• Cel mai nou roman al Doinei Ruști a apărut la Editura Humanitas și se numește „Ferenike”, purtătoarea de biruință. Un roman autobiografic, plin de forță și emoție •

Oglinda cu șnur verde

– Noua ta carte, Ferenike (Humanitas, 2025), este autobiografică, o carte în care spui povești minunate, dintr-un sat aproape mitic: Comoșteni. Povestește-ne despre acel loc magic.

– Satul nașterii mele nu are nimic special și totuși are locuri care și-au căpătat statut distinct în existența mea: moara părăsită, casa cu multe acareturi, pădurea, apele, mai ales estuarul Jiului, la vărsarea lui în Dunăre, insula Copanița sau cariera de piatră. Comoșteniul e un loc în care pot fi regăsite rădăcinile scrierilor mele. Fără geografia diversă pe care am evocat-o mai sus, nu aș fi putut să mă mișc atât de firesc între spațiile romanelor mele. În plus, e o așezare veche, fostă moșie a lui Grigore Brâncoveanu, iar locurile care au acumulat ceva istorie au și o viață interioară, care pentru mine a fost mană cerească. Mi-a dat reperele inițiale.

– Descrii cu lux de amănunte casa bunicilor, un univers în sine, cu biblioteci pline de cărți, mobile vechi, obiecte care aveau fiecare câte o poveste. Care erau obiectele de care erai cel mai mult legată?

– Într-adevăr, a fost un noroc să mă nasc într-o casă cu multe vechituri. În fiecare obiect erau înmagazinate istorii, toate purtau amprenta altor oameni. Multe obiecte persistă încă în memoria mea, iar dintre ele aleg astăzi o oglindă care nu este cine știe ce, ci una ordinară, dar care înseamnă mult pentru mine. Prin adolescență, îmi alesesem din magazia ticsită de lucruri vechi o oglindă ovală, fără ramă, cu un șnur verde, petrecut prin două orificii ca niște ochi. Eram încântată de ea, pentru că nu reflecta chiar fidel realitatea, fiind din cele jigărite, cu argintul dus, încât suprafața arăta ca un perete acoperit cu licheni. Din acest motiv era și misterioasă, adeseori aveam impresia că în interiorul ei plutesc umbrele altei lumi. Într-o zi am scăpat-o și s-a făcut țăndări, lucru care mi-a produs o mare nefericire. Bunicul meu, impresionat de tristețea care mă copleșise, mi-a făcut cadou o altă oglindă. Evident, era cu mult diferită, nu se compara cu cea spartă. A meșterit singur o ramă, la care a lucrat niște zile. Rama asta era pătrățoasă, cu niște ornamente pe margine, ca niște cârnați. A vopsit-o în alb și i-a pus o oglindă oarecare, apoi mi-a adus-o ca s-o înlocuiesc pe cea spartă. Nu-mi plăcea, dar m-a emoționat că o făcuse special pentru mine și am păstrat-o. O mai păstrez și acum. Peste ea a trecut timp mult, iar astăzi are deja patina vremii. A devenit un obiect vechi, plin de istorii, ca alte obiecte prețuite în timpul copilăriei.

– Casa era, într-o lume sărăcită de comuniști, ca un palat. Iar tu erai prințesa locului.

– Era și este încă o casă veche, una ca multele case pe care le mai vedem astăzi, pătrățoasă, cu multe ornamente exterioare (capete de îngeri, flori, cornișe și pervazuri largi etc.). Ceea ce era uluitor în casa noastră (astăzi fără tencuială, fără acareturi în jur, aproape umilă) venea din mulțimea vechiturilor, pentru că de-a lungul timpului se adunaseră multe, iar în mentalitatea de altădată, nimic nu trebuia aruncat, pe principiul că nu se știe când ai nevoie.

Casa de la marginea lumii

– Personajele care populau acel palat erau și ele fabuloase: bunicii, învățători din tată-n fiu, părinții, unchii și sumedenia de rude și vecini. Era casa bunicilor un fel de centru al satului? Iar pentru tine, centrul lumii?

– Chiar e așezată în centrul satului. Cred că era un reper, mai ales că străbunicul a întemeiat școala din Comoșteni, creând un anumit statut pentru generațiile următoare. Dar să revin la întrebarea ta. Nu era un palat, ci o casă normală, de timp interbelic, situată la marginea lumii. Exact cum povestesc în roman, casa noastră era mereu plină de lume. Nu exista nimic important în mica noastră comunitate care să nu ajungă la noi pe scări, în balcon, în salonul cel mare. Vizitele erau absolut obligatorii, nimeni nu-și punea problema că deranjează, iar musafirii erau ființe sacre. În plus, la noi se adunau nu doar rude și prieteni, ci rămășițele unui lumi, încât, după ce am citit Scrinul negru de Călinescu, am avut sentimentul că și el fusese în casa noastră. Pentru mine a avut importanță, de­sigur, a fost centrul, așa cum e pentru oricine spațiul nașterii, dar a fost mai mult decât atât – ABC-ul cunoașterii. Venind atât de multă lume acolo, am avut acces de timpuriu la o galerie importantă de tipuri umane, de maniere, de limbaje. Toate astea au contat în formarea mea de scriitor.

– De ce se numește cartea ta „Ferenike”?

– Am pornit de la legăturile mele cu personajul. Pe când eram în liceu, am avut o lecție la limba greacă despre această femeie, care a trăit pe la anul 400 î.Ch., rămasă în istorie ca prima femeie deghizată, ca să poată participa la jocurile olimpice, unde nu erau admiși decât bărbații. M-a atras și ideea deghizării, dar mai ales sensul numelui (purtătoarea victoriei – fere nike). Ferenike este o umbră de dincolo de lume, prin urmare, desăvârșită, implacabilă și victorioasă, ca însăși soarta. Toate aceste sensuri se regăsesc în actualul roman, în mesajul lui.

Cheia copilăriei

– Ce s-a ales de Comoșteniul copilăriei tale, de casa bunicilor? Te mai recunoști azi în acel spațiu? Mai este el de poveste?

– Ultima oară am fost acolo în anul 1982. Nu am idee ce s-a întâmplat, dar nu demult cineva mi-a trimis o fotografie a casei, a ceea ce a mai rămas din ea. Desigur, moara a fost demolată, ca și multe alte clădiri. Nu mă interesează actualul spațiu. Ca orice teritoriu al ficțiunii, și Comoșteniul este doar în mintea și în cărțile mele. Nu mă voi duce să-l vizitez. Nu am nevoie.

– Cum a fost desprinderea de locurile copilăriei și de copilărie?

– A fost bruscă. Am trăit în multe locuri, m-am îndepărtat de spațiul copilăriei. Am fost prin multe locuri din lume, în China, pe continentul sud-american, în cam toate țările europene etc. Dar tot ceea ce am făcut după aceea are legătură cu anii de început. Oriunde am fost, aveam o cheie pe care o primisem în copilărie și care mi-a permis să înțeleg chiar și cele mai complicate geografii.

– De ce îți este cel mai dor de atunci?

– Nu îmi este dor. Nu am nostalgii. Toată perioada de atunci e în permanență cu mine, imposibil de șters, de eliminat. Nu am nici măcar dorința de a revedea ceva.

– După mai multe romane cu acțiunea plasată în Bucureștiul fanariot, acum ai scos la iveală o lume cu rădăcini în perioada interbelică, lume ucisă fără milă de comunism. Personajele tale țineau cu dinții de rădăcini, fie prin faptul că purtau bastoane elegante, că își păstraseră trăsurile rămase fără cai, își făceau haine la comandă din stofe vechi, din interbelic. Era și în aceste gesturi mici o formă de rezistență?

– N-am intenționat să fac un roman al rezistenței, ci unul despre mine și despre lumea care m-a influențat. Lumea din Ferenike este un fel de matrice în care se regăsesc toate romanele mele.

– Te gândești să scrii un roman despre perioada interbelică?

– Mă voi mai întoarce la perioada respectivă, fără să fie vorba despre o carte a perioadei. Ferenike face parte dintr-o serie de romane autobiografice, în care intenționez să spun povestea acelor lucruri fundamentale pe care le-am învățat în viață. Prima mea lecție se numește Ferenike. Este lecția victoriei în lumea trecătoare.