• Undeva, între Colinele Tutovei, departe de tumultul lumii, o măicuță a ridicat un schit împreună cu câteva ucenice. A venit din sălbăticia Schitului Sihla, unde a sihăstrit zece ani, cu cerul deasupra și cu Dumnezeu în inimă •

La chilia ei smerită, aflată în poala pădurii, vin oameni din toate părțile țării,    să-i ceară sfat. Maica nu se bucură că e căutată, după ce o viață întreagă a încercat să-i placă doar Domnului, să-și afle pacea în singurătate și rugăciune. De aceea m-a și rugat să nu îi dau numele, după ce i-am mărturisit că am înregistrat-o pe furiș. O s-o numesc Miriam, cei care o cunosc vor ști despre cine e vorba, iar cei care nu au avut încă norocul s-o întâlnească, se vor bucura să-i afle minunata poveste de viață, ruptă, parcă, din Pateric.

Ca să ajung la ea, am mers mult. Drumul de asfalt s-a făcut drum de piatră, apoi de pământ. Colinele Tutovei sunt uriașe, de parcă un meteorit a lovit în străfunduri podișul Moldovei, ridicând valurile de țărână, care acum stau încremenite în apusul de soare. Din loc în loc, pâlcuri de pădure rup pajiștile, abia ieșite din iarnă. Fagi bătrâni, învârstați de albul mestecenilor, al căror frunziș de-abia dă într-un verde crud, îți spun că Hristos a înviat, și în suflete, și în biserici și în muguri și flori. Drumul meu pare că duce spre alt tărâm. Undeva, am trecut printr-o poartă, pe care n-am văzut-o, dar pe care    o simt. Nu știu cum se face, dar călugării mai mereu își găsesc astfel de locuri rupte din rai. Poate că ei simt trecerea nevăzută spre lumea de dincolo, știu să deschidă porțile raiului, care începe încă de pe pământ. Raiul e întotdeauna la capătul pământului și la începutul inimii tale.

Chilia cu sfinți

Schitul făcut de ucenicele maicii Miriam e chiar în buza pădurii, rezimat de trunchiurile unor fagi bătrâni. Chilia ei e însă mai departe, o căsuță albă, cu ușile deschise. Când am ajuns, maica ne aștepta în prag, un părinte venise tocmai de la Padova, din Italia, să ia binecuvântare și rugăciune. Maica îi pune sfioasă mâna pe cap, spune câteva cuvinte, o rugăciune simplă, așa cum fac țărăncile când le binecuvântează copiilor calea. E măruntă, îmbrăcată în straie cernite, și așa cum stă, rezemată într-un toiag, îmi aduce aminte de Sfânta Duminică din basmele populare, prietena rugăciunii, ocrotitoarea naturii, a tuturor fiarelor, și pădurilor. „Aici să fie doar Hristos. Așa cum a spus: «Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine». Și ne-a spus așa, pentru că dacă El e în centrul inimii și pe El îl iubim în primul rând, atunci razele iubirii Sale se împrăștie din inima noastră asupra tuturor”. Maica Miriam se întoarce și, cu pași mici, rezemată în baston, urcă treptele căsuței. Mă pofteștește înăuntru, intru în chiliuța ei simplă. De pe pereți ne privesc sfinți, unii din icoane, alții din fotografii. În multe dintre ele îl recunosc pe părintele Paisie Olaru. Bătrânul e surprins în raiul Sihlei, acolo unde a pustnicit și măicuța. În câteva fotografii sunt împreună – părintele Paisie, deja trecut în rândul sfinților, i-a fost duhovnic. Și poate mai mult decât duhovnic, pentru că monahul care a întors mii de inimi la Hristos era mai mult decât sfătuitor. Maicii Miriam, Sfântul Paisie i-a ținut loc de familie – „Parcă era și mama și tata! La spovedit ne spunea – «Dragii tatii, puișorii tatii!» I se rupea inima de toată lumea, tot timpul îl găseai plângând. Și avea așa, o duioșie pentru bătrâni, pentru bolnavi, pentru mame și pruncii lor. L-a întrebat, odată, o mamă, dacă e păcat să facă de mâncare duminica. «Dar câți copii ai?» a întrebat-o părintele. «Șapte!» «Du-te, tată, și nu-i lăsa flămânzi!»”.

Crucea destinului

Familia măicuței Miriam a fost mereu săracă, uneori la limita supraviețuirii. Acum e seară, toți copiii s-au strâns în jurul mamei. Tatăl e arestat, iar mama nu mai are de niciunele, așa că cei zece copii rabdă de foame. Mama ia    atunci cartea cu Viețile Sfinților. Măicuța Miriam își aduce aminte de ea aevea, cum le citea la gura sobei și, ascultând de istoriile oamenilor lui Dumnezeu, uitau de foame și puteau să adoarmă. Uneori, mama trimitea după un moșneag evlavios, care avea acasă o Biblie mare, lucru rar și plin de cinste în sat. Bătrânul venea spre seară, mama pregătea pentru el întotdeauna două opaițe care luminau masa din odaia cea bună. Moșneagul deschidea cartea sfântă și începea să citească. Apostolii prindeau atunci viață sub ochii lor, iar cei zece copii mergeau cu Iisus pe malul Mării Galileei, apoi pe Golgota și în mormânt. Nu erau povești, ci vieți cusute cu lumină, un har care le mângâia inimile încercate de lipsuri și dureri. Cu asta s-au hrănit, împlinind cuvântul Mântuitorului, care spune că nu numai cu pâine se va sătura omul, „ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Suferința i-a înghițit maicii Miriam toată copilăria. Când mama a murit de cancer, la doar 41 de ani, ea a trebuit să-i ia locul. Așa a crescut, fiind, și soră, și mamă, lărgindu-și brațele și inima, cât să încapă în ele toți frații. Când sămânța chemării la mânăstire i-a căzut în suflet, brazdele lui erau plugărite deja de durerile copilăriei.

Dorul de călugărie

Își aduce aminte foarte bine primul gând de călugărie. Avea doar 13 ani când a auzit prin vecini că un grup de credincioși merge la Sihăstria ca să-l întâlnească pe „părintele pustnic” Paisie Olaru. Din sărăcia lor, mama i-a dat două puicuțe să le vândă la Bacău, ca să aibă bani de drum. Când a ajuns la mânăstire, a văzut pentru întâia dată călugări – întorceau fânul, într-o liniște desăvârșită, cu rugăciunea pe buze. „Nu se auzea un sunet, nu se grăbeau, era o tăcere de mormânt, toți să rugau! Ș-atunci mi-o vinit un dor de mânăstire, deși io nu știam nimic de călugărie.” Acesta a fost primul pas al lui Dumnezeu către inima ei. Al doilea avea să-l facă părintele Paisie. S-a așezat cuminte în rând, așteptând în fața chiliei să fie primită la spovedit. „Era lume multă la el, stăteau la rând și, când ieșeau, erau cutremurați. Unii plângeau, alții erau bucuroși, mie mi s-o făcut frică. Mă întrebam ce e cu omul ăsta… Și când am intrat, părintele, cu glasul lui blând, m-a chemat ca o mamă – «Nu te teme tătucuță…». Ș-apăi mi-a spus el toate năzbâtiile mele de copchilă… El mi le-o zis, fără să-i zic nimic, că io nici nu știam ce să zic! Ș-am început să plâng și el mi-o zis – «Nu ti teme draga tatii, că am greșât și io!» Ș-apăi mi-o zis – «Da nu cumva ai gând di mânăstiri?». Atunci m-o speriat și mai tare. Iată că părintele o știut de gândul meu. Deci părintele vedea totul, nu trebuia să îi spui tu, știa tot ce se întâmplă! Era tare smerit, de multe ori veneai bolnav la el și plecai sănătos. Când spovedea, spunea toate rugăciunile pe de-a rostul și la sfârșit zicea – «Doamne, un colțișor di rai dăruiește-le!». Era minunat părintele Paisie, bunătatea ­întruchipată!”

Crucea

Primul pas spre călugărie a fost la Văratec. Erau ani cumpliți pentru monahism. Regimul comunist îi vâna pe viețuitorii din mânăstiri, scoțându-i afară cu sila, mai ales dacă erau tineri. La Văratec se strânseseră cincisprezece novice, toate apropiate ca vârstă de maica Miriam. Erau cu mult drag de rugăciune și voiau să rămână toată viața acolo, între dealurile și zidurile sfinte care împrejmuiesc Văratecul. Regimul a aflat de ele și, isterizat că o mână de fete tinere muncesc la mânăstire în loc să fie înrolate la vreun CAP, le-a izgonit prin mâna unui arhiereu. Pentru ea, a fost cumplit. I se interzisese intrarea în rai, iar pe pământ nu putea să se întoarcă. Își amintește de parcă ar fi fost ieri: „Era o furtună afară… ningea! Au venit dis de dimineață, la ora șapte. Eram îmbrăcată cu ce aveam pe mine și așa ne-au scos din mânăstire! Nu vă pot descrie zbuciumul meu… Am umblat în zdrențe trei ani de zile, voiam să mănânc o bucată de pâine și nu puteam, că era pe cartelă. Leșinam de foame și nu puteam lua o bucată de pâine! Cu bani! O fost foarte greu! Cine-o zis că o fost bine în comunism…”. A pribegit, hărțuită, a încercat să intre în alte mânăstiri, nu a putut să rămână niciunde, așa că a ajuns, zdrobită de durere, din nou la părintele Paisie Olaru. „Ș-apăi mi-a spus: «Să mergi la Agapia, tătucuță, că maica stareță are un suflet de aur și cât a fi ea stareță, nimeni n-o să vă scoată din mânăstire!» Și cum a zis el așa și a fost – maica Eustochia a fost ca o martiră, prigonită de comuniști în vremurile acelea. Ea a fost ucenica părintelui Nicodim Măndiță, un mare duhovnic, și era și foarte apropiată de părinții Cleopa și Paisie. Duceau împreună crucea prigoanei”. Intrarea în mânăstire la Agapia a fost întoarcerea în raiul pe care comuniștii i-l interziseseră. Au trecut de atunci zeci de ani, dar rănile trecutului nu s-au închis nici acum. Nici rănile, nici harul care le-a acoperit atâta amar de vreme. „Atâta frumusețe era în sufletul meu după ce am plecat de la părintele Paisie… Mi se lărgise inima atât de tare, că parcă toată lumea era a mea. Nu mai aveam nimic cu nimeni! Ș-am ajuns la Agapia, apunea soarele, maicile bătrâne ieșeau din chilii cu mătănuțele în mână, trăgeau clopotele cele mari, că plecau la priveghere. Parcă alunecau spre biserică, nu mergeau. M-am rugat – «Doamne, nu mă mai alunga, lasă-mă să mor aici, la picioarele Tale!». Mi-o ieșit maica stareță în cale – avea niște ochi albaștri, parcă era înger. Avea un suflet mare, toată lumea o iubea. Știa că fusesem scoasă cu sila de la Văratec. Și m-a primit! Așa am rămas în mânăstire la Agapia, dar eram mereu pândite de comuniști… Din timp în timp, venea maica stareță Eustochia și ne ruga: «Dragele mele, faceți patruzeci de paraclise la Maica Domnului, că iar mă cheamă la Securitate!». Cu lacrimi le făceam! Atâta o iubeam pe maica, era ca o mamă pentru noi. Până într-o zi, când a venit la mânăstire Ceaușeasca. A intrat în biserica mare, cu mâinile la spate, și când a ajuns în fața Sfântului Altar, a vrut să intre pe ușile împărătești, iar maica stareță a tras-o înapoi. S-a supărat atunci Elena Ceaușescu și-o dat ordin să ne scoată din mânăstire pe toate și să rămâie biserica muzeu. Luni de zile am muncit plângând și rugându-ne să nu mai ajungem iar pribege prin lume. Eram aproape patru sute de maici. Și n-au mai apucat să ne dea afară, că a venit Decembrie 1989. Dar am plâns când au murit Ceaușeștii împușcați”.

– De ce ați plâns, maică, doar urmau să vă dea afară, vă făcuseră atâta rău?

– Oricât rău ți-ar face cineva, moartea-i moarte, chinu-i chin! M-am rugat pentru ei…

Stâlpul vieții

– Măicuță, ați trăit o viață alături de părintele Paisie Olaru, care a fost trecut de curând între sfinți. Cum e să trăiești lângă un sfânt?

– Să cunoști un sfânt în viață, să-l asculți și să te asculte, e o minune! Părintele Paisie nu predica, eu una nu l-am auzit niciodată, predica lui era în scaunul spovedaniei, nu trebuia să vorbească. Te liniștea fără să zică nimica. Eu l-am prins în vârstă, cu barba și părul de tot alb. Dar era ușurel ca o pană, toată slujba făcea închinăciuni și metanii. Se ruga tot timpul, nu-l găseai culcat niciodată, că noi numai noaptea puteam să mergem la el, când terminam cu ascultările. Când ni se părea că doarme, el zicea rugăciunea… Ne spovedea până la ora patru dimineața și apoi ne zicea: „Gata! Acum zburați ca niște păsărele!”. El știa când plecam spre el, deși nu-i spunea nimeni. Odată am pornit spre el pe la nouă seara. Era noapte deja, a început să ningă, drumul până la Sihla era lung… Nu aveam, ca acum, lanterne, doar un felinar, care, până să ajungem, s-a stins. Am început să plângem pentru că eram în munte, erau lupi, urși… Și, plângând, s-a făcut deodată o lumină minunată, și-am văzut cărarea și-am ieșit de unde ne înfundasem! Lumină de la Domnul! Am ajuns la el pe la ora unu noaptea. Părintele era foarte afectuos, un om curat, era deja intrat în sâmțuri. Ne și spunea – „Măi, dacă omul e curat, pot să-l îmbrățișez, dar dacă nu-i curat îl simt, îmi trece un fior prin tot trupul!” Așa spunea părintele! Și-am ajuns la ora unu noaptea, părintele era în scaunul spovedaniei. Ne-a zis – „Dragul tatei, cât m-am mai rugat să nu vi se întâmple ceva pe drum, tată! Să nu mai plecați, tată, noaptea!” Știuse că venim și numai rugăciunea lui ne-a salvat. Erai foarte liniștit când plecai de la părintele. Când plecai de la dânsul, zburai! De aceea eu am trăit în grajdurile mânăstirii ca în rai. Părintele ne și spunea că, dacă facem ascultare, o să ni se pară grajdurile palate. Și așa era! Mare dragoste era între toate maicile, eram una pentru toate și toate pentru una, o adevărată obște monahală. Munceam atât de mult la mânăstire, de dimineața și până noaptea, dar ni se părea că nu e nimic. Aveam atâta pace în suflet… Tot într-o veselie eram, pentru că părintele Paisie Olaru o fost stâlpul de care ne-am rezemat. A fost stâlpul vieții mele! Minunat a fost părintele!