Zilele trecute, am avut ocazia să revăd câteva dintre locurile copilăriei. Să te întorci cu pasul și cu mintea pe dealuri, împădurite, cândva, tăiate de drumuri de pământ, străbătute, de care grele, trase de boi, este o aventură; și dulce, și amară, care îți tulbură sufletul. Am pornit spre Pușcașu, prin cioatele de lemn rămase din fosta pădure de salcâmi în care îmi duceam caprele la păscut. Câțiva arbori tineri încercau să țină locul „moșilor” dispăruți, și drumul pe care căram lemne, împreună cu bunicul Ilie mi s-a părut mult mai lung și străin. O iau agale spre Piscul Danciului. Cândva, aici era un platou cu vii, unde fiecare sătean avea o parcelă bine îngrijită. Astăzi, a dispărut orice urmă de viță-de-vie; o păioagă tristă se întinde în jurul unui gard de sârmă, care înconjoară bazinul de apă al satului și turnul cu antene ale companiilor telefonice. Spre dealul cel mai înalt, dinspre nord, drumul este larg, neted și îngrijit. Urc la Sub Vii, acolo unde alături de copiii de altădată, căutam știubeiul cu apă limpede, din care beam cu ulcea de lut smălțuit. Dar șirurile de rugi de mure, tarlalele de ovăz, rândurile de porumb și cireșii sălbatici au dispărut, o pădure sălbatică coboară spre vale și înghite tot, fără a lăsa nimic din vechile urme. Nu mai recunosc nimic. Doar lumina din jurul traseului conductei de petrol, construită între Țicleni și stația de pompare din Bărbătești, amintește că drumul a fost cândva, în timpul copilăriei mele, croit pe creasta lui Măiagă, în direcția Rușchi, până la marginea Parcului Mare de sonde. Câțiva pruni popești îmi aduc aminte de frumosul platou Părul din Pușcașu, unde puteai vedea luminișuri de măceș și tufe de păr sălbatic. Cred că împlinisem zece ani când, împreună cu Ion, un vecin iubitor de capre, ne-am întâlnit cu două fete din sat, care ne-au chemat, fără înconjur, să ne iubim în păiușul înflorit. Caut locul, caut râpele care îl mărgineau, caut fânețele înspicate. Nu mai e nimic. Râpele s-au surpat, tufele luminoase au pleznit în negura pădurii, poienițele iubirii au pierit în crengi de aluni înalți și triști. Ce mai poate fi ca în urmă cu 70 de ani? Sărmanele fete au plecat primele în cimitirul satului, Domnul odihnească-le… Trec spre Sudoame. Gorganele netede și ierboase de altădată nu mai sunt. Râpa împădurită a rămas la locul ei și îmi pare că stă de veghe pe lângă loturile de viță altoită de altădată. Nici aici nu mai e nimic. Pădurea a cuprins cu violență tot ce fusese muncit. Via lui Gruia, ovăzul popii Gărăiacu, porumbul lui Telerez stau îngropate în locurile cucerite acum de copaci. Au dispărut și terenurile agricole Pleșa, Păduraru, Mitu lu Stan. S-a uscat și vița nobilă a vrednicei moșierese Oprișescu, nașa mea de botez. Dintre numele care-mi vorbesc de copilărie îmi amintesc de Piscul Tufaru, de Cârlig, de Dosul Ierului. Odată cu generația mea, dispare și satul copilăriei. Pe locurile de altădată va exista o singură destinație: Pădurea Uitării. Un singur deal și un singur drum. Ce nume vor avea? Dealul și Drumul Uitării.
