Părintele Ion Florentin Dobrescu e originar din orașul Moreni, județul Dâmbovița. Cu toate că e absolvent al unei facultăți de drept, nu s-a putut vedea niciodată ca făcând parte din sistemul judiciar românesc, așa cum arăta el la începutul anilor ’90. Poate așa a trebuit să se întâmple. Licențiat ulterior și în Teologie, a fost hirotonit preot, în 2006, la Catedrala Episcopală din Giurgiu. Nu și-a propus niciodată să plece din țară, cu atât mai puțin să slujească într-o parohie din Diaspora. Dar soarta a ales altfel: de aproape 19 ani, îi păstorește pe românii din Portugalia.

„Parohiile ortodoxe din Portugalia sunt foarte mici”

– Părinte Dobrescu, cum de-ați ajuns să slujiți tocmai în Portugalia? Există și acolo diasporă românească?

– Plecarea în Portugalia a fost mai întâi un gând, nu neapărat o dorință. Am venit în anul 2005 în vizită la Lisabona, ca să botezăm al doilea copil al finilor noștri, care atunci se aflau în Portugalia, și m-am îndrăgostit de această țară. Mi-am zis atunci că, dacă va fi să plec vreodată din România, ceea ce nu era cazul la acel moment, aș vrea să mă aducă Dumnezeu în țara aceasta. A trecut doar un an și jumătate, până când gândul mi s-a împlinit: s-a ivit ocazia să vin și să pot și rămâne aici. Asta se întâmpla în 2007.

– Cât de mare e comunitatea de români pe care o păstoriți?

– Numărul românilor din Portugalia este mic, în comparație cu alte țări europene, probabil 34-35.000 de persoane. Dintre aceștia, doar o parte sunt ortodocși și nu toți mențin legătura cu Biserica. Între 2007-2024, am slujit la Setúbal, pentru o comunitate românească ajunsă la 300-400 de familii. Apoi, anul 2024 a adus o schimbare importantă în organizarea parohiilor din zona metropolitană a Lisabonei, celor două parohii existente deja, adăugându-li-se o parohie nouă și o mănăstire. Totodată, fosta parohie sârbă din Estoril a cerut și a fost primită în jurisdicția Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei și numărul preoților slujitori a crescut. Avem în prezent o unitate de slujire, de lucrare și de încredere.

– Care e statutul preoților ortodocși în Portugalia? Au nevoie și de un alt serviciu, ca să se întrețină?

– Doi dintre preoții din zona Lisabona au serviciu și, ca preoți, sunt doar voluntari, fără a fi remunerați de parohii. În aceeași situație se găsesc majoritatea preoților ortodocși români din Portugalia, deoarece parohiile sunt foarte mici și nu pot asigura întreținerea preotului, preoții fiind nevoiți să își asigure un venit din afara parohiilor.

– Au românii din Portugalia măcar o biserică a lor sau slujiți în spații închiriate?

– În zona metropolitană a Lisabonei nu avem încă nici un spațiu propriu, până la finalizarea lucrărilor capelei de la viitoarea mănăstire din Loures. La Lisabona, Sintra, Setúbal și Pontinha slujim în biserici puse la dispoziție cu generozitate de către Biserica Catolică din Portugalia, la Alcochete, într-o capelă ce aparține primăriei, iar la Estoril, în Biserica Anglicană.

„Cât sunt în acest loc, este ca și cum aș fi pentru totdeauna”

– Care sunt frământările românilor din Portugalia? Au gânduri de a se întoarce acasă?

– Comunitatea românească din Portugalia s-a format încă din 1996-1997, din oameni care au venit să muncească pe un salariu mai bun decât în România. Datorită condițiilor mai permisive ale Portugaliei, comunitatea a avut o creștere masivă până prin 2009-2010, apoi a cunoscut o scădere numerică. Asta, pentru că Portugalia a constituit, pentru foarte mulți români, doar o țară de tranzit, deoarece, după cinci-șase ani de ședere legală aici, puteau obține rezidența permanentă, ceea ce le dădea dreptul să migreze înspre o altă țară europeană, unde puteau munci pe un venit mai bun. De asemenea, unii s-au reîntors în România, astfel încât numărul celor care au plecat din Portugalia spre alte țări europene este mult mai mare decât al celor care azi se mai găsesc aici. Acest fapt a însemnat, pentru comunitățile parohiale, o mare provocare, fiind nevoite să se adapteze în permanență.

Vă pot da două exemple: filia Alcochete a fost înființată în anul 2008, de credincioși originari din județele Bistrița Năsăud și Satu Mare. Din numărul inițial, de aproximativ o sută de familii, au mai rămas în prezent doar zece familii, cărora li s-au adăugat noi enoriași. Al doilea exemplu: în filia Estremoz, inițial existau 35-40 de familii, toate din județul Satu Mare. În prezent, filia este închisă, căci au mai rămas doar cinci familii, care locuiesc la 20-40 km de Estremoz.

Și ca să încerc totuși un răspuns la întrebarea dumneavoastră: pe toți cei care au plecat i-a mânat dorința de a avea un trai mai bun, de a le putea oferi copiilor lor mai mult decât au avut ei. Nu au venit cu gândul să rămână, dar totuși, unii au rămas, deoarece copiii lor, crescând aici, s-au integrat foarte bine, și părinții nu au mai găsit motiv să se întoarcă în țară. Alții, însă, au plecat. Frământările lor sunt aceleași ca pentru toți oamenii, ca pentru toți românii, și sunt legate de locul de muncă, de nivelul de salarizare, de viitorul copiilor, de faptul că mulți nu mai sunt tineri și încep să resimtă problemele de sănătate. Dintre cei care sunt stabiliți aici, unii se gândesc ca, după ce ies la pensie, să se întoarcă în România, la casele pe care și le-au construit cu banii câștigați aici, alții, deja au decis să rămână definitiv în Portugalia.

„Pâinea de toate zilele este foarte bună în Portugalia!”

– În calitatea dvs de preot, îi îndemnați pe români să se întoarcă acasă, să-și boteze copiii în țară, să-i învețe limba română? Sunt printre ei unii care să realizeze că acel „trai mai bun” pe care l-au căutat în străinătate are, de fapt, un gust cam amar?

– Eu nu i-am îndemnat niciodată să se întoarcă. Eu însumi, din momentul în care am ajuns în Portugalia, am socotit că dacă Dumnezeu m-a adus până la marginea vestică a tărâmului european, m-a adus cu un scop, pentru o lucrare. Nu mi-am pus niciodată problema că sunt aici pentru un an, cinci sau zece. Atâta vreme cât sunt în acest loc, este ca și cum aș fi pentru totdeauna, așa încât trebuie să-mi fac datoria, să lucrez, fără a-mi socoti faptele și viața în termeni temporali, ci doar în planul acțiunii, al faptei. De câte ori am avut ocazia, le-am spus și altora acest gând. Pe unii i-a ajutat, căci au renunțat să mai trăiască în provizorat, raportându-se la o întoarcere care urma să se întâmple întotdeauna anul viitor. Iar faptul că nu au mai trăit pe picior de plecare i-a ajutat să se stabilizeze emoțional, sufletește, familial, material și social.

După pandemie, o parte s-au reîntors în România, de unde ulterior au emigrat din nou, spre alte țări, iar dintre cei rămași, mulți au decis să-și ceară cetățenia portugheză și să-și cumpere locuințe, lucruri amânate mult timp, tocmai din cauza indeciziei în care trăiseră până atunci.

De botezat copiii în România nu s-a pus niciodată problema, cei mai mulți au preferat să-i boteze aici. Între anii 2007–2024, au fost botezați aproape 1.500 de copii doar la parohia Setúbal. I-am îndemnat constant pe părinți să-și învețe copiii și limba română, iar în două parohii, avem și școală catehetică, unde copiii deprind și limba română. Pentru cei care au rămas aici, zicala „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara ta” este falsă. Pâinea este foarte bună în Portugalia și mulți au realizat aici ceea ce le-ar fi fost imposibil în România. Faptul că foarte mulți și-au construit case în România, în timp ce și-au cumpărat și aici proprietăți, dar reușesc să-și țină și copiii la studii în alte țări europene, spune ceva despre falsitatea ideii „gustului amar” al Occidentului.     

– Dumneavoastră vă e dor de țară, intenționați să vă întoarceți?

– „Țara”, prin instituțiile și funcționarii ei mi-au oferit timp de peste 30 de ani suficiente motive să nu regret că sunt departe de ea, fizic. Dar Țara nu se rezumă la asta. Țara sunt și rudele, prietenii, amintirile legate de anumite locuri și momente din viață. Pe acestea le purtăm permanent cu noi, în mintea și în sufletul nostru. Nu am avut și nu am în plan întoarcerea în România. În prezent, viața mea este centrată pe comunitatea parohială din care fac parte și soția, și copiii, și mama. Prietenii mei de aici sunt împreună slujitori cu mine, enoriașii și toți cei care, într-un fel sau altul, lucrăm împreună pentru mântuire.

„Portughezii nu fac paradă de credința lor, dar o practică și o trăiesc”

– Cum arată localitatea unde slujiți, la început de Mai? Ce e altfel acolo decât la noi?

– Deși slujesc în Lisabona, locuiesc în Setúbal. Soția mea, Laura, are un post permanent la o școală din Setúbal, oraș care are una dintre cele mai frumoase priveliști din Portugalia. Este oraș-port la Oceanul Atlantic, situat la poalele muntelui Arrábida, are mai multe plaje, din care două sunt socotite printre cele mai frumoase din lume, este înconjurat de vii, unele producând vinuri premiate internațional, are una din cele mai mari și mai bogate piețe de pește din Portugalia, deține un patrimoniu istoric deosebit, format din castele, palate, mănăstiri, biserici și ruine antice.

Despre Lisabona, pot să spun doar că dragostea la prima vedere, din toamna târzie a anului 2005, nu numai că nu s-a estompat ci, dimpotrivă, continuă să crească, căci este un oraș unic, frumos, cald, fascinant sub toate aspectele sale, în care vechiul și noul conviețuiesc, în care numărul turiștilor și străinilor este întotdeauna mai mare decât al localnicilor, în care auzi vorbindu-se multe din limbile pământului, în care acordurile de fado sunt omniprezente. Dar toate acestea nu ar fi posibile dacă locuitorii țării, portughezii, nu ar fi niște oameni deosebit de calzi, de primitori, de buni cu străinii.

– Din punct de vedere al spiritualității, al credinței, ce ne aseamănă și ce ne deosebește de portughezi?

– Nu pot să răspund tranșant la această întrebare, dar am să încerc să formulez un răspuns. Acum 19 ani, când am ajuns aici, aveam impresia, în ceea privește relațiile cu oamenii, că sunt în acel București interbelic, descris de Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”. I-am găsit pe portughezi extrem de atenți, de amabili, calmi, dornici să ajute, cu bună-cuviință, smeriți. Era o lume complet diferită de ceea ce lăsasem în urmă în București.

Portughezii nu fac paradă de credința lor. Este ceva intim, și-o afirmă când este nevoie, dar mai ales o trăiesc. O practică, chiar și cei care se declară fără credință. Biserica Catolică din Portugalia, ca biserică majoritară (80% dintre portughezi s-au declarat catolici), a primit numeroase lovituri din partea statului, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ultima și cea mai dură a fost în anul 1911, după proclamarea republicii, când i-au fost confiscate toate bunurile, inclusiv bisericile. Preoții, ca să poată sluji, erau obligați să ceară voie primarilor, care, în marea lor majoritate, în perioada respectivă, erau numiți de guvern dintre cei mai vehemenți anticlericaliști. Biserica Catolică din Portugalia a suferit foarte mult, cu toate acestea este cea care a făcut primele mari misiuni creștine în Africa, America de Sud și Asia, ale căror roade se văd și azi, este o Biserică care, în ultimele decenii, a oferit imigranților ortodocși din România și din țările din Răsăritul Europei biserici, sprijin, atenție în mod necondiționat, în spiritul adevăratei iubiri creștine și, lucru extrem de important, continuă să ofere întregul ei sprijin.

În ceea ce privește spiritualitatea, ar fi multe de spus. Voi aminti doar două nume care au făcut o legătură între spiritualitatea lusitană și cea românească: Lucian Blaga și Mircea Eliade. Primul a fost șeful Legației (Ambasadei) României în Portugalia, între 1938-1939, iar al doilea, atașat cultural și de presă, între 1941-1944. Ambii au îndrăgit Portugalia enorm și și-ar fi dorit să aprofundeze legăturile culturale dintre cele două țări.

Portugalia este o țară care a oferit mult umanității, prin cultură, începând din Evul mediu, o țară care și-a îndrăgit limba și a promovat-o. Regele poet Dinis I a introdus limba portugheză în Cancelaria regală, încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar în această limbă au scris poeți și scriitori precum Luís de Camões, Fernando Pessoa, José Saramago sau António Lobo Antunes.

„Le doresc tuturor să guste bucuria de a fi în Biserică”

– Părinte, au trecut doar două săptămâni de la sărbătoarea Învierii. E primăvară în toată plinătatea ei, deși vremurile sunt mai degrabă furtunoase. Adresați, vă rog, un cuvânt cititorilor revistei noastre!

– Cuvântul meu de încheiere poate fi doar despre slujire, despre faptul că aici am experimentat și continui să o fac, în fiecare zi la fel și de fiecare dată diferit. Nu am făcut și nu fac nimic spectaculos, doar lucruri normale, firești. Încerc să ofer în fiecare zi mai mult decât am oferit până atunci, dar, nu știu cum se face, întotdeauna primesc mai mult decât ofer. De asemenea, încerc să îmi fac cât mai bine datoria, să fiu una cu enoriașii încredințați mie de Prea­sfințitul Părinte Episcop Timotei, al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei, pentru a-i sluji, îndruma și conduce spre Hristos, cu Hristos.

Am început o misiune acum 19 ani, fără să știu nimic despre ce însemna slujirea în Diaspora, am făcut cu siguranță și greșeli, am învățat din ele, am încercat să învăț ce trebuie și cum trebuie să fac în anumite situații, am întrebat, m-am sfătuit cu oameni cu adevărat duhovnicești, ori de câte ori am avut prilejul. Am suferit durerea enoriașilor, am trăit bucuriile lor, am plâns și am râs cu ei, am îndrumat pe cât mi-a fost cu putință, am încurajat toate inițiativele care mi s-au părut bune, am provocat unele, am încercat să fiu un coordonator al lucrărilor bune din parohie și nu un șef peste ele, am socotit că tot ce s-a împlinit a fost rodul jertfei tuturor, poate cel mai puțin al meu. Aceasta mi-a adus și îmi aduce multă bucurie și le doresc tuturor să guste bucuria de a fi în Biserică.