Raiul bujorilor

– Dragă Roxana, ești la Alba Iulia acum, când vorbim. A ajuns vara și în orașul vostru din inima Transilvaniei? Au înflorit teii?

– Sunt în plină floare, da, luna Iunie e luna teilor, și aici. Pe ei pare să nu-i fi atins capriciile vremii din anul acesta.    În livadă, în schimb, ne-a cam lăsat fără poame. Mă uit la vişini, niciun fruct, săracii, iar anii trecuţi se aplecau plini de rod. Dar eu zic să punem binele înainte și să ne bucurăm de ce-avem.

– Vorbești de parcă ai locui la ţară…

– Da, eu şi familia mea stăm acum la Ciugud, suficient de aproape de Alba Iulia, cât să nu fie dificilă naveta, dar la o distanţă numai bună, cât să simţim că locuim la ţară. Dar copilăria mi-am petrecut-o la Cut, nu departe de aici. Locurile seamănă între ele. Avem teren mare în jurul casei și vecini buni, ca pâinea caldă. Grădina are şi ea belşug: ceapă, usturoi, spanac, căp­şuni, verdeaţă de toate felurile. În plus, mi-am adus din satul în care am copilărit ceva extrem de drag mie: bujori. Creşteau în curtea bunicii, de când era tata mic, din aceeaşi rădăcină am adus şi eu bujori în grădina de la Ciugud şi mă topesc când îi văd înfloriţi. Tot din casa copilăriei mi-am mai adus ulcica de apă a bunicii, din care bea la câmp, când era fată. Toate lucrurile acestea mă ţin aproape de tot ce e important pentru mine: familia, neamul, tradiția. Am niște costume vechi, minunate. Mi-a cusut şi mama destule, se pricepe la ii, ea mi le şi recondiţionează pe cele vechi. Ce mai, îmi place mult să trăiesc aici, la Ciugud. Copiii pot sta seara pe drum până târziu, exact cum făceam eu când eram mică. La fel şi noi, adulţii, zăbăvim îndelung la poartă. E o plăcere să poposesc la poveşti cu vecinii şi să tot „migrăm” de la unul la altul. Când eram copilă, cel mai mult îmi plăcea să stau cu bunicii pe banca de la uliţă, nu mă puteai scoate dintre ei. Ascultam toate poveştile, cine cu cine, când, unde, toate micile intrigi săteşti, savuram poveştile de viaţă ale fiecăruia. Dar bătrânii satului au plecat pe rând, unul câte unul, la Cer. Azi, bunicul meu este cel mai bătrân om de pe ulița noastră.

Bunica din Cut

– Vorbești cu mare drag despre satul copilăriei tale…

– Da, satul Cut se află la vreo treizeci de km de Alba Iulia. Acela este paradisul meu, locul în care-am locuit primii optsprezece ani, locul unde s-a născut dragostea mea pentru cântec şi tradiţii. Am şi ceva de moţ în mine, fiindcă bunicii din partea mamei sunt de la Horea, din Apuseni. Îndrăgesc nespus şi acele meleaguri, dar Cut e locul meu de suflet, fiindcă aici am crescut. Şi, cel mai important, locul unde trăiam alături de bunica, cea de la care am învăţat enorm. De acasă porneşte totul, părinţii şi bunicii sunt primii „vinovaţi” pentru ceea ce se lipeşte de inima copiilor. La fel s-a născut şi în mine dragostea pentru tra­diţii şi pasiunea pentru cân­tecul popular. În casa noastră se asculta muzică, am fost binecuvântată să mă nasc între oameni care iubesc tot ceea ce ţine de folclor: muzică, sat tradi­ţional, obiceiuri. Bunica mea de la Cut era foarte apreciată pentru vocea ei, a cântat mereu, tot satul o ştia. Anul trecut am pierdut-o, a fost sprijinul meu cel mai de preţ. O femeie mărunţică, cu un glas curat, curat de tot. Cristalin, pur şi simplu. De fiecare dată când aveam câte un spectacol în zonă, ultimul cuvânt era al bunicii: treceam negreşit pe la ea să-mi verifice costumul, trebuia să vadă dacă basmaua e prinsă cum trebuie, dacă fiecare element din costum este perfect. Apoi se mândrea cu mine. Cum o alintam eu pe bunica? Buna Maria. La noi numele acesta se rosteşte dintr-o singură suflare şi cu accentul pus pe al doilea „a”: „bunamária”. Draga de ea, i-am moştenit în mare parte glasul, întreg repertoriul, costumele cusute de mâna ei. Buna Maria era un om extrem de blând şi foarte, foarte harnic. Dar în toată treaba pe care-o avea, reuşea să găsească des momente în care să stăm împreună. De exemplu, asculta la radio pricesne în timp ce gătea. Avea mereu foaie şi creion la îndemână, iar pe cele necunoscute le nota. Nu reuşea de fiecare dată să scrie toate versurile din prima, aşa că asculta zile la rând, iar când se nimerea să se repete cântecul respectiv, fuga pe creion să completeze. Apoi, mă chema să mă înveţe „o priceasnă faină”. Nu voi uita cât oi trăi cum stăteam amândouă în bucătărie, lângă sobă, coceam cartofi pe plită şi cântam. Din timp în timp, apărea bunicul cu critica, îndrăznea să o corecteze ici-colea, la câte-un vers. Ce drăguţi erau cum se „certau”, căci bunicul ne cam strica distracţia cu criticile glumeţe, iar bunica îl scotea cu dojană din bucătărie. Nu ştiu ce poate fi mai preţios pe lume decât astfel de momente. Sau cel în care mama mă adormea, noapte de noapte, cu „Cântecul lui Horea”. Abia după ce m-au învăţat ele tot ce ştiau în materie de muzică, am început eu cercetările în sat, prin vecini, deşi eram încă destul de mică. Mergeam din casă în casă şi puneam lumea să-mi cânte, adunam repertoriu fără să-mi dau seama, aveam chemare pentru asta şi parcă simţeam că trebuie să mă grăbesc. Într-un fel, presimțeam cât de repede se va topi totul, cum vor dispărea cântecele ţărăneşt, odată cu bătrânii satelor. Dar nimeni nu ar fi putut intui atunci o asemenea viteză. Nu-mi vine să cred, de exemplu, că în copilărie, încă mergeam cu carul tras de boi, iar acum, aceste lucruri mai există doar în amintirea oamenilor. E bine că evoluăm, dar parcă sunt anumite lucruri care mai pot fi amânate. Sincer, mie îmi pare rău că s-a asfaltat totul în Cut. Da, e comod, dar mi-e dor de uliţele prăfuite, cu iarbă pe margine, acolo unde ne făceam corturi şi ne jucam. În curtea bătrânească, încă avem o alee lată, făcută din pietre de râu, veche de tot. O apăr cu dinţii, nimeni nu are voie să se atingă de ea, să fie vreodată înlocuită de ciment. Iubesc pietrele acelea, le cunosc pe fiecare în parte. Mică fiind, mergeam pe ele într-un ritm anume, ca un dans. Ştiu exact pe care am căzut, care-i cea mai lucioasă, ce formă are fiecare. În plus, aleea este impecabilă, timpul n-a ciobit-o deloc şi va mai rezista secole. Mă simt norocoasă să fi trăit toate aceste lucruri şi cred că unele ar putea rămâne la fel, fără să ne împiedice dezvoltarea. Norocoasă sunt, de asemenea, că mi-am cunoscut şi străbunicii. Am trăit, practic, toată copilăria, alături de părinţi, bunici şi străbunica paternă. Chiar am nişte amintiri din acestea… senzoriale, legate de străbunica: de câte ori mănânc o roşie bună, mă gândesc imediat la ea. Le savura cu pâine şi sa­re, atât. Amândouă în grădină, o priveam muş­când din roşia aceea coaptă, ornată cu cristale de sare – era atât de bucuroasă. Îmi povestea o mulţime de lucruri, în timp ce împărţeam bunătatea aceea. Gustul, mirosul, trăirile, sunt atât de adânc săpate în inima mea, încât fiecare roşie de la ţară pe care o gust mi-o aduce instantaneu pe străbunica în față. Mi-e drag că mi se întâmplă asta, mi-e drag să-mi amintesc, e ca o linişte vindecătoare. Mă bucur tare mult că şi copiii noştri încă mai au doi străbunici, de la care să înveţe tainele vieţii…

Basmaua albă

–    Care ţi-a fost drumul spre muzică, după ce ai învăţat totul de la mama şi bunica?

– Povestea începe cu un copil enorm de timid. La grădiniţă nu mi-a plăcut deloc, la şcoală am plâns primii doi ani în fiecare zi – nu mă simţeam bine printre copii mulţi. Însă există un mare „dar”, la serbările şcolare eram prima. Îmbrăcată frumos, acaparam microfonul cu poezii şi cântece. Ai mei, îngrijoraţi la început de greutatea cu care mă integram în orice colectiv, au realizat că aveam, de fapt, un drum deja creionat, altfel nu-şi puteau explica de ce scena mă elibera de toate angoasele. La final de gimnaziu, m-au dus la un profesor care m-a testat şi mi-a prevăzut un viitor în muzică. De la bun început am vrut să fac totul perfect, aşa că am intrat la Liceul de Muzică din Alba Iulia, apoi la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Am studiat Muzicologie cu accent pe tot ceea ce înseamnă folclor şi am fost membră în Ansamblul „Icoane”, condus de prof. Ioan Bocşa. Dumnealui a avut o mare influenţă asupra mea, am făcut cercetări împreună, am contribuit la multe cărţi de-ale dânsului, eu însămi scriind una (despre minunatele dansuri de pe Târnave, jucate numai de femei, se numeşte „Purtata – jocul fetelor şi nevestelor de pe Târnave”). Debutul meu a avut loc la Televiziunea Română, la paisprezece ani. Atunci, în 2002, era emisiunea „O vedetă popu­lară”, realizată de dna Elize Stan, un format în care un artist cunoscut aducea lângă el un debutant. Pe mine m-a prezentat Ionuţ Fulea şi am cântat împreună cu el şi cu un grup din comuna Câlnic. Ce emoţii, Dumnezeule ma­re! De la serbările şcolare, direct la TVR! Dar a fost bine, am cunoscut-o pe dna Marioara Murărescu, şi câte lucruri m-a învăţat! Ţin minte perfect cum m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Niciodată să nu-ţi dai jos năfrămuța albă pe care o porţi acum. Va rămâne semnul tău distinctiv, asta eşti tu”. M-a încurajat să nu fac nicicând rabat de la cântecul autentic, de la costumul tradiţional, mi-a explicat despre responsabilitatea pe ca­re o au artiştii populari de a rămâne mereu aproa­pe de adevăr. În plus, studiile superioare mă ajută să am o meserie adiacentă muzicii, lucrez la Centrul de Cultură „Augustin Benea” încă din facultate. Dincolo de faptul că sunt aproape de artişti, venitul meu nu depinde doar de concerte şi astfel pot alege fără grijă la ce evenimente particip, le pot selecta la sânge. Merg şi la câte o nuntă, dar în program scurt, numai cu repertoriu tradiţional. Balansez cât pot de bine viaţa de familie cu scena, cea dintâi este pentru mine cea mai de preţ. Pe soţul meu l-am cunoscut la Festivalul de la Mamaia, în 2006, an în care eu luasem Premiul I. Era şi el participant, iar azi, Alexandru Pal este un dirijor şi un muzician de mare clasă, cântăm împreună. Ne-am plăcut imediat şi, la scurt timp, eram deja căsătoriţi. Se întâmpla în anul trei de facultate, iar când am terminat, a şi apărut fetiţa noastră, Sofia. Băiatul, Luca, câţiva ani mai târziu. Familia este centrul universului meu, lumina ochilor.

„Nu mai ai de unde culege cântece bătrânești”

– Ce zonă folclorică reprezinţi prin repertoriul tău şi ce particularităţi are?

– Sunt reprezentanta Ţării Secaşelor (zona dintre judeţele Alba şi Sibiu). Foarte apropiată de Mărginimea Sibiului, dar, totuşi, distinctă. Costumul e mai colorat, muzica se aseamănă cu cea de pe Târnave. Specialiştii în domeniu ştiu cât de specială e zona, un folclor unic în peisajul judeţului Alba. Muzica e caldă, sentimentală, eu aşa îmi simt repertoriul. Cântece sensibile, doine, purtate, cântece de ritual, de mireasă, melodii care nu prea merg la joc. În trecut, majoritatea cântecelor din zonă erau aşa, dar timpul le-a mai amestecat, gra­ni­ţele dintre sate s-au mai diluat. Eu ţin foarte mult la păstrarea specificului fiecărui sătuc, acolo unde se mai poate. Consider că trebuie să avem mare grijă, mai ales că azi nu mai ai de unde culege cântece bătrâneşti. Personal, mă bazez pe culegerile de folclor în crearea repertoriului. Am o bibliotecă plină, le studiez, încă găsesc bo­gă­ţii acolo. Să nu mai spun că studiile alături de dl prof. Ioan Bocşa, cărţile scrise despre folclorul din zona Sălaj sau Apuseni mi-au îmbogăţit enorm cunoştinţele şi repertoriul. Munca mea a fost să transcriu pe note cântecele ţărăneşti, aşadar, am avut în mână o comoară inestimabilă. În jurul domnului Bocșa este ca un atelier: cercetare de teren, transcriere, partituri, versuri, cărţi, o atmosferă culturală atât de benefică tinerilor pasionaţi de acest domeniu.

– Munca asta de cercetare ne dă oare speran­ţă că sunt şanse ca folclorul vechi, comoara aceasta care ne face unici, să supravieţuiască presiunii timpului?

– Este obligatoriu să reuşim! În toată această globalizare pustiitoare, trebuie să păstrăm ceea ce am moştenit de la bunicii noştri. Se poate! Noi, cei de la Centrul de Cultură, asta facem: „pro­fităm” de oamenii pe care-i mai avem în tot ceea ce înseamnă cultură tradiţională. Că sunt pictori iconari, olari, ţesători, cântăreţi, unii deja tezaure umane vii, alţii abia descoperiţi, toţi sunt scoşi la lumină cu fiece ocazie. Lucrul acesta nu se face la întâmplare, ci cu ajutorul specialiştilor în domeniu, căci eu am o convingere a mea, una de nezdruncinat: şcoala face totul posibil! Trebuie să avem specialişti bine şcoliţi în toate domeniile. În ceea ce mă interesează pe mine: etnomuzicologi, etnografi, oameni care să ne arate calea corectă prin care să păstrăm cultura noastră populară nealterată. Altfel, ajungem la o omogenizare, lucrurile se amestecă, fiecare face după capul lui şi vom fi în mare risc.

Un alt lucru cu care ne mândrim la Alba este un eveniment care anul acesta îşi serbează majoratul. Centrul nostru şi Consiliul Judeţean organizează, de optsprezece ani, Festivalul-Concurs de Tradiţii şi Obiceiuri „Cultură pentru Cultură”. Nu mă tem să afirm că e cel mai amplu și coerent proiect de cercetare, conservare, promovare și valorificare a patrimoniului cultural din România și chiar din Europa. O adevărată caravană a tradiţiei, care merge prin sate. Totul este extrem de atent monitorizat, de cei mai buni cercetători în domeniu, dublaţi de un juriu de primă clasă (Elize Stan, Ionuţ Fulea, Doina Işfănoni, Ion Dumitrel). Pe 15 Iunie, caravana a poposit în Cetatea Greavilor din Gârbova. Urmează Castelul Sâncrai, pe 29 Iunie, Poiana cu Salcâmi din Ceru-Băcăinţi, pe 6 Iulie, şi Poiana Călineasa din Gârda de Sus, pe 13 Iulie. Vă invităm, cu mic, cu mare! Vine lume, da, mai ales oamenii zonei şi turiştii aflați pe aceste meleaguri, dar ar fi minunat să participe mai mult public şi din alte zone sau din străinătate. Studiul nostru dă roade. De fiecare dată mai descoperim măcar un artist popular de care nu ştiam. Sunt mândră de ce facem la Centrul de Cultură.    De exemplu, noi avem clase ale Şcolii Populare de Arte, ai căror elevi merg periodic în câte un sat cu tradiţii aparte. În Biia, lângă Blaj, se ţesea pe vremuri foarte mult, era cunoscut satul pentru asta. Acum, copiii merg acolo şi reînvaţă meşteşugul de la cei care încă-l cunosc, prin moştenirea lăsată din străbuni. Şi ce lucruri grozave ies din mâinile lor! Mai avem o altă clasă de cusături, în Apuseni, unde s-a revenit la ia cu ciupag, atât de greu de brodat. Tot în zona de munte se învaţă sculptura în lemn şi pictura de icoane pe sticlă (la Laz). La Câmpeni, clasă de tulnic. Sunt zeci de fete care învaţă să cânte la acest instrument, direct de la artişti populari. Toate aceste învăţături sunt reale, nu din poze sau înregistrări.

Să plecăm din România? Nici gând!

– Roxana, de pe baricadele luptei pentru păstrarea tradiției și a identităţii naţionale, cum vezi tu viitorul României?

– Simt şi eu că ne clătinăm niţel în prezent, parc-am pierde direcţia. Suntem cam dezbinaţi, şi mi-e teamă de consecinţe. Noi clădim azi viitorul copiilor noştri şi nu prea îmi place cum arată. Mă gândesc chiar la nivel personal, pentru că eu şi familia mea nu suntem deloc genul care să plece din ţară. Bine, rău, aici stăm! Iubim România cu adevărat, profesiile noastre sunt în legătură directă cu dragostea aceasta. Ce să facem noi prin lume?! Vacanţe, da! Din ele înveţi câteodată mai mult decât din cărţi, chiar spuneam că din fiecare călătorie noi ne întoarcem acasă cu alţi copii, atât de multe învaţă. Dar să plecăm de tot din România, nici gând! Aşadar, pentru viitor, mi-ar plăcea să găsim un echilibru. Să fim moderni la capitolele care cer asta, pentru care tehnologia e un ajutor real – şcoală, infrastructură, sănătate, dar să păstrăm şi să preţuim ca pe nişte icoane tradiţiile fiecărui locşor din România asta frumoasă. Costumele, cântecele, meşteşugurile să ne fie carte de vizită într-o lume modernă. Să fim în rând cu Occidentul la dezvoltare, dar să şi putem spune unui străin: „Vrei să vezi cine sunt de fapt românii, vrei să-mi cunoşti adevărata identitate? Hai la mine în sat, şi-o să vezi ce n-ai mai văzut niciodată!”. Şi-mi mai doresc un lucru: să ne regăsim sfiala. Pe timpuri, ea domnea peste toate cele. Eu asta spun şi despre folclor: dacă ne-am apropia de el cu mai multă sfială, ca de ceva sacru, am avea interpreţi mai responsabili, ar fi ei în folosul folclorului şi nu l-ar mai folosi pentru bunăstarea lor materială. Da, puţin mai multă sfială ne-ar face tare bine.