Arsenie Todiraș s-a născut pe 22 Iulie 1983, în Chișinău, într-o familie de intelectuali: mama a fost medic, iar tatăl, inginer. A început să se manifeste muzical încă din copilărie, pentru ca, în perioada liceului, să-și dea seama că acesta era drumul lui în viață. În 1998, a fondat împreună cu alți doi basarabeni, Dan Bălan și Radu Sîrbu, trupa O-Zone, care a devenit extrem de iubită de ambele părți ale Prutului. Între melodiile care au făcut istorie și i-au înscris pe cei trei adolescenți pe orbita internațională a fost „Dragostea din tei”. Cu această piesă, O-Zone a devenit un fenomen mondial! Trupa s-a destrămat în 2005, dar steaua muzicală a lui Arsenie, care și-a schimbat numele de scenă în Arsenium, continuă să strălucească. Azi, el este un artist iubit și apreciat din Europa și până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Compune mult, scoate albume, susține concerte și călătorește enorm. Iar recent a devenit şi tată de familie… în România.

Cu arme și bagaje în România

– Arsenie, au trecut trei ani de la precedentul nostru interviu: atunci locuiai în Turcia, cu muntele în spate şi cu marea în faţă, şi îmi spuneai că de linişte ai cel mai mult nevoie. Dar iată că te-ai întors în România, ţi-ai întemeiat o familie, ai devenit tată… Viaţa ţi s-a schimbat complet!

– Într-adevăr, viaţa mi s-a schimbat radical! „Mai radical” de-atât nu există! (râde) Acum am familia mea: sunt împreună cu Agnes, soţia mea, şi cu băiatul nostru, Ivan Kai, care deja e „mare”, adică are un an şi o lună, şi cu toţii locuim în Bucureşti.

– Dar cum s-a întâmplat, cum ai trecut de la liniştea creativă din Turcia la această nouă viaţă?

– Am început să lucrez la nişte proiecte noi, inclusiv la ceva excepţional, un proiect animat muzical, de nivel mondial, numit „Rombi şi Bombi”, aşa că tot trebuia să vin în Bucureşti, să lucrez în studiourile de aici şi, de la un punct încolo, am simţit că liniştea aia multă din Turcia parcă nu mai era ce-mi doream, parcă îmi şi îngrădea dezvoltarea… E adevărat, când am vorbit noi data trecută, liniştea era tot ce-mi trebuia: încheiasem zece ani tumultuoşi, zece ani trăiţi în Rusia, unde viaţa nu stă nici o secundă pe loc, din nici un punct de vedere, unde lucrasem ca un nebun (făcusem muzică, campanii de promovare etc.), mai venise peste noi şi pandemia, era poate şi vârsta, care-mi cerea să-mi modific perspectiva şi ritmul… Aşadar, mutarea în Turcia, la acel moment, a fost o decizie corectă, dar, depăşind acea perioadă, am schimbat din nou macazul, adaptându-mă la noile nevoi și circumstanţe ale vieţii mele. Oricum reîncepusem să lucrez în România, am înţeles curând că m-aş putea readapta rapid aici. În plus, în Bucureşti am câţiva prieteni, sunt şi aproape de Chişinău, dacă am nevoie să merg acolo… Nu mai spun că de România mă leagă limba, cultura… Şi iată-mă mutat cu arme şi bagaje aici! (râde) Apoi lucrurile s-au legat şi pe partea sentimentală: în Bucureşti m-am reîntâlnit cu Agnes… Eu şi Agnes ne-am cunoscut acum vreo cincisprezece ani, am avut atunci o relaţie, iar în urmă cu doi ani şi ceva, ne-am regăsit: asta ne-a fost soarta! Amândoi eram liberi, am înţeles că ne iubim şi că suntem meniţi să fim împreună, iar din dragostea noastră a apărut şi Ivan. Relaţia mea cu Agnes a cântărit, la rândul ei, foarte mult în luarea hotărârii de a rămâne în continuare în Bucureşti: Agnes are aici o agenţie imobiliară, axată pe proprietăţi de lux din sectorul 1, de asemenea, ca fost manechin, are ochiul format pentru modă, aşa că mai are un business în paralel, adică este şi un designer de încălţăminte foarte talentat. Aşadar, cel puţin momentan, şi ea este legată de Bucureşti prin afacerile ei.

Energia dragostei

– Deci şi Agnes este un spirit artistic…

– Absolut! Şi ştii cum e: oamenii cu spirit artistic sunt buni în orice ţine de artă. De exemplu, Agnes îmi dă nişte sfaturi foarte bune şi mie, în materie de muzică, deşi nu e domeniul ei de competenţă. În plus, ea e mai cu picioarele pe pământ decât mine: e mai realistă şi mai organizată. Eu sunt creativ, dar dezorganizat, Agnes e creativă şi organizată. Iar influenţa ei bună asupra vieţii mele e evidentă: de când sunt cu ea, chiar şi în carieră mi se întâmplă lucruri încă şi mai interesante. Totul îmi merge mult mai bine datorită sfaturilor ei şi probabil şi datorită energiei dragostei…

– Cu toate astea, voi doi nu sunteți căsătoriți. Te sperie acest fel de angajament?

– Încă nu ne-am căsătorit, dar e ca şi cum am fi căsătoriţi, de-asta îmi şi vine natural să spun despre Agnes că e soţia mea. Şi nu, angajamentul pe care îl reprezintă căsătoria nu mă sperie deloc. Pur şi simplu, viaţa ne-a luat pe sus şi n-am avut vreme să ne organizăm şi în acest sens. Dar de cerut, am cerut-o! Nu sunt genul de om care să considere că – vai! – neapărat trebuie să fii căsătorit, cred că dacă o relaţie merge, merge şi cu, şi fără o semnătură, iar dacă e să te desparţi, şi semnătura aia se poate anula. Pe de altă parte, nu sunt nici împotriva căsătoriei şi, cu siguranţă, o să facem şi pasul ăsta.

Cântece pentru Ivan

– Imaginea ta, de vedetă, se potrivește destul de greu cu aceea de tată care își duce în brațe copilul. Ți se potrivește paternitatea?

– Îmi iubesc foarte mult copilul, aşa că am mare grijă de el şi cred că sunt un tată tandru. Gândesc că, la vârsta asta a lui Ivan, atât timp cât îl văd că nu plânge, ci râde şi-mi sare în braţe, fac bine ce fac ca părinte. În rest, încerc s-o ajut pe Agnes cât pot de mult în creşterea lui. Şi, în orice caz, cât sunt acasă, cât nu sunt plecat la studiouri ori la concerte, copilul e în braţele mele non-stop. Îmi doresc ca Ivan să se simtă iubit şi protejat de mama şi de tata, îmi doresc să aibă toată viaţa în părinţii lui un model de familie armonioasă, în care, pe lângă iubire, primează respectul şi buna înţelegere. Cred că, mai mult decât prin cuvinte, copilul se educă prin exemple pozitive. Iar mai târziu, îmi doresc să-l fac să priceapă că, în viaţă, cel mai important este să se simtă bine el cu sine însuşi şi că e liber să facă orice îşi doreşte, desigur, cu limite, adică atât timp cât nu-i lezează pe alţii. Îmi doresc ca Ivan să fie un om cu suflet liber şi armonios, fără frici, fără traume… De asemenea, apropo de puterea exemplului, cred că va fi important să vadă că părinţii lui sunt nişte oameni care muncesc cinstit şi serios, nişte oameni de onoare şi de cuvânt, nişte oameni cu visuri şi ţeluri, pe care şi le urmează cu tenacitate, şi să vadă că mama şi tata sunt nişte oameni care vor să şi dea ceva bun şi frumos în lumea asta, nu doar să ia.

– Nu pot să nu te întreb, Arsenie: lui Ivan îi cânţi?

– Tot timpul! (râde) Nici nu adoarme dacă nu-i cânt! Şi compun melodioare şi versuri atunci, pe loc: cred că-i place varietatea asta. Să-ţi spun că şi Agnes îi cântă?! Ea, care nu prea cântă, deşi are glas frumos, pentru Ivan face o excepţie: băieţelul nostru e răsfăţat muzical! (râde)

„Concertele mele sunt pe toată planeta”

– Țintești să-l creşteţi pe Ivan aici, în limba şi în cultura română? Care e planul pe termen lung?

– Mă bucur că Ivan s-a născut aici, pentru că iubesc România, dar, ştii doar, eu sunt un suflet destul de nomad, aşa că, pe termen lung, nu pot să spun că e bătut în cuie că vom locui pentru totdeauna aici. Deocamdată, într-adevăr, avem foarte multe lucruri care ne leagă de România, profesional vorbind, iar Ivan e încă prea mic ca să-l supunem unor schimbări drastice. Abia după ce băiatul nostru o să împlinească trei ani o să vedem ce decizii vom lua, dacă ne vom simţi inspiraţi de o schimbare de decor. Pe de altă parte, nici nu e obligatoriu să ne mutăm altundeva, fiindcă, datorită afacerilor noastre cu anvergură internaţională, noi oricum călătorim foarte mult, deci nu e ca şi cum am risca să ne plictisim ori să ne plafonăm aici. Uite, de exemplu, acum am scos pe piaţă o piesă în limba română, un duet cu Andra, însă piesele mele se vând în toată lumea, concertele mele sunt pe toată planeta, proiectele mele sunt internaţionale… De pildă, acum am un proiect dezvoltat cu o bloggeră americană, numărul unu în lume: acestei fete îi produc piese, aşa că, în perioada asta, merg deseori la Miami, pentru înregistrări… Deci, viitorul e deschis, iar eu şi Agnes suntem descuiați la minte şi la suflet, ca să-l primim cu tot ce are el frumos şi interesant să ne ­ofere.

– Printre toate călătoriile astea, reuşeşti să mai strecori din când în când şi vreo „incursiune” la Chişinău?

– Cu părere de rău, trebuie să mărturisesc că, de câţiva ani, rareori am mai ajuns la Chişinău. După ce ne-au murit părinţii, mie şi surorii mele, Alina, ne e tare greu, sufleteşte, să mai mergem acolo. Dar noi doi continuăm să fim la fel de apropiaţi ca întotdeauna: ea locuieşte în Amsterdam, dar facem cum facem ca să ne regăsim cât de des. Alina a venit la botezul lui Ivan, eu am mers la ea ca să-mi văd proaspătul nepoţel    – copilaşul Alinei s-a născut abia acum o jumătate de an…

– Ai început vara în forţă: piesa „Dulce-amară”, pe care o cânţi în duet cu Andra, a prins extraordinar de bine la public…

– E o piesă de vară, happy, veselă, dulce, romantică şi jucăuşă: fiind în studio, mi-a venit ideea, apoi, la compunerea ei m-au ajutat Roland şi Mark Stam, doi băieţi foarte talentaţi, care lucrează şi la „Hahaha Production”. Şi tot cu ei am şi produs-o. Şi cred că şi în viitor o să mai lucrez cu ei, pentru că mi-a plăcut formula asta… Apoi am găsit nişte versuri frumoase, cu o istorioară romantică, şi-aşa a apărut „Dulce-amară”. Iniţial, am zis c-o s-o cânt singur, dar după ce piesa a fost gata, mi-am dat seama că aducea mult cu un dialog între un băiat şi o fată şi-atunci am hotărât să i-o propun Andrei. Am vorbit cu Cătălin (Cătălin Măruţă, soţul Andrei), căci cu el mai discutasem anterior, i-am trimis piesa şi curând el a revenit cu răspunsul: mi-a zis că le place melodia şi că ar vrea să încerce să intrăm în studio, să vedem cum ar suna. Şi-a sunat foarte bine! Andra e un artist multilateral, e capabilă să cânte orice, aşa că, deşi ea e cunoscută pentru că interpretează preponderent piese mai de voce, a ştiut cum să se adapteze şi să-şi facă glasul să sune minunat şi pe această melodie care e serioasă, dar are un stil puţin mai diferit, e mai pop, mai jucăuşă. Andra a demonstrat încă o dată că e un profesionist adevărat: a îmbunătăţit această melodie, aşa că nu-mi pare rău deloc de alegerea pe care am făcut-o şi sper că şi Andra şi Cătălin sunt fericiţi.

„Rombi și Bombi, un succes planetar”

– Cum arată în continuare agenda ta muzicală? E plină-ochi, ca de obicei?

– Nu pot să mă plâng! Am cam câte cinci concerte personale pe lună, dar am şi concerte cu O-Zone. Concertele personale, cele sub titulatura Arsenium, sunt, în majoritatea lor, în străinătate: ba în Suedia, ba în Finlanda, ba în Franţa… Cele sub denumirea O-Zone (pe care o folosesc cu acceptul foştilor mei colegi, Dan Bălan şi Radu Sîrbu, deci totul e absolut corect), foarte cerute, sunt contractate doar în Europa de Vest, iar formula aceasta consistă din doi dansatori şi vocalul live, adică eu. De asemenea, am o mulţime de proiecte personale, la care lucrez în studio. Aici incluzând şi proiectul „Rombi şi Bombi”: e vorba de două personaje animate, o vulpe portocalie şi o panteră neagră, pe care le-am scos pe piaţă în 2020, şi imediat au devenit un succes internaţional fulminant, prin intermediul platformei TikTok. Iar proiectul a crescut şi-a tot crescut în dimensiuni: a ajuns la circa 13 miliarde de play-uri pe YouTube Shorts! La el lucrează profesionişti din mai multe ţări (din America şi din Europa), echipe foarte mari: acum îmbunătăţim designul personajelor, urmează să scoatem piese noi în colaborare cu mai mulţi artişti internaţionali de top… Deja am semnat contracte cu mai mulţi artişti extraordinar de cunoscuţi din SUA, care vor să facă feat-uri cu desenele mele animate: e ceva ce nu s-a mai făcut! Doar că, deocamdată, nu pot să le şi dezvălui numele…

– Printre picături, măcar, mai încape şi ideea de vacanţă?

– Sper c-o să găsim timp, fiindcă relaxarea e foarte necesară dacă vrei să fii eficient la muncă. Deja am „furat” câte două-trei zile o dată, două-trei zile altă dată şi am fugit cu Agnes şi cu Ivan la mare, în România, şi să ştii că n-au fost nişte experimente ratate, ci din contră: totul a fost bine, doar marea mi s-a părut cam murdară. Ceea ce m-a bucurat însă şi mai mult a fost că Ivan n-a avut nicio problemă cu aceste drumuri mai lungi cu ma­şi­na: se pare că mă moşteneşte, îi place deja să călătorească. (râde)

– În ton cu sufletul tău de nomad…

– Da, paşii mă îndeamnă în continuare la călătorii spre noi şi noi orizonturi, atât ca muzician, cât şi ca turist, dar sufletul meu şi-a găsit matca: alături de familia mea mi-am găsit liniştea. Înainte făceam totul doar pentru mine, acum, că trăiesc şi pentru altcineva, pentru Ivan şi pentru Agnes, mă simt împlinit: e un sentiment deosebit, ceva care mă umple de linişte şi de fericire.