeu… Nu se ruga doar cu rugăciunile cu care ne rugăm noi, cele pe care le citim în cărți și le învățăm. Ea, pur și simplu, vorbea cu Dumnezeu de toate ale ei, care cred că e cea mai profundă rugăciune. Eu cred că asta caută Dumnezeu la noi – simplitatea. Așa trebuie să vorbim și noi cu Dumnezeu. Vreți liniște? Vorbiți cu Dumnezeu, și el vă va da liniște. Din tumultul lumii nu poți scăpa altfel.
– Părinte, tocmai am prăznuit Învierea Domnului și aș vrea să vă întreb cum putem să îi păstrăm lumina în suflet? Că toți preoții ne învață cum să ne pregătim pentru Paște, dar nimeni cum să ne păstrăm bucuria sărbătorii tot anul.
– Ar trebui să avem grijă să nu ni se termine niciodată uleiul din candela sufletului nostru, ca în pilda celor zece fecioare, una dintre ultimele rostite de Hristos, înainte de a fi răstignit. Pentru asta ar trebui să încercăm toată viața să trăim într-o rânduială, să ne spovedim și împărtășim cât de des putem, să ne rugăm zilnic și să facem milostenie. Aceeași lumină a Paștelui, dar nevăzută, e și în taina botezului, o cerem spunând – „Dă-mi mie haină luminoasă, cel ce Te îmbraci cu lumina, ca și cu o haină!”. Lumina aceea, cu care ne-am îmbrăcat la botez trebuie să o păstrăm vie toată viața noastră. Slujba Învierii e doar o împrospătare a ei.
Foto: Cristian Curte și Anastasia Țifrea
