• Născut într-un sat dobrogean, a prins viață literară la Iași, unde astăzi e profesor universitar, critic și istoric literar. După decenii în care a analizat și a interpretat cărțile altora, Bogdan Crețu a îmbrăcat, la rândul lui, haina autorului. Romanul „Mai puțin decât dragostea” – o poveste despre memorie, istorie, vinovăție și tandrețe – a fost nominalizat primăvara aceasta la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură •

„Dacă mă trezești la 3 dimineața și mă întrebi unde e acasă, gândul meu zboară spre Cobadin”

– Ești ieșean prin adopție, dar interviul ăsta te găsește la malul mării, unde ai și crescut de fapt. Cât de mult mai contează azi pentru tine Dobrogea?

– Foarte mult. După aproape treizeci de ani petrecuți la Iași, dacă mă trezești la 3 dimineața și mă întrebi unde e acasă, gândul meu zboară spre Cobadin, satul dobrogean în care mi-am petrecut copilăria, în anii ’80. Efectul? Am crescut într-un bloc, unde erau ghetoizați tehnocrații satului, toți tineri. Eram, într-un perimetru restrâns, vreo 40 de copii, cu diferențe de 3-4 ani între noi, și asta a fost cu adevărat fabulos, m-am jucat atunci cât pentru toată viața. La Cobadin, turcii, tătarii, aromânii și românii erau la paritate, pe prietenii mei îi chema Bogdan, Anda, Essyn, Șener, Naciu, Stere, Dimciu, Dina, Taner, Diner. Era o lume foarte amestecată, sărbătorile, obiceiurile erau spectaculoase. Noi, copiii, percepeam diferențele ca pe niște curiozități care ne atrăgeau și mai mult unii către alții. Stăteam mult și la Siminoc, la doar 20 km distanță, la bunicii din partea tatălui, unde lucrurile erau cu totul diferite. Era, de fapt, un sat de olteni veniți în Dobrogea de lângă Drăgășani, prin anii 30, pentru că li se dădea pământ. Era un fel de „exclavă” oltenească, se vorbea încă oltenește, cu perfectul simplu, se mânca praz cu zeamă de varză, ciușcă și turtă. Am avut o copilărie foarte colorată, de o diversitate lingvistică, dar și culinară, pe care n-am mai regăsit-o nicăieri și pe care am lăsat-o în urmă în clasa a cincea, când eu și fratele meu geamăn ne-am mutat la școală la Constanța. Ne-am simțit ca Nică, gata să ia drumul Socolei.

„Munții au fost o descoperire fascinantă. Au rămas slăbiciunea mea”

– Cu așa copilărie, petrecută mai mult sub cerul liber, cărțile cum au ajuns la tine?

– Cred că a contat faptul că am avut în casă o bibliotecă măricică, peste medie. Ai mei – tata, inginer agronom, mama, secretară la școală – nu erau mari cititori. Cărți însă cumpărau, chiar de la librăria din sat, căreia nu-i lipseau multe titluri în anii ăia. Când am început să citesc mai serios și am ajuns la biblioteca de la căminul cultural, am descoperit cu uimire colecții întregi de proză, de critică literară, de poezie postbelică. De la aceeași librărie din sat, într-o zi, prin 1985, mama a adus acasă ca pe-un trofeu uriașa „Istorie..” a lui G. Călinescu. M-a fascinat, era cel mai mare cărțoi din casă. Am luptat cu ea de multe ori. Urcam pe un taburet, reușeam s-o dau jos din raft, să o pun pe canapea, o răsfoiam și mă întrebam întruna când o s-o pot citi. La un moment dat, s-a întâmplat. Și m-a captivat. Cine știe, poate că atunci s-a ițit în mine și aroganța că, peste o vreme, am să pot și scrie o astfel de carte a cărților.

– Cititul cere o așezare, iar băieții au în copilărie multă energie care se vrea consumată. La tine cum s-au împăcat lucrurile?

– Chiar și în ziua de azi, printre puținele momente în care pot să stau locului sunt alea în care scriu sau citesc. În copilărie, nici eu, nici fratele meu nu aveam stare. Problema noastră nu era să găsim energie pentru ce aveam de făcut, ci să consumăm cât mai multă, ca să ajungem la un nivel gestionabil. Multă vreme, am făcut asta făcând trasee prin munți. În ultimii ani alerg, particip la tot felul de competiții. Pentru un om ca mine, plecat dintr-un sat neted ca-n palmă și ajuns la Iași, unde ca să mergi de la bibliotecă la facultate trebuia să urci Copoul, munții au fost o descoperire fascinantă. Au rămas slăbiciunea mea și i-am bătut ani la rând. În studenție, puneam cortul câte două săptămâni sub Hășmașul Negru, cu prietenii mei de la Piatra ­Neamț. Fratele meu a mers chiar mai departe și e azi un alpinist performant, care s-a cățărat și prin Mont Blanc. Eu am devenit un alergător acceptabil, cel puțin în raport cu timpul pe care-mi permit să-l dedic antrenamentelor, care-și con­sumă surplusul în ore­le petrecute pe dea­luri. Nu de alta, dar, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți și să stai. Scrisul e o meserie a răbdării cu tine, trebuie în primul rând să ajungi să te suporți, abia după aia te poți apuca de treabă. Pe mine mă ajută foarte mult faptul că reușesc să dau o formă fizică diferitelor tipuri de oboseală.

„Adaptarea la libertate nu se face ușor”

– De la malul mării ai aterizat tocmai la Iași, un oraș asupra căruia mai plutea încă aura Junimii…

– E adevărat, Constanța nu oferea mare lucru din punct de vedere cultural, în prima parte a anilor 90, când eram eu elev de liceu. Pe de altă parte, nici mediul de la Iași nu ne mulțumea. Îl simțeam anchilozat, cum din multe puncte de vedere e și acum. Slavă Cerului că mai există FILIT sau alte inițiative independente, datorită cărora azi aproape nu reușim să consumăm tot ce ne oferă cultural orașul. La 18 ani, când am ajuns aici, aveam idealuri isterice și așteptări uriașe de la facultate. În scurt timp însă, ajunseserăm să spunem că viața literară a Iașului e ca o cultură de cartofi: partea cea mai bună e în pământ. (râde) Iașul avea muzee, avea tradiție, avea clasici, îi avea pe Maiorescu, pe Eminescu, pe Creangă, dar erau toți morți. Avea, pe scurt, moaște, le are și acum. Din căutarea asta, din faptul că nu ne regăseam ca tineri în viața culturală de atunci, s-a născut Club 8, unde s-au lansat Dan Lungu, Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, alături de consacrații Emil Brumaru, Nichita Danilov, Mariana Codruț. Apoi noi, care eram un pic mai tineri, adică eu, fratele meu, care scria și el atunci, Florin Lăzărescu, Doris Mironescu, Codrin Dinu Vasiliu, Șerban Axinte, Adrian G. Romila, Livia Iacob, am creat un grup de prieteni în jurul Cenaclului OuTopos. A fost foarte important pentru biografia și bibliografia mea, măcar și pentru faptul că m-a oprit să mai scriu poezie. (râde) Am încasat ce era de încasat acolo și am decis să rămân la critică. Am trăit deci anii ăia de tranziție cu un entuziasm nebun, ca pe niște ani fabuloși. Eram, și eu și fratele meu, niște puștani plecați de acasă, într-un oraș în care nu cunoșteam pe aproape nimeni, gata de o aventură foarte mișto. Acum însă, uitându-mă înapoi, nu-mi mai place ce văd. Au fost niște ani foarte stranii, violenți și barbari, în care stăteam într-un cămin studențesc în care ni se dădea apă caldă doar pe 1 Decembrie și de ziua alegerilor și în care pe stradă polițiștii se credeau încă jupânii absoluți.

– Anii ’90 sunt însă și anii care te-au format și care te-au dus spre critica literară. Paradoxal, într-o vreme în care scriitorii nu mai publicau, pentru că lumea nu citea decât ziare.

– E cumva de înțeles ce se întâmpla atunci. Pe mulți scriitori, revoluția i-a prins la 30 sau 40 de ani. Trăiseră o viață întreagă cu călușul în gură și, dintr-o dată, puteau să se exprime în ziare care aveau tiraje uriașe, care îți ofereau o notorietate cu mult peste ce ți-ar fi putut oferi literatura. Avem scriitori extraordinari care și-au dat cele mai bune cărți înainte de 1989, ulterior, nu au reușit să se reinventeze. Mulți nu au înțeles că, de fapt, ceea ce s-a schimbat imediat după revoluție a fost tipul de lectură. Nu mai mergea să scrii literatură codificată, cu șopârle și alte lucruri subversive. Disponibilitatea cititorului era alta, nu mai voia nimeni să citească printre rânduri. S-a prăbușit atunci un întreg construct, un întreg sistem de artificii și strategii construit de faptul că scriitorii avuseseră cititori complici. Adaptarea la libertate nu se face ușor. Așa cum nu a fost suficient să se termine cu dictatura ca să devenim automat o societate liberă, tot așa, nu a fost ușor nici pentru literatura română să-și găsească drumul prin democrația aia atât de accidentată.

„Critica îți dă satisfacția conectării la o rețea fabuloasă de creiere”

– Tu cum ai făcut trecerea de la cel care încerca să scrie poezie, la critic?

– N-a fost nici o trecere. Eu n-am eșuat în critica literară pentru că nu mi-a ieșit proiectul cu poezia. Am versificat pentru că-mi era ușor, puteam imita orice mare poet, dar nu aveam ceva doar al meu. În clasa a XI-a, când am decis să dau la Litere, am avut norocul să cunosc un profesor care mi-a făcut întreaga bibliografie și m-a trimis în bibliotecă să citesc. Practic, așa m-am pregătit pentru admitere, fișând zilnic în biblioteca municipală din Constanța toate monografiile și studiile despre clasici. A venit, deci, natural. Nu am putut aproape niciodată să citesc o carte fără să merg să citesc și un eseu despre ea, să-mi verific opinia, confruntând-o cu ceva. În timp, critica m-a și învățat foarte multe: un anumit echilibru, un anumit control al reacției afective, niște reguli etice, o distanță necesară, un curaj de a-mi asuma opiniile.

– De fapt, care e marea răsplată a criticii literare? De unde vine bucuria?

– Oho, critica îți dă satisfacția conectării la o rețea fabuloasă de creiere. Te ajută să înțelegi, să pui lucrurile în context. E un exercițiu extraordinar al minții și o școală de etică. Eu cred că noi, în literatura română, avem o critică extraordinară, de multe ori mult peste nivelul beletristicii. De la „formele fără fond” ale lui Titu Maiorescu, la critica socială a lui Gherea, la studiul despre spiritul critic al lui Ibrăileanu și până la „sincronismul” lui Lovinescu, cele mai importante dezbateri ale vremii s-au dus pe teritoriul criticii literare. Acești critici nu au discutat doar literatură, ei au ridicat niște probleme care erau ale vremii, ale societății, și au încercat să găsească soluții. La fel s-a întâmplat și în anii regimului comunist, când critica literară a devenit o contrapondere la discursul oficial. Cea mai bună „execuție” dată protocronismului (acea idee exagerată, care falsifică istoria susținând că românii au fost primii în toate, înaintea marilor civilizații occidentale) n-a venit de la un istoric, ci de la un critic literar. În „George Călinescu și complexele literaturii române”, Mircea Martin doar se folosește de literatură ca să dea de fapt o replică ultra argumentată unui program ideologic oficial, în plină dictatură. În comunism, să citești critică literară însemna să te racordezi la ideile care circulau în Occident, însemna să dai de o libertate de gândire și exprimare extraordinară. Și asta a rămas valabil și azi.

– De mai bine de două decenii, ești profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Mai reușești să seduci tinerii, să îi faci să le placă literatura într-o lume în care tentațiile sunt peste tot?

– Ca profesor, primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi e că trăim în 2025 și studenții sunt nativi digitali, s-au născut cu internetul. Dacă nu accepți că s-au schimbat niște lucruri, ratezi întâlnirea cu ei și nu reușești să le transmiți mare lucru. Azi, suntem în epicentrul unei schimbări de civilizație. De vreo 2000 de ani, ne-am educat, ne-am arhivat memoria prin scris, ne-am cules informațiile și le-am dat mai departe sub formă de texte. Cu inteligența artificială, această civilizație a scrisului începe să lase loc altei paradigme. Va urma, probabil, o civilizație a imaginilor și a accesului instantaneu la informație. Mă uit și la copiii mei, primul lor impuls nu e să-și caute răspunsurile și explicațiile în cărți. Nu e cazul să ne deprimăm, literatura va continua să existe, însă ca profesori trebuie să învățăm să fim oameni ai vremurilor noastre. Pe de altă parte, sunt și lucruri care nu mai țin de noi, profesorii, ci de punctul în care ne aflăm ca societate, și care sunt regretabile. Unul dintre ele e inegalitatea uriașă din educație. Avem minți foarte bune, avem vârfuri, dar avem și prăpăstii. Or, nicio societate nu funcționează doar cu elite. Problema învățământului românesc de azi e că nu reușește să creeze o medie funcționabilă și acceptabilă. Când, în 1989, am plecat în clasa a cincea din Cobadin și m-am mutat la Constanța, la una din cele mai bune școli din oraș, nu am simțit nicio diferență între mine și colegi, pentru că știam la fel de multe lucruri. Azi, în universități ajung extrem de puțini copii din mediul rural, și asta e trist, pentru că înseamnă că vor rămâne captivi aceleiași frustrări și precarități. Ne mirăm că acești oameni ajung să dea un vot extremist din resentiment, dar uităm că au fost efectiv lăsați în urmă de stat. Singura șansă adevărată pentru ca acei copii să nu repete viața plină de neajunsuri a părinților este educația. Iar asta înseamnă să te ocupi să trimiți profesori buni și în mediul rural.

„Cea mai fascinantă parte a literaturii e scrisul”

– În anii mai recenți, ai evadat din chingile criticului literar scriind și trei romane. Cum a fost experiența? Ai repeta-o?

– Asta fără doar și poate. O repet chiar acum, de fapt. Mai am doar un pic și termin un nou roman, al patrulea. Cum sunt monomaniac și-mi place să muncesc, nu-mi ima­ginez că n-am să scriu cel puțin zece. Proza a venit de la sine, fără vreun calcul prealabil. A fost forma mea de alint, un joc despre care nu credeam că o să devină vreodată carte. Scriind, mi-am dat însă seama că e acolo o experiență care îmi pune la lucru absolut toate rotițele, și pe cele ale minții, și pe cele ale memoriei, și pe cele afective, chiar și pe cele fizice. E o implicare totală, de asta și cred că cea mai fascinantă parte a literaturii e scrisul în sine. Ce se întâmplă după aia, reacțiile cititorilor, lansările, festivalurile, călătoriile, eventualul succes, te bucură, sigur, dar deja ai ieșit din experiența fundamentală.

„Am norocul uriaș ca soția mea să fie o foarte bună cititoare”

– „Mai puțin decât dragostea” spune o poveste de dragoste imposibilă între fiica unui fost torționar comunist și fiul unei foste victime politice. Cum e când scrii despre firele încurcate ale iubirii?

– O mare provocare, pentru că lumea asta a sentimentelor, a erotismului e o enigmă, o experiență despre care nu poți ști ceva până la capăt. În scris, e dificil, și pentru că granița între ceea ce poate fi delicat și ceea ce riscă să devină vulgar e foarte fină. Paradoxal, într-o lume saturată de imagini erotice, în care suntem bombardați în fiecare clipă cu ele, sensibilitatea la cuvinte e mult mai mare. Provocarea e să reîntorci lucrurile în imaginar, în zona lor de fragilitate, de stângăcie. Să accepți că nu poți scrie nimic clar, că totul e un uriaș mister, să-ți erotizezi fraza, să o lași să ezite. Eu nu știu să construiesc personaje puternice, fac personaje fragile, pentru că așa am fost și eu: un copil slăbuț, care făcea eforturi considerabile să pună niște bani pe tejghea să ceară o pâine, un timid expansiv mai târziu, care compensează lipsa siguranței de sine printr-o risipă de energie și de „scheme”. Eroii mei sunt blegi, au avantajul că vin dintr-un unghi strâmb, nepotrivit și aruncă o lumină piezișă asupra lumii. Îmi plac ființele care nu și-au pierdut capacitatea de a se mira, care nu-și controlează viața sau sentimentele, a căror stângăcie se împletește și cu frica uneori. Lipsa asta de siguranță le face infinit mai tandre și mai interesante, și în realitate, și în cărți.

– Cât din fragilitatea asta e și în propria poveste de dragoste? Știu că ești căsătorit și ai doi copii…

– Nici un scriitor nu scapă de lecturi de tip voyeurist. Se găsește cine să vâneze și să inventeze asemănări între viață și operă. Eu mi-am asumat asta și, în primul roman, „Cornul inorogului”, cel mai erotic dintre toate, am fugit înainte în loc să fug înapoi: am îngroșat voit unele posibile detalii, coincidențe cu viața mea, dar pe cele marginale, nesemnificative. Aș putea spune că personajele mele nu seamănă cu mine. Eu semăn cu ele, de fapt, fiindcă atunci când le fac, mă mut în ele, trebuie să văd lumea cu ochii lor, să respir din plămânii lor, să le trăiesc fictiv poveștile. Viața mea de zi cu zi e mult mai cuminte și așezată, fără mari răsturnări de situație sau trăiri abisale. Am norocul uriaș ca soția mea să fie o foarte bună cititoare (e și profesoară de română); are și simțul umorului, știe când e cazul să mă ia în serios și când nu. Sunt un om liniștit, dar asta nu înseamnă că nu am mirări, fantezii, pulsiuni sau întrebări, pe care le consum și le explorez scriind proză. Țin minte că prin clasa a opta ne-au dus cu școala să-l întâlnim la o lectură pe Marin Sorescu. Mă așteptam atunci să văd un scriitor plin de vervă și de umor, spontan și pus pe poante, ca în scrierile lui. Când colo, am dat de un ins posac și pământiu, aproape afazic și lipsit de chef. Era un om trist, care scria o literatură aparent veselă. Umorul nu trece întotdeauna dintr-o parte în alta. Al meu, sigur n-a trecut și în literatură. Înseamnă că am încă o relație prea încordată cu textul. Dar cu asta, cel puțin, sunt împăcat. Prefer să rămân vesel și frecventabil în viața civilă, și întunecat doar în ce scriu.