„Messi a handbalului”: așa i se zicea Cristinei Neagu, în anii ei cei mai buni. O comparație măgulitoare, căci ea n-a fost scornită de vreun comentator exaltat de pe la noi, ci de presa internațională. O comparație care, lăsând la o parte diferențele dintre cele două sporturi, e perfect justificată, prin ușurința cu care marcau amândoi o mulțime de goluri și prin capacitatea de a lua meciurile pe cont propriu, în momentele cele mai delicate ale competiției.
Nu doar performanțele individuale i-au apropiat pe cei doi (Cristina a fost aleasă de patru ori cea mai bună handbalistă a lumii, în vreme ce Leo are o vitrină întreagă plină cu Baloane de Aur!), ci și discreția cu care și-au trăit activitatea sportivă de excepție. O fată inteligentă, dotată cu spirit de observație și umor, mereu cu glumele la ea, în mediile în care se simțea confortabil, Cristina Neagu ne-ar fi putut lăsa moștenire acum, la retragerea din activitate, o colecție impresionantă de „maxime” doar răspunzând infinitelor atacuri la adresa ei. N-a făcut-o: și-a continuat încăpățânată drumul, propovăduind, pentru cine avea urechi de auzit și ochi de văzut, valorile sportului, vorbind, dintr-o experiență trăită în direct, despre sacrificiile inerente marii performanțe și despre învățăturile pe care ți le oferă victoriile și înfrângerile deopotrivă. Dar cel mai puternic argument este chiar palmaresul României cu Cristina Neagu, timp de 15 ani, la cel mai înalt nivel – atât la echipa de club, CSM București, cât și în echipa națională. La vremea bilanțului, cu franchețea ei atât de naturală, Cristina Neagu recunoaște că și-ar fi dorit mai mult. Cu siguranță ar fi schimbat câteva dintre trofeele individuale pe trofee de echipă. Nici cei mai mari critici ai ei nu pot contesta că a dat tot ce a avut mai bun pentru a obține titluri majore pentru România. Mereu i-a lipsit ceva ca să poată face mai mult. Un proiect, i s-ar spune prin alte părți, căci, la fel ca mulți dintre români, și ea a răzbit în acești ani mai degrabă împotriva sistemului decât cu ajutorul lui.
Cristina Neagu a părăsit, zilele trecute, marea scenă sportivă a lumii, deși ar mai fi putut juca și într-o mână, și într-un picior, încă niște ani. A avut parte de o gală de retragere așa cum merita, iar acesta e un semn că începem să ne respectăm valorile înainte de a trece în lumea de dincolo. Cristina a fost premiată la Cotroceni de președintele interimar Ilie Bolojan, a fost aplaudată de actualul președinte Nicușor Dan, a fost însoțită la retragere de o întreagă pleiadă de mari nume ale sportului și – cel mai important – de o sală plină de copii, care au avut bucuria să se inspire de la cineva cu adevărat remarcabil. Dacă toate acestea nu vor rămâne doar paradă, ci lecții învățate, următoarea Cristina Neagu ar putea apărea chiar din sala în care marea noastră sportivă și-a luat adio de la handbal. Generoasă, cum o știm, Cristina ar fi prima care ar recunoaște și ar sprijini o fată care să-i calce pe urme și, de ce nu, chiar să o întreacă.
Mulțumim pentru tot, Cristina Neagu!
