Într-o zi, fiul meu mijlociu, Ștefan, a venit acasă cu o pungă de plastic și mi-a spus:
– Să știi că mi-am cumpărat un animal!
– Ce-ai făcut? l-am întrebat îngrijorată.
– Nu te supăra, mamă, este foarte mic!
A desfăcut punga de plastic și înăuntru am văzut ceva fascinant: un cobai alb. Cobaii sunt niște șoricei mici, care nu cresc, nici ei, și nici codița lor. Imaginați-vă un ghemuleț de puf alb ca zăpada, cu două urechiușe delicate, foarte atente, doi ochișori roșii, puțin bulbucați și rotunzi, două lăbuțe roz, pe care le folosește cum folosim noi, oamenii, mâinile, și două piciorușe tot roz. Codița este mică, cât jumătatea unui băț de chibrit. M-a fascinat când l-am văzut și pentru că mă privea fix, în ochi. Privea în așa fel încât îl înțelegeam ce simte și ce îți cere: mângâiere, mâncare sau joc. Nu cred să existe un alt animal așa de inteligent. Pur și simplu, m-a fermecat. Și acum, când el nu mai este, amintirile îmi creează o stare de liniște, așa cum mă simțeam când mă ocupam de el. Stătea în mijlocul camerei, pe covor, în poziția poponeț, cu lăbuțele din față una peste alta, și mă privea direct în ochi. „Mă vezi? Îți plac? Sunt bucuros că m-ai adoptat”, părea să îmi spună, după care dispărea rapid. Era foarte iute. Se cățăra și cobora absolut pe orice obiect, apărea de unde nici nu te așteptai și dispărea până să îți dai seama că l-ai văzut. Locuia în cameră cu băieții mei. Ziua era liber, în toată casa, și pe ușă era prins un anunț: „Atenție, Bobi liber!”. Toți eram foarte grijulii să nu iasă afară din cameră, să nu pățească ceva. Îl obișnuiserăm să îi dăm de mâncare la ora nouă și jumătate seara. Mă aștepta în mijlocul camerei, cu ochii spre ușă. Eu îi vorbeam ca unui om: „Am venit cu mâncarea ta preferată! Mă aștepți de mult?”. Mă aplecam și întindeam mâna în care aveam mâncarea. El se apropia fără ezitare și își umplea punguțele pe care le avea de o parte și de alta a boticului. Erau ca niște buzunare. După ce le îndesa bine, se îndrepta spre căsuța lui. Deșerta într-un colț toată mâncarea și se întorcea pentru ce mai rămăsese. Căsuța lui fusese confecționată din două sertare, cu blatul de la mijloc scos. În interiorul sertarului era un ziar, pe care îl schimbam zilnic, și într-un colț, o căciulă sub formă de cuib. Acolo nu am găsit niciodată mizerie. Mâncarea o depozita într-un colț, iar nevoile și le făcea în celălalt colț. Era foarte curat și ordonat. Uneori, când întârziam cu mâncarea, mă pândea și mi se urca pe picior până când îl serveam. Era foarte inteligent. Seara, la televizor, când ne vedea împreună, apărea nu se știe de unde și se urca pe fotolii, pe picioarele noastre, pe spătarul canapelei. Se plimba printre noi și peste noi, fără să se oprească. Simțeam că se bucură că suntem toți împreună. De multe ori, din prea multă grijă și devotament, noi, oamenii, putem face multe greșeli și mult rău. Odată, am cumpărat salată verde și am ales anume pentru Bobiță al meu toate nervurile de la frunze pentru că era Decembrie, și m-am gândit că, fiind crude, îi vor face bine. Când îmi amintesc cu câtă bucurie și mulțumire i le-am dus, spălate și rupte în bucățele mici! El le-a mâncat, dar nu i-au făcut bine. Am observat de a doua zi că are scaune moi. L-am dus la un medic veterinar, care s-a dovedit incompetent. Pentru că afară era frig, l-am băgat într-o mănușă de blană. Pe zi ce trecea, blănița lui arăta tot mai rău. Nu o mai lungesc, că nu îmi face plăcere. A adormit de tot la mine în brațe, în căciulița lui. Îl țineam strâns la piept, să îmi simtă căldura, să nu se teamă. Stăteam cu băieții mei la televizor, cu Bobiță în brațe, așa cum îi plăcea lui și nouă. Nu vorbeam. Fiii mei au dorit ca Bobiță să mai doarmă o noapte în sertarul lui. A doua zi, l-am dus într-un parc, lângă casă. Îmi plac animalele, am citit multe povești despre ele, am vizionat documentare, dar nu cred că există un animal mai deștept ca acești cobai. Oricum, inima mea le aparține. Întorc capul și nu mă uit când văd prin magazine animale de vânzare, simt o durere în suflet când văd pe stradă animale fără stăpâni, pe frig, pe ploaie și viscol, ori acum, pe căldurile astea mari. Îi mulțumesc lui Dumnezeu când văd oameni care pun mâncare și apă, mai ales apă de băut pentru bietele animale oropsite.
Cu urări de multă sănătate și liniște sufletească,
MARIETA Ș. – București
