„Ne-am adunat vreo câţiva Gemeni şi am construit nişte lucruri bune”

– Anul acesta, chiar la sfârşitul lunii Mai, împlineşti 71 de primăveri şi porneşti într-un turneu naţional. Energia asta a ta e un dar de la Dumnezeu sau faci ceva special pentru ea? Ai vreo reţetă? Ar fi şi alţii interesaţi…

– Chiar nu am nici o reţetă specială: îmi place ce fac şi cred că de-aici pleacă totul. Am grijă de mine, mă odihnesc când am timp şi… cam atât. Dac-aş sta să lâncezesc, probabil c-aş fi mult mai moale şi mai nefericit, într-un fel…

– Să rămânem puţin la aniversare. Eşti născut în zodia Gemenilor, zodia oamenilor inteligenţi, inventivi şi cărora le place mult să experimenteze. Te recunoşti în ea?

– Ei, de partea aia cu inteligenţa nu sunt prea convins. Cred că sunt mai mult intuitiv decât inteligent. Da’, mă rog, hai să ne luăm după ce spune zodia, că sună bine. Îmi place! (râde) Eu chiar cred în zodii şi, da, mă regăsesc destul de mult în definiţia asta. Dovadă că, uite, de câţiva ani, s-a mai născut încă un proiect al meu, care se cheamă Gemini: o formulă de spectacol în doi, cu Răzvan Mirică, colegul meu de trupă de la Zan, de la Fragil, de la SimphoNicu – el e prezent cam în toate formulele mele de spectacol, Răzvan fiind tot Geamăn! Mai mult, familia asta a Gemenilor se pare că pe mine m-a urmărit cam toată viaţa: soţia mea, Anca, e tot Geamănă, Răzvan e, cum spuneam, Geamăn, Marinică, omul meu de bază şi de suflet, tehnicul formulelor mele de spectacol, e tot Geamăn… Ne-am adunat vreo câţiva Gemeni şi, din aproape în aproape, am construit nişte lucruri bune: cu Anca am rezolvat problema copiilor, cu Marinică, problemele scenei, cu Răzvan, problemele artistice… Iar cu mine, sunt în permanentă căutare şi în permanentă contradicţie: cei doi Gemeni, de multe ori, se ciondănesc între ei, dar, până la urmă, cad la pace şi aşa se mai nasc nişte chestii interesante, zic eu.

O viață de om: 30 de ani de Zan

– Acum, când vorbim, eşti în repetiţii, te pregăteşti pentru un turneu național, „Alifantis & Zan”…

– Da, aici e mai mult de povestit. Anul ăsta e dedicat unei aniversări importante pentru mine şi pentru colegii mei de la Zan: am împlinit 30 de ani împreună! Zan-ul e prima mea trupă: am pornit împreună în 1995, când am înregistrat albumul „Voiaj” şi apoi „Nichita”. Urmându-le şi alte albume la care, tot aşa, am lucrat împreună. Din 1995 şi până azi, am rămas în aceeaşi formulă, că… ne suportăm. (râde) Sigur, dincolo de proiectul ăsta comun, fiecare a avut de-a lungul anilor şi are şi acum şi proiectele lui individuale, fiindcă trupa asta e constituită din nişte muzicieni extraordinari: Virgil Popescu,    care vine din zona jazz-rock-pop, Sorin Voinea, care e mai rocker, Răzvan Mirică, chitaristul, tot rocker, membru-fondator al trupei „Direcţia 5”, care, de asemenea, compune şi orchestrează foarte bine, şi Relu Biţulescu, pe care-l ştiu de dinainte de a se constitui această formulă de spectacol, care a bătut la tobe la nişte trupe renumite ale anilor 1970 (precum Basorelief), şi care, la bază, este artist plastic, iar artistul plastic din el nu se dezminte, astfel că Relu se ocupă şi de expoziţii, şi de multe alte lucruri în domeniul artelor plastice. Aşadar, vezi, cu toţii provenim din zone muzicale foarte diferite, dar ne-am înţeles foarte bine: pesemne că tocmai din cauza asta. Şi-aşa am reuşit să rămânem în aceeaşi formulă vreme de 30 de ani. Ceea ce – atenţie! – e o premieră în ţara noastră: există trupe mai vechi decât noi, ca număr de ani, dar componenţa n-a rămas aceeaşi, membrii s-au mai schimbat pe ici-pe colo.

– V-aţi găsit greu sau ușor?

– Totul a pornit de la o întâmplare: ne-am adunat ca muzicieni de studio, după care am început să ieşim pe scenă, după care ne-am împrietenit, prietenia s-a consolidat în timp şi am devenit şi un soi de mică familie, pentru că am asistat la naşterea copiilor noştri, apoi la naşterea nepoţilor… E o viaţă de om în trupa asta: 30 de ani împreună nu-i puţin lucru! Iată motivul pentru care anul ăsta îl dedic acestei aniversări: e formula care are prioritate. E o sărbătoare care într-adevăr merită împachetată frumos, ba chiar merită să primească şi-o fundiţă! (râde) Turneul începe în data de 23 Mai, iar prima parte se încheie în data de 30 Mai. Pe 30 Iunie, vom avea Concertul Aniversar de la Opera din Bucureşti, unde vom fi vizitaţi şi de nişte invitaţi de suflet, dar pe care prefer să nu-i destăinui acum, ca surpriza să rămână surpriză pentru cei care vor veni la spectacol. Iar pe 31 Octombrie, vom porni în a doua parte a turneului, care se va încheia pe 21 Noiembrie. Alegerea oraşelor a avut o logică a ei: în partea de primăvară a turneului vom bântui mai mult prin Moldova, în vreme ce în partea din toamnă, vom merge mai mult prin Ardeal. Toate sunt locuri unde ni s-au născut amintiri frumoase şi prietenii, unde am cunoscut oameni pe care-i tot reîntâlnim la concertele noastre… Deci, asta e povestea principală a anului 2025. Sigur că, separat, vor mai fi şi alte spectacole, în celelalte formule de concert pe care le am, respectiv Gemini; apoi Fragil, cu acel concert de la Teatrul Naţional din Bucureşti, din 6 Decembrie, de Moş Nicolae, care a devenit deja tradiţional; şi va mai fi şi SimphoNicu, o formulă de concert un pic mai rară, dar care se va întâmpla şi anul acesta.

„Publicul se schimbă de la an la an”

– Ce aşteptări ai de la acest turneu naţional, bănuiesc, destul de obositor…

– Întotdeauna ştiu foarte exact ce vreau: să le transmit oamenilor care vin la concerte, indiferent dacă au mai avut experienţa vreunui concert de-al meu sau dacă vin pentru prima dată, vreau să le transmit ceea ce iubesc şi ceea ce simt. Şi aş fi foarte mulţumit, aş fi împăcat în sufletul meu, dacă la ieşirea din sala de spectacol oamenii or să spună „Băi, ce bine cântă băieţii ăştia!”. Asta e ceea ce-mi doresc, de fapt şi de drept: ca noi să cântăm foarte bine. Pentru că există un credit pe care oamenii care vin la spectacol ni-l acordă, iar noi nu trebuie să-i dezamăgim. Toţi oamenii trebuie să plece mulţumiţi de la spectacol, să ducă vorba mai departe, să afle şi alţi oameni că Alifantis şi cu Zan (de exemplu, că tot e aniversarea anul ăsta) cântă foarte bine, că fac o muzică bună… Şi apropo de oraşele în care vom ajunge cu turneul: în unele dintre ele am fost de nenumărate ori. Dar, vezi, publicul se schimbă de la an la an: unii mai îmbătrânesc, alţii vin din urmă… A întinerit destul de mult publicul pe care-l avem, ceea ce mă bucură foarte tare, pentru că vine o generaţie cu care eu nu sunt obişnuit şi sunt uimit – dar uimit plăcut! – că ei vin să asculte o astfel de muzică. Lucrul ăsta îmi da aşa, o mul­ţu­mi­re de sine, care durează… cât durează spectacolul. Că după aceea ea se transformă în obligaţia de a nu-i dezamăgi pe oameni, de a gândi următorul con­cert astfel încât oamenii să fie din nou mulţumiţi şi tot aşa…

– Un turneu e o călătorie prin ţară. Din ce vezi, crezi că România s-a schimbat în bine, în ultimul timp?

– Absolut! Şi s-a schimbat semnificativ: arată altfel, mult mai bine. Fac turnee de 50 de ani – vorb-aia! -, am prins România şi oraşele pe care le-am bătut, în tot felul de perioade: perioada de dinainte de 1990, care a fost mai bună sau mai rea, adică în anii 1970 a fost mai bună, apoi, în anii 1980, a început să se degradeze, iar spre finalul decadei, a ajuns foarte rea; apoi, la începutul anilor 1990, a fost o perioadă în care am avut aşa, foarte multe semne de întrebare: intram într-o altă eră, în care oamenii au dat nas cu libertatea, cu marea informaţie, şi-atunci, m-am gândit că lucrurile astea ne puteau afecta şi, ca să depăşesc situaţia, am hotărât ca spectacolele noastre să devină foarte personale, foarte încărcate de ceea ce voiam să transmitem. Asta era singura soluţie, şi lucrurile stau la fel şi azi: informaţiile cu care oamenii vin la spectacole sunt vaste, iar pretenţiile lor sunt foarte mari, pentru că au văzut spectacole foarte bune, cu artişti mari, veniţi din Occident, şi asta… te pune la treabă. Ceea ce, pe mine, unul, ca să ţi-o spun pe-aia dreaptă, nu mă deranjează: nu mă deranjează să muncesc, mai ales în domeniul ăsta, care e al meu, în care cred cu tot sufletul.

„În Basarabia, oamenii gândesc un pic altfel”

– Anul ăsta pe ruta ta figurează şi Basarabia. Ai fani acolo? Muzicienii basarabeni sunt foarte apreciaţi în România, e valabilă şi reciproca?

– O perioadă, la începutul anilor 1990, în explozia aia de libertate, am fost şi-am stat destul de mult prin Basarabia, am umblat cu spectacole, eram foarte în contact cu publicul de-acolo. Apoi n-am mai ajuns decât destul de rar, aşa că acum, sincer, nu ştiu cum o să fie. E un loc surprinzător, oamenii de-acolo gândesc un pic altfel, au alte obiective în faţă, îşi doresc probabil altceva… habar n-am cum o să fie. Nu mă duc acolo cu nici un fel de aşteptare, ca să te citez. Şi mai e ceva. Eu am, într-un fel, un handicap, dar, în acelaşi timp, şi un avantaj, ceva ce m-a ajutat teribil de tare: sunt dependent de limba română şi-atunci e foarte plăcut să treci graniţa şi să ajungi într-un teritoriu unde se vorbeşte tot limba română, iar mesajul muzicii tale e înţeles. De-asta am inclus anul ăsta şi Chişinăul în turneu: acum, să vedem ce-o să fie… Mie îmi plac şi surprizele: sigur, le prefer pe cele plăcute. (râde) Dacă acum, cu concertul ăsta, or să fie neplăcute… asta e. Dar nu văd de ce-ar fi neplăcute.

– Anul trecut ai scos un dublu vinil, intitulat „Golden Collection”, care pentru mine a însemnat un eveniment. Ai avut răspunsurile aşteptate?

– În „Golden Collection” am adunat piesele mele cele mai ascultate, mai precis, 17 la număr, pe care le-am aşezat pe suportul vinilului, şi, da, e un produs care a fost foarte bine primit. L-am lansat pe 31 Mai anul trecut, la Concertul Aniversar, pe care l-am avut la Opera din Bucureşti, iar acum primul tiraj e deja pe ducă: s-a vândut foarte bine şi, dacă mă ajută Dumnezeu, o să-l reeditez.

– Nu pot să nu te întreb: de ce ai ales vinilul pentru acest album?   

– Vinilul a revenit: acum e din nou foarte, foarte la modă. În plus, performanţa discului în sine, a materialului din care e făcut e mult peste ceea ce era odată vinilul pe care-l ştiam din tinereţile noastre. La rândul lor, aparatele, pickup-urile sunt mult mai bune: noile generaţii de pick­up-uri sunt absolut extraordinare! Iar sunetul este cu totul şi cu totul deosebit, pentru că sunetul analog – care rămâne în continuare sunetul meu de suflet – este foarte cald, foarte uman, foarte prietenos. E incomparabil! Are acea imperfecţiune umană, pe care cu toţii o purtăm genetic în noi şi la care rezonăm instinctiv: se mai aude un mic zgomot, care nu-i al muzicii, dar – culmea! – asta place teribil creierului nostru. Bun, la noile generaţii de viniluri, acest fundal al plăcii în sine e din ce în ce mai slab, dar totuşi el mai există. Slavă Domnului! Pentru că, repet, tocmai aceste imperfecţiuni îi dau vinilului căldura umană de care pomeneam… Discuţia asta îmi aduce aminte de ceva ce m-a amuzat teribil: pe vremuri, când au apărut sintetizatoarele, ele erau extraordinar de bine făcute, aveau un sunet perfect, clar, absolut riguros emis. Nu greşeau sub nicio formă! Dar, după un timp, cei care construiau astfel de instrumente şi-au dat seama că trebuia neapărat să se întâmple ceva cu sunetul, să-l mai umanizeze un pic. (Paranteză: asta, apropo şi de invazia Inteligenţei Artificiale, care azi dă peste noi ca tăvălugul!) Prin urmare, au inventat o funcţie pe care au introdus-o pe sintetizatoare, iar această funcţie se cheamă „Eroare umană”!!! (râde) Alte comentarii cred că sunt de prisos.

– E banal ce spun, dar ți se potrivște mănușă : muzica e viața ta. Când eşti cel mai harnic din an?

– Depinde la ce te referi. Dacă te referi la treburile casnice, ar fi mai bine s-o întrebi pe Anca, pe soţia mea. Care o să aibă şi câte ceva de comentat… (râde) Dacă te referi la hărnicia artistică, am perioade mai hăruite şi perioade mai puţin sub zodia muzei. Ca la toată lumea, şi traseul meu e cu suişuri şi coborâşuri. E ceva firesc! Am perioade când mă gândesc să mă apuc să fac un album, pentru că s-au adunat tot felul de teme şi de idei muzicale, şi-atunci, automat, devin mai harnic. Sunt perioade în care doar umblu prin spectacole şi nu creez nimic nou, dar şi ăsta e un tip de hărnicie, doar că altul. Sunt perioade în care acumulez, în care gândesc, citesc, ascult muzică, mă încarc sufleteşte… Atunci când nu fac muzică şi nu cânt,    mai şi scriu câte ceva. Anul ăsta, de pildă, în Martie, am avut lansarea unei cărţi: un volum de versuri, care se cheamă „Bazar”, pe care l-am scos la editura mea. La fel ca „Golden Collection”, şi „Bazar” a fost foarte bine primit: văd că se vinde. Ceea ce mă bucură enorm, în sensul că, aparent, poezia n-ar mai fi la modă, dar uite că oamenii îşi mai găsesc puţin răgaz pentru hrană sufletească şi pentru linişte interioară, şi atunci se mai întâmplă să se cumpere şi poezii.

„Nu-mi las mintea pradă zbuciumului cotidian”

– Liniştea interioară e marfă rară în ziua de azi. În ultima vreme, viaţa noastră e compusă majoritar din nelinişti: crize politice, economice, amenințări de război. În ce relaţie eşti cu realitatea din jurul tău?

– Nu sunt într-o relaţie foarte prietenoasă, dacă e s-o spun pe cea dreaptă. Ca pe oricare alt cetăţean, mă afectează şi pe mine. Tot un cetăţean sunt şi eu: aici discutăm de „civilul” Alifantis. Ei, „civilul” umblă şi el pe stradă, se dă şi el cu maşina pe drumuri şi şosele, se loveşte de tot felul de întâmplări cotidiene mai mult sau mai puţin plăcute, trăieşte în această nebuloasă socio-economico-politică… Dar încerc să mă detaşez cât mai mult de lucrurile astea, încerc să mă feresc de ele cât mai mult posibil, tocmai pentru că nu-mi plac şi pentru că nu vreau să mă las afectat de ele peste măsură. Sigur că nu reuşesc întotdeauna 100%, dar încerc să ating un procent cât de cât rezonabil.

– Cum faci?

– Stau acasă sau mă duc la sala de repetiţie, mă văd cu băieţii ori, dacă nu mă văd cu băieţii, mai iau chitara în braţe, se mai naşte o temă sau un cântec, mă mai bag în calculator şi mai scriu câte ceva… Încerc să-i dau minţii cât mai mult de lucru, pe de o parte, ca să nu se lase pradă zbuciumului cotidian şi, pe de altă parte, ca să nu se puturoşească. Genul ăsta de concentrare îmi dă acel soi de linişte, care-mi permite să mă ocup de ceea ce-mi place cu-adevărat. Repet, niciodată n-o să reuşesc s-ating în proporţie de 100% acest confort liniştitor, dar mă zbat ca procentul să fie cât mai ridicat.

– Sintetizând, ce mai înseamnă pentru tine bucuria vieţii?

– Înseamnă să mă trezesc dimineaţa, să văd o zi senină sau mai puţin senină, dar să le primesc pe amândouă cu bucurie, înseamnă să văd că oamenii dragi îmi sunt în continuare alături, înseamnă să mănânc ceva bun, să beau ceva bun, înseamnă să mă plimb, să citesc o carte, să ascult o muzică bună, înseamnă să muncesc şi să fac ce-mi place… Acum, de exemplu, sunt posedat de o stare nouă, care s-a abătut asupra mea şi-mi face al dracului de bine: starea de bunic. Nepoţeii mei, Alexandra, Thomas şi Sonia, au mai crescut, iar faptul de a-i vedea mă face să mă simt şi împlinit, şi fericit, şi motivat: vreau să-i conving că nu au niciun temei să le fie ruşine cu bunicul lor, Papu (aşa îmi spun), iar, la un moment dat, să realizeze că Papu ăsta al lor a făcut nişte lucruri care au rămas, care sunt frumoase, de care pot să fie mândri.