În vestul Ardealului, în satele din județele Hunedoara și Alba, numele părintelui Ioan Sabău este rostit și acum de credincioșii ortodocși cu o pioșenie care îi face să ridice ochii spre cer: „Omul Lui Dumnezeu!”. S-a stins în urmă cu 16 ani, lăsând în urmă numeroase biserici construite sau renovate din temelii și, în viețile celor pe care i-a păstorit, amintirea unui neobosit apărător al credinței. Anii grei petrecuți în închisorile comuniste nu au reușit să-l întoarcă din drumul pe care Dumnezeu i l-a rânduit. A trecut învingător prin necazuri, păstrându-și    verticalitatea, iubirea de oameni şi, mai presus de toate, Credinţa. Într-o zi, poate că numele său va fi așezat în calendarul cu sfinți români, unde, cu siguranță, i-e locul. În cer l-a primit deja Dumnezeu.

Textul care urmează a fost realizat în timpul vieții lui.

Legea smereniei și a modestiei

Bunul părinte Sabău se înduplecă greu să vorbească despre sine. Nu e călugăr, dar smerenia și modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. Nu i se pare că ar fi făcut ceva deosebit, ci doar datoria de preot ortodox, așa cum a înțeles-o el. Acum locuiește în satul Folt, din județul Hunedoara, unde s-a și născut. În bisericuța încărcată de miros de mir și icoane, povestea pe care mi-o spune pare o litanie din timpuri străvechi. Accepți cu greu că ceea ce asculți e viață. Prea multă suferință curge prin ea. Poate și prea multă lumină, prea mult sprijin divin. Și totuși, povestea pe care o ascult în bisericuța de țară este povestea adevărată a unui preot martir, un om care a știut să biruie cumplitele încercări ale vieții, cu modestie și nesfârșită credință în Dumnezeu.

Ceru-Băcăinți – preot printre săraci

„M-am născut într-o familie săracă, iar tatăl meu a murit pe când eu aveam doar zece ani. M-am văzut oarecum singur pe lume și a trebuit să-mi iau, așa, un fel de suport, un fel de aripi. Acesta a fost frica de Dumnezeu. Mama spunea mereu că acesta e cel mai de preț lucru în viață. Deși îi era foarte greu, nu m-a luat de la școală, pentru că asta fusese dorința tatălui meu pe patul de moarte. Ca să obțin o bursă, să mă pot întreține, a trebuit să pun osul la carte. Când am terminat liceul, directorul acestuia, Aron Demian, văzând că sunt bun și oarecum milităros, l-a sfătuit pe bunicul să mă înscrie în armată. Bunicul nici n-a vrut să audă, spunând că eu trebuie să urmez teologia. Singura facultate de teologie care acorda burse de stat era cea de la Cernăuți, din Bucovina de Nord. Am reușit să obțin o bursă acolo și am terminat facultatea în 1935. Bunicii mei muriseră între timp, iar mama rămăsese singură, cu gospodăria. Mi-a spus să mă întorc acasă, să nu aștept să mi se repartizeze o catedră, căci ar fi trebuit să mai dau și alte examene, și ea se descurca tare greu singură. Academiile din Ardeal nu aveau dreptul să elibereze diplome de licență, astfel încât doar absolvenții de la București, Chișinău și Cernăuți erau recrutați ca profesori de religie. Eu însă mă simțeam atras de preoție, poate și pentru că de la vârsta de 5-6 ani cântasem în strana bisericii. M-am căsătorit cu o bucovineancă. Amândoi eram săraci. M-am dus în audiență la Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru a-i cere o parohie. El avea un fel de rezervă față de absolvenții de la Cernăuți, deoarece, într-un an, toți studenții de la Sibiu fugiseră la Cernăuți, goniți de taxele prea mari și rigurozitatea exagerată existente la Sibiu. Mitropolitul Bălan mi-a spus: «Nu am decât câteva parohii pentru studenții de la Sibiu. Nu am nimic vacant la nivelul vostru, al celor de la Cernăuți!». Văzusem lista cu parohiile vacante, înainte de a merge la el, și i-am spus: «Am văzut că aveți multe parohii vacante». «Da, mi-a răspuns, dar acolo nu merge nimeni». «Dați-mi mie una dintr-acelea». S-a mirat. «Pe care să ți-o dau?» «Care e mai văduvită», am spus. Așa a și fost. A pus degetul pe una și a zis: «Aici n-a fost preot de 50 de ani». Era Ceru-Băcăinți (acum în județul Alba – n.r.), un sat risipit pe niște coclauri, cu casele împrăștiate și cu destul de multe probleme. Simpatia față de preot era ceva firesc, după atâta timp de când nu mai avuseseră unul în sat. Oamenii au început să mă îndrăgească, iar eu am căutat să aduc noutăți în viața lor spirituală. Am început să fac slujbe în fiecare zi, în Postul Mare. Veneau o mulțime de oameni, unii ajungeau și la patru dimineața acasă, mergând două-trei ore pe drum…”.

Hărțuirea

„Între timp, s-a ivit o urgență: într-un sat din apropiere de Folt, la Renghet, lângă Geoagiu, erau probleme din punct de vedere moral: erau foarte mulți concubini. Oamenii nu se mai cununau la biserică, pentru că preotul le ceruse niște taxe pentru cununie celor care divorțaseră și voiau să se recăsătorească. Și atunci ei au protestat, trăind în concubinaj. M-au trimis pe mine acolo, să rezolv problema. Au fost vreo 40 de concubini pe care i-am convins să se căsătorească religios. Am căsătorit și om de 80 de ani, orb, cu bătrâna lui. Am rezolvat problema cum am putut. Din această situație, ajunsesem însă în conflict cu Mitropolitul Bălan, căci atunci se ivise problema regelui Carol al II-lea. El se despărțise de regină și stătea cu Lupeasca. Mitropolitul m-a chemat la el. Ne-am întâlnit pe drum, eu eram călare, el – cu mașina. M-a acuzat că m-am dat de partea legionarilor, pentru că participasem la înmormântarea unuia dintre ei, Vasile Marin, mort în Spania, în lupta împotriva comunismului, apoi m-a întrebat: «Ce aveți voi cu regele?». «Sfinția Voastră, dar dvs. m-ați trimis la Renghet, să-i conving pe oameni să se cunune. Și mulți au spus: „Cum stă regele Carol al II-lea necununat, noi nu putem sta?”. Vedeți unde se răsfrânge capul unei țări?». Mitropolitul mi-a răspuns că acestea sunt păcate ce se combat în scaunul spovedaniei. «Foarte bine», am spus. «Dar cine îl spovedește pe rege, că n-o să mă duc eu, un preot de țară din Apuseni! Unul dintre vlădicii țării se cade să ia atitudine oficială, altfel, asupra țării va veni o primejdie pentru acest mare păcat în care trăiește regele!». Mitropolitul s-a înfuriat și mi-a spus că am căzut din grația lui. M-a pedepsit pentru asta, suspendându-mă vreo două luni de la cele sfinte. Așa a început calvarul… Mi s-a făcut proces și am mers tot așa, ca antidinastic, antimonarhist, am fost primul pe listă, ori de câte ori se făceau arestări. Nicăieri nu mi s-a imputat că fac politică; cu toate astea, luni de zile mă tot anchetau. Eu am simțit de ce, iar mai târziu mi-au spus ei, când or văzut că mă prea necăjesc: «Ce te mai întrebi, părinte, ce vină ai? Ai fost pentru noi cel mai înverșunat predicator al județului Hunedoara. Noi suntem atei, nouă nu ne convine să se facă propagandă religioasă». În 1948, m-au arestat din nou pentru că făcusem un memoriu către românii americani, să ne ajute pentru construirea bisericii din Vinerea (jud. Alba – n.r.), unde fusesem transferat între timp.    Memoriul a căzut în mâinile celor de la cenzură și mi-au făcut proces. Dar nu pentru memoriu. Trimiseseră pe cineva să-mi ceară, chipurile, ajutor pentru partizanii din Apuseni. Eu mi-am dat seama că e o capcană, am fost destul de abil și i-am spus că n-am ce să le dau, că-s sărac. La proces m-au achitat, că n-au avut probe, dar procurorul a zis: «Ar fi dat, dacă avea, deci fapta există!»”.

„Spune tu, popo, că tu nu minți”

„În închisoare am avut multe momente când Dumnezeu mi-a arătat că e cu mine. Eram închis la Deva, în 1948, când un maior de Securitate, văzând că nu-s vinovat de nimic, a făcut propunerea să fiu eliberat. Eram foarte mulți, celulele erau pline și nu mai aveau unde să-i pună pe deținuți. Se făcuseră carcere chiar în camerele unde eram. Aduseseră un avocat, Nasta se numea, bătrân și bolnav. L-au închis acolo, în țarc, să stea pe ciment cinci zile, numai în cămașă, fără mâncare. Am forțat ușa și am băgat o pătură și un măr. Dar mărul a lăsat o coajă pe scândură și maiorul a văzut-o. A întrebat cine a făcut asta și eu am recunoscut. Maiorul, Mohoreanu se chema, m-a întrebat de ce am făcut asta și i-am spus că eu sunt nu numai deținut, ci și preot, și am datoria să sar în ajutorul unui om care moare lângă mine, indiferent ce piedici am în cale. Avocatul zăcea fără apă, gemea mereu, nu-l puteam lăsa să moară lângă mine fără să-i dau o ultimă picătură de ajutor. Maiorul m-a amenințat că mă va pedepsi, dar în celelalte celule m-a dat de exemplu ca „om de onoare”. De câte ori se întâmpla ceva, pe mine mă întreba: «Spune tu, popo, că tu nu minți!». Asta se întâmpla în toamna lui 1948. În 1949, de Paști, toți deținuții au cântat «Hristos a înviat!». Atunci Mohoreanu s-a înfuriat și mi-a zis: «Bestie de popă! Ți-am făcut raport favorabil, acum aici îți putrezesc oasele! Tu ai organizat acest huliganism!». A dat ordin să se sigileze toate geamurile și să li se pună obloane. De atunci, în închisorile din toată țara s-au pus obloane la ferestre și era doar o micuță crăpătură pe unde intra lumina, între oblon și arcul ferestrei… Atunci a fost un moment de cumpănă pentru mine, fiindcă m-a amenințat că-mi va face proces. M-am rugat lui Dumnezeu să ieșim teferi din asta. Era ziua de Paști. Și chiar atunci Dumnezeu l-a oprit să mai facă rău. Era bolnav și lua un tratament, niște injecții. Se vede că i-au făcut injecția greșit, căci a murit în ziua aceea, pe loc, la vreo 10 minute după ce mă amenințase. A fost înmormântat cu onoruri mari de către comuniști, dar nici mort nu l-a iertat Dumnezeu. O fi vrut cineva să aprindă lumânări la mormânt și    au luat foc toate coroanele – erau vreo 200 – și focul s-a întins în tot cimitirul. S-au speriat pompierii că arde Deva…”.

„Îmi plec chipiul de ofițer în fața dumneavoastră!”

„Multe necazuri au fost și când am sfințit biserica din Vinerea, în 1958, în luna Octombrie. Este o biserică mare, la a cărei sfințire au fost peste 10.000 de oameni. Slujba a fost oficiată de 120 de preoți. A fost ceva măreț. Au încercat să boicoteze sfințirea pe linie de partid. Au tăiat noaptea limba clopotului, ca atunci când se suie paracliserul să tragă clopotul, să cadă și să se producă accident, să aibă motiv să mă ancheteze. Nu era curent electric în sat, dar am făcut rost de un grup electrogen, cumpărat de la nemți, special pentru biserică. Au băgat zahăr în benzină, ca să nu poată porni. Au adus foarte multe manifestări în sat: echipe de fotbal din București, ca să joace la Cugir, dar cugirenii au venit la sfințire cu prapuri, unul nu s-a dus la meci. Au adus Teatrul de păpuși, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul din Petroșani și au pus megafoanele în fața bisericii. În sala mare a școlii, femeile din sat aranjaseră masa pentru 500 de persoane, dar în timpul slujbei, propagandiștii au aruncat toată mâncarea în drum. Aflând de cele întâmplate, unul din preoți a ieșit de la slujbă și a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare câte un covor și au aranjat în curtea casei parohiale – care era o dărăpănătură – un fel de sală numai din covoare, creând o atmosferă deosebită. Ca să nu rămână partidul de rușine prin acest eșec, au spus că eu am făcut toate astea, ca să compromit partidul. Au început anchetele. M-au condamnat la opt ani închisoare, scriind în acte că au găsit trei mitraliere în biserica din Vinerea, cu ocazia sfințirii acesteia. După ce a stat două săptămâni în Vinerea, luând informații de la țărani, la încheierea cercetărilor, anchetatorul meu s-a întâlnit cu unul dintre cei cărora încercase să le stoarcă declarații împotriva mea. Acesta i-a spus: «Apăi, domnule, nu știu ce știi, ce nu știi despre popa nost’, da’ nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta și nu și-a însușit nici un fir de ață. Ne bate Dumnezeu dacă cârtim!». Anchetatorul a rămas impresionat și mi-a zis: «Îmi plec chipiul de ofițer în fața dvs.! Vă admir pentru felul cum vă iubesc oamenii. Așa am vrea să fie și membrii noștri de partid…»”.

Părintele Sabău se oprește din povestit. Mă privește cumva îndoit. Nu vrea să-și fi făcut din suferință, o laudă. Chinul vieții i-a întărit credința. L-a pus pe drumul cel bun. Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste încercări, i-a dat semne că-i ține partea. Și ce bucurie mai mare să existe pe lume, decât să fii „omul lui Dumnezeu”, cum spun țăranii români? „Poate-or fi ceva învățăminte de tras din asta”, zâmbește bunul părinte și face semnul crucii asupra mea.

Foto: Mihai Cimbru