„Cea mai onorantă recunoaștere a cărților mele”

– Revista germană Der Spiegel te-a așezat, recent, în galeria celor „100 de scriitori pentru 100 de ani de literatură universală”, alături de nume ca Virginia Woolf, Marcel Proust, Haruki Murakami sau Mario Vargas Llosa. Între timp, revista franceză Telerama s-a dovedit și mai selectivă, plasând romanul tău, Solenoid, între cele mai bune douăzeci și cinci de romane ale secolului. Iată două gesturi de confirmare din partea presei internaționale, care nu cred că te-au lăsat indiferent. Cum le-ai primit?

– Am fost extraordinar de bucuros când mi s-a spus că figurez pe aceste liste. Sunt, poate, cele mai onorante recunoașteri ale cărților mele. În primul rând, vorbim despre    Der Spiegel, care este o revistă foarte serioasă, ultracunoscută în spațiul european. Apoi, în această selecție de 100 de cărți, sunt toți clasicii modernității, aproape toți marii scriitori din literatura universală de după 1925. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că aș putea fi printre ei. Și, nu în ultimul rând, după cum mi s-a spus, prezentarea mea din paginile revistei a fost scrisă de marele filosof Peter Sloterdijk, lucru de care nu poți să nu fii mândru.

– Din uriașa ta operă, nemții au ales să pună pe această listă „Die Wissenden”, adică traducerea volumului „Orbitor. Aripa stângă”.

– Din tot ce am scris, au ales romanul care în Germania a făcut cele mai mari valuri. Trilogia mea Orbitor a apărut în Germania de-a lungul a zece ani. Datorită acestui volum, am primit trei mari și importante premii germane: Premiul pentru literatură al orașului Berlin (2012), Premiul orașului Leipzig pentru înțelegere europeană (2015) și, mai ales, unul dintre cele mai valoroase premii literare ale Germaniei, Premiul Thomas Mann (2018).

– Cum e să aparții canonului, Mircea? E doar bucurie sau te și sperie puțin?

– Nu știu dacă aparțin canonului. Canoanele pot fi de multe feluri. Eu nici nu folosesc cuvântul „canon” în mod uzual. Știu însă că în Der Spiegel s-a făcut o trecere în revistă a tuturor scriitorilor care de-a lungul timpului au fost validați și de critică, și de gusturile cititorilor. La alegerea lor, din câte am înțeles, au participat vreo 60 de mari și importanți critici literari și scriitori și fiecare a propus autorii lumii care pentru ei au însemnat cel mai mult. Faptul că între atâția americani, francezi, italieni, spanioli sau germani m-am găsit și eu pe listă mă bucură și mă motivează pentru viitor.

– Dacă nu-ți place titulatura de „scriitor canonic”, atunci primește-o măcar pe cea de scriitor universal. Dar ce mai înseamnă asta azi, când lumea e mai curând atentă la diferențǎ?

– Pe mine mă interesează foarte puțin dacă Homer a fost o singură persoană sau mai multe sau dacă, așa cum se discută azi, Iliada ar fi fost scrisă de un bărbat, iar Odiseea de o femeie. Cum la fel de puțin îmi pasă dacă el a fost grec sau barbar. Deasupra tuturor acestor diferențe există ceva ce noi numim „spiritul uman”, universalitatea umană. La ea aderă toți cei care cred în destinul nostru pe pământ. Există o dialectică subtilă între universal și local. Thomas Mann nu a vrut să fie universal, ci doar un scriitor german al epocii lui. Și nici Homer nu și-a propus să fie citit, cum se întâmplă, și peste trei mii de ani. Ei au crezut doar în artă, în frumusețe, în puterea omului de-a face lucruri minunate. În lista revistei Der Spiegel au intrat și bărbați, și femei, și scriitori albi, și scriitori de culoare, tocmai pentru că toți participă, prin unicitatea lor, la universalitate. Și mai cred în sita care cerne, dincolo de ideologii, de subiecte, de nenumărate feluri de-a scrie. Până la urmă, unele cărți vor mai fi citite și peste 100 de ani, altele nu. Care din ele – e greu de prezis, pentru că bursa valorilor culturale nu stă nicio clipă pe loc. Și aici, cei din urmă ar putea deveni, cu trecerea vremii, cei dintâi.

„Prea mult succes nu e de obicei un semn bun în viața unui artist”

– „Dacă realismul magic n-ar fi fost deja atribuit ca stil marilor scriitori sud-americani, el ar fi trebuit, cu siguranță, asociat prozei încărcate de lirism a scriitorului român Mircea Cărtărescu”, se spune în Der Spiegel, remarcându-se calitatea poetică a scriiturii tale. Cum îți explici că, în lumea asta atât de zdruncinată, poezia și visarea încă își mai găsesc loc?

– Dacă cineva mă trezește noaptea din somn și mă întreabă ce sunt eu, esențial, nu-i spun nici că sunt profesor, nici că sunt jurnalist, nici că sunt prozator. N-am fost niciodată altceva decât poet. Chiar zilele astea fac corectura volumului al cincilea din Jurnal, care va apărea curând. Mi-e limpede că până și jurnalul meu e o operă de poet. Orbitor este și el o operă poetică. Solenoid, fără nicio îndoială. Theodoros, la fel. Am încercat, firește, să construiesc povești și personaje, dar esența lor rămâne una poetică. Nu cred decât în prozatorii care sunt poeți deghizați. Poezia este, după mine, esența artelor, pentru că întruchipează grația, acea știință instinctuală de-a te mișca în ritmul lumii, cum algele unduiesc în ritmul valurilor, fără opoziție și fără efort. E motivul pentru care nu-mi imaginez viața noastră de zi cu zi fără poezie, fiindcă viața nu se arată în alergătura zilnică, ci în clipele de meditație, de lectură, de tămăduire de sine.

– Faima internațională schimbă destul de mult rutina unui scriitor. Tu cum îți porți succesul?

– Prea mult succes, venit prea devreme, nu e de obicei un semn bun în viața unui artist.    Eșecul și obscuritatea te pot învăța uneori mai mult. Foarte important e să știi să aștepți. Nerăbdarea, scria Kafka, e cel mai mare păcat al omului. Eu am trăit mai bine de douăzeci de ani în obscuritate și, în general, totul s-a întâmplat, în cazul meu, exasperant de lent. Așa este când vii dintr-o cultură puțin cunoscută, când publici la edituri mici, când nu ai agent și nu te sprijină instituțiile. Roadele scrisului meu au venit târziu și ar fi putut să nu vină niciodată. Asta mi-a dat însă ani întregi, în care am putut scrie nestânjenit. Acum mi-e mai greu, într-adevăr, pentru că viața mea a devenit una de drumuri grele, festivaluri, turnee, conferințe, care pentru un introvertit „de manual”, ca mine, nu sunt ușor de dus. Mă salvează firea mea răbdătoare și disciplinată, fără care-aș fi clacat de mult. Viața scriitorului e la masa de scris, restul este jocul literar. Nu e nici el de disprețuit, fiindcă autorul are datoria să-și protejeze cărțile, să le „împingă” în lume. După ce am terminat „Theodoros”, am simțit că pot să-mi permit doi ani de călătorii. Am făcut turnee pe trei continente, am dat mii de autografe. Am întâlnit nenumărați scriitori implicați și ei în vasta lume a literaturii. Orice ar presupune însă promovarea unei cărți, trebuie să-ți fie foarte limpede că nu scrii pentru premii, onoruri, cronici, popularitate, ci pentru bucuria fiecărei pagini pe care o dăruiești cititorilor.

„Vin dintr-o lume simplă și n-am uitat niciodată de unde-am plecat”

– Ani de zile, ne-ai făcut părtași la gândurile tale, prin jurnalele și articolele pe care le-ai scris. Dar la ce te gândești azi, când știi că niciun alt scriitor român n-a avut gloria ta? Este Mircea Cărtărescu un om fericit?

– Nu știu dacă e cuvântul potrivit pentru imaginea mea de sine din acest moment. Mai bine spus, am sentimentul că mi-am umplut forma, că am făcut lucrurile pe care trebuia să le fac în această lume. Sunt recunoscător pentru tot ce am primit vreodată și de la oameni, și de deasupra lor. Am acum o inimă netulburată și cred că nimic nu e mai important pe lume. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un everyman, un om oarecare. Nu provin dintr-un mediu înstărit sau cultivat. Vin dintr-o lume simplă și n-am uitat niciodată de unde-am plecat. Probabil de-asta îmi place atât de mult lumea sud-americană: îmi amintește intens de copilăria mea din Colentina, o lume săracă dar umană, pentru care am foarte multă simpatie. Succesul nu mă interesează prea tare, mai curând mă preocupă cartea mea viitoare. Știu că e deja scrisă în mintea mea. O simt în tot corpul meu, simt că mă așteaptă. Am început să scriu, și bucuria asta nu mi-o poate lua nimeni. Cum îmi spunea o prietenă din Venezuela, „Nimeni nu-ți poate lua dansul pe care l-ai dansat astă-vară.”