• Joia trecută, pe 12 Iunie, a încetat din viață etnologul, teologul, scriitorul și, mai presus de toate, „omul lui Dumnezeu”, COSTION NICOLESCU, prețuitul și dragul colaborator al revistei noastre. Ne vor lipsi scrisul său, strălucirea intelectuală, bucuria vieții, neatinsă de boala care îl măcina. Să aibă drum de vară spre cer și să-și afle împlinirea cea mare, alături de Dumnezeu •

„Când te duci la Dumnezeu, cred că cu asta te duci: cu câţi prieteni ai adunat și cu cât ai iubit”

(Interviu publicat în F. AS nr. 1118, mai 2014)

„E imposibil să trăiești fără Iisus”

– Domnule Costion, de când vă știu, sunteți un om al bisericii, un om îndrăgostit de Dumnezeu. Cum e să îţi trăieşti credinţa ca pe o stare de îndrăgostire?

– Eu simt lucrul ăsta cel mai bine atunci când sunt în preajma unor oameni îndrăgostiţi, și ei, de Dumnezeu. Vă mai mărturisesc că, în tinerețea mea, mă simţeam foarte aprins şi îndrăgostit de Dumnezeu, în preajma poetului Ioan Alexandru. El ardea ca un foc. De asemenea, lângă părintele Stăniloae, mă simţeam foarte îndrăgostit de Dumnezeu. El se ruga tot timpul, dar asta nu însemna că tot timpul şoptea ceva cu buzele. Dar, lucrând la cărţile lui, era tot timpul cu gândul la Dumnezeu. Asta înseamnă, într-un fel, Rugaţi-vă neîncetat: e gândul, un gând de slăvire al lui Dumnezeu, fără ca întotdeauna să fie foarte formalizat, încadrat în nişte reguli. Regulile eliberează, dar și constrâng. Când te constrâng, e bine să le laşi puţin deoparte, e mai bine să ieşi din ele puţin.

– Pe Domnul Iisus când v-ați dat seama prima dată că îl iubiți?

–    Îl iubesc pe Iisus, dar, totuşi, parcă mai mult mă simt iubit eu de El. Adică, sunt momente când mă mir că depăşesc unele dificultăţi ale vieții. Le depăşesc pentru că mă iubește El. Pe de altă parte, Hristos e şi foarte paradoxal, El e foarte vizibil, s-a întrupat, a fost om, avem mărturii despre El, e prezent în viaţa noastră, e persoana, dintre cele trei ale Sfintei Treimi, cu faţa spre noi – Tatăl l-a trimis pe El ca să fie mai aproape de noi, spre deosebire de Tatăl, de Duhul Sfânt, așa cum am spus, El e foarte vizibil. Pe de altă parte, e şi foarte invizibil, e foarte tainic: cum faci să te întâlneşti cu El? Dacă cineva mi L-ar lua pe Hristos, nu ştiu cum m-aș descurca. Noi, creștinii, nu am putea să trăim ca evreii cu un Dumnezeu unic, fără să Îl avem pe Fiul lângă noi; nu am putea nici ca musulmanii, o altă religie a cărţii care îşi revendică şi ea Vechiul Testament şi chiar pe Iisus ca profet. E imposibil, pentru orice creștin, să trăiască fără Iisus, pentru că este forţa aceasta a legăturii personale, a prieteniei cu El. El seamănă cu noi, are ceva din noi; nu e numai venit din lumea de dincolo, e şi de aici, din firea noastră. Mie mi se pare imposibil să te întâlneşti cu cineva, fără să îl simţi în tine, în firea ta. De aceea pe Iisus trebuie să Îl laşi liber să lucreze în tine, de multe ori, fără să îi dai prea multe determinări, prea multe definiri, că de multe ori astea nu ajută, ci împuţinează. Dacă Îl laşi să lucreze, Îl și simţi că lucrează. La început e o sămânţă, apoi crește. Tot ce e bun pe lumea asta, tot ce e frumos, e de la Hristos, de la Dumnezeu – nu se poate altfel, prin logica lucrurilor, prin definiţie, axiomatic. Dacă eu sunt îndrăgostit de o fată, atunci, tot comportamentul meu este sublim, fără să mă gândesc că trebuie să fac ceva anume pentru ea. Așa e și cu Dumnezeu – eu nu mă port într-un anume fel pentru că aşa îmi spune biserica, că trebuie să mă feresc să calc nişte oprelişti. Nu! Purtarea mea e, nu ştiu cum să îi spun, sublimă, tocmai pentru că sunt firesc şi mă comport firesc. Altfel, mi se pare că felul de a fi al creștinilor ajunge să fie construit şi chiar puţin artificial. În biserică ești la fel ca un om care merge pe o cărare de munte unde, dacă ai echilibru şi ştii să mergi, să îţi apreciezi forţele, mergi fără să te ţii de balustradă. Dacă nu, te ţii de balustradă, dar e mult mai frumos când poţi să mergi fără să te ţii de ea.

„Mă interesează zonele unde credința eliberează”

– În cărțile pe care le scrieți, Dumnezeu există și fără să fie numit, îl simți pretutindeni…

– Lucrurile pe care le scriu aşa îmi vin şi e implicat Dumnezeu în ele. Locurile din cărțile mele unde Dum­nezeu nu apare enunţat îmi sunt cele mai dragi. Dar, dacă te uiţi atent, El e prezent. De multe ori, sigur că L-am şi enunţat, ca să se vadă mai bine, ca să atrag eu atenţia că El este! Sigur că frumos ar fi să scriu o carte în care să nu pomenesc deloc numele lui Dumnezeu şi nici al unor lucruri apropiate de El, dar după care, la sfârşit, când omul închide cartea, să poată spune: uite, Dumnezeu e acolo, în aceste pagini. Asta ar fi minunat, după mine.

N-am fost capabil încă de aşa ceva, dar pe mine mă interesează zonele astea de simţire, unde nu suntem chiar aşa bisericoşi, nu suntem închistaţi sau prea strânşi în baierele astea ale credinţei. Mă interesează zonele unde credinţa eliberează, unde e bucuria prezenţei lui Dumnezeu, a împreună trăirii cu El. De aceea, unul din capitolele la care ţin foarte mult din Scriptură este Cântarea cântărilor, pentru că are un suflu extraordinar, o libertate şi, în acelaşi timp, o curăţie şi un avânt, şi nu există nicio oprelişte în ea. Dar faptul că nu există nicio oprelişte nu conduce la depăşirea, să zic, necuvenită, a unor bariere, sunt doar depăşiri în infinit. E aproape de necrezut că biserica, prin înțelepciunea ei, a primit această carte în canonul biblic. Eu cred că unii oameni, puţin mai zeloţi, aşa, poate că regretă că e pusă acolo. Dar e acolo şi e cartea care ne învaţă pe noi despre întâlnirea noastră cu Dumnezeu.

Şi e extraordinar că întâlnirea dintre o fată şi un băiat, cum e acolo, este icoana întâlnirii noastre cu Dumnezeu. La primii poeţi creştini, şi în Noul Testament şi până astăzi, în biserică, dacă ne uităm, relaţia noastră cu Dumnezeu este asemuită cu cea dintre un mire şi o mireasă. Noi uităm de multe ori, îl luăm pe Dumnezeu ca pe un Judecător aspru şi uităm că El este mirele nostru şi că iubirea dintre noi și El e ca iubirea dintre un mire și o mireasă. Asta este culmea la care poate ajunge un creștin, este maximul! Pe de altă parte, biserica ne spune, dar noi nu suntem atenţi: „Iată, Mirele vine la miezul nopţii!”. „Uite cămara de nuntă, cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită” – e împodobită de nuntă şi asta înseamnă frumuseţe, poezie, ardoare transfiguratoare. Or, despre lucrurile astea, cel mai bine ne vorbește, din toată Scriptura, Cântarea cântărilor. Ioan Alexandru a și scris o poezie minunată, care se cheamă Canticum canticorum, deci Cântarea cântărilor, o poezie care arată această căutare a iubiţilor care „se bănuiesc”. Pentru că iubiţii – ştim asta – nu ajung niciodată să se cunoască deplin unul pe celălalt în esenţă. Doar se bănuiesc. Nu e vorba de o bănuială exterioară, ci de una interioară. „Şi se bănuiesc, se bănuiesc/ Se caută, se caută” – spune Ioan Alexandru, care avea simţul ăsta al trăirii poetice – „până când, deodată, cosmosul devine prea strâmpt pentru ei”. Cosmosul! Adică toată creaţia devine prea strâmtă pentru doi îndrăgostiţi. Ei, lucrul ăsta, dacă îl trăieşti din când în când, pentru câteva clipe cu iubita ta, cu iubitul tău, deja eşti foarte departe pe drumul către Dumnezeu, eşti în Rai, ce să mai vorbim! Raiul e subtil, nu ştim exact cum e, dar e foarte subtil, e rafinat şi e un loc al întâlnirilor, al poeziei, al frumuseţii inefabile. Încercăm să bănuim, vorba lui Ioan Alexandru.

– Mi-ați spus că vă îndrăgostiți de Dumnezeu atunci când stați în preajma celor care-L iubesc pe Dumnezeu și ați pomenit doar două nume – părintele Dumitru Stăniloae și Ioan Alexandru. Atât de scurtă e lista îndrăgostiților de Dumnezeu pe care i-ați întâlnit în viață?

– Am o listă lungă, dar îi pot pomeni numai pe cei care au plecat de aici, pentru că sunt foarte mulți şi nu ştiu nici cum să îi aranjez. În ea sunt oameni care sunt din timpuri vechi, sunt şi oameni din timpuri apropiate – i-am pomenit pe Ioan Alexandru și pe părintele Dumitru Stăniloae. Ar trebui să adaug pe mulți, aș începe cu Horia Bernea și părintele Iulian Stoicescu. De toți am fost îndrăgostit, iar asta îmi dădea o bucurie în plus. Sigur că mintea gândeşte şi apreciază şi face judecăţi de valoare, dar inima, când ţi se aprinde, merge drept la țintă, chiar dacă poate să se înşele și ea. Însă, în general, inima e foarte înţeleaptă, dacă nu e tulburată prea tare. Înţelepciunea asta a inimii, care ştie să se aprindă şi să-şi trăiască aprinderea şi să şi-o alimenteze din celălalt e extraordinară.

Mi-a dat Dumnezeu, slavă Lui, să întâlnesc oameni de care să mă îndrăgostesc, dar sunt atâţia oameni care au fapte extraordinare, oameni minunaţi, dar la care nu vibrez neapărat aşa, total. Până la urmă, când te duci la Dumnezeu, cred că cu asta te duci: cu câţi prieteni ai adunat și cu cât ai iubit. Există şi o iubire calmă, mai plată, e iubirea pe care o avem noi în biserică: să îl iubeşti pe semenul tău, să îl ajuţi, la caz de nevoie să îi dai o iubire făptuitoare. Dar eu, când vorbesc aici de îndrăgostire, vorbesc de o iubire complet gratuită, nu are nimic de-a face cu datul, cu luatul, cu nimic. E ceva în absolut, aşa. De exemplu, eu îl iubesc pe Osip Mandelstam, e poetul meu preferat. Ce să îi dau eu lui? Ce să îmi dea el mie? Mi-a dat poezia lui. Sunt şi alţi poeţi mari pe care îi apreciez, dar pentru care nu am exact acelaşi tip de întâlnire şi de bucurie, până la urmă, bucuria asta care vine din săltarea inimii – că v-am spus: îndrăgostire înseamnă săltare, e fiinţa ta care saltă. Nu ştiu dacă aţi văzut copiii, sau iezii săltând – ei saltă dintr-o bucurie neînţeleasă. E în firea lor să salte, să se bucure de culori, de miresme, de nuanţe, de jocuri – lucruri mărunte, pe care nici nu le apreciem – pentru că ştiu să trăiască. Până la urmă, totul e a trăi. Iar ne întoarcem la limba română: a trăi şi trăire, treime… E ceva extraordinar.

„Îndrăgostirea nu are nevoie de nimic”

– Îndrăgostirea ajută rugăciunea?

– Nu ştiu cum poate să ajute, decât prin faptul că îţi dă o stare generală de a fi viu, de a fi trăitor, care pe urmă să te facă mai sensibil şi la rugăciune. Eu nu sunt un mare rugător, de aia îmi e greu să vă spun. Eu mă rog cu destulă chinuială; până mă pun la rugăciune… Sunt rugăciuni care îmi plac nespus, sunt atât de frumoase, dar pusul ăsta la rânduială, la canon e dificil pentru mine… Cred că e bine să îl fac, dacă pot, când pot şi să nu îl lepăd, tocmai pentru ca să pun un frâu nărăvaşului din mine.

Să știți, însă, că mă simt foarte bine la rugăciunile comune din biserică. Aici, îndrăgostirea ajută mult, pentru că devin mai sensibil, mai viu, mai dispus la comunicarea cu Dumnezeu, sunt dispus să îi mulţumesc lui Dumnezeu – că, în fond, ce facem în rugăciune: mulţumim, cerem, slăvim, nu? Or, implicit, dacă eşti în biserică, aduci mulţumire lui Dumnezeu, pentru că te-ai îndrăgostit. Însăşi îndrăgostirea e o slăvire a lui Dumnezeu în sine, mi se pare mie, iar de cerut (care e treapta cea mai joasă de rugăciune), se spune, nu prea mai ceri, pentru că, fiind îndrăgostit, ai totul. Deci, nu mai ceri, decât, poate, să îţi rămână ceea ce ai deja. Pentru că îndrăgostirea, într-un fel, în momentul ei de trăire maximă, nu are nevoie de nimic. Ea nu cere – îşi doreşte implicit să se perpetueze, dar nu cere nimic –, pentru că pari trăind dincolo de timp şi de spaţiu.

– Știu că v-aţi îndrăgostit de o icoană a Maicii Domnului din Muntele Athos, într-un moment de cum­pănă și de boală…

– Întâmplarea asta e minunată. Eram într-o stare delicată, tocmai aflasem că am cancer la colon, că trebuie să mă operez. Am întrebat dacă pot să mă duc în Sfântul Munte – erau zece zile – deci, dacă pot să întârzii, că lucrurile păreau ameninţătoare, că ar fi trebuit cât mai repede să mă operez. M-am dus şi, când am ajuns la Vatoped, nu ştiu de ce… Sunt sute de icoane minunate în Muntele Athos cu Maica Domnului; numai la Vatoped sunt nu ştiu câte, cu istoria lor, cu povestea lor, sunt minunate, dar asta de care vă spun, avea aşa, ceva, nu ştiu, şi copilăresc şi matern şi feciorelnic… Iarăşi, e inexplicabil, dar m-am simţit deodată foarte bine. Sigur că icoana de care vă vorbesc e şi vindecătoare de cancer, dar sunt multe icoane de genul ăsta în ­Athos. Mă aşezam întotdeauna lângă ea şi eram cu ochii pe ea şi mă simţeam foarte bine şi mi se părea că îmi răspunde. Era ceva copilăresc în tot lucrul ăsta, nu ştiu cum, dar nu mă simţeam de 60 de ani, cât aveam atunci. Mă simțeam ca un copil spre adolescent, care îşi vede pe cineva foarte drag, asta era trăirea.