E liniște, slujba încă nu a început. Bătrânul vine în fața altarului și se închină atingând, cu amândouă mâinile, pământul. Sărută icoana lui Hristos apoi, se întoarce printre bărbații care ocupă partea din spate a bisericii. Sunt mulți, unii dintre ei cărunți, dar și tineri, care stau, toți, în picioare, așteptând să înceapă liturghia. Niciodată nu am văzut la vreo slujbă atâția bărbați. Mă simt de parcă aș face parte dintr-o oștire a lui Dumnezeu, gata să spulbere răul de pe pământ. Așa se simte din atitudinea lor, din felul dârz în care stau la rugăciune, de parcă ar fi niște brazi din vârf de munte. Într-un fel asta și sunt, pentru că toți creștinii de aici, de la Poiana Mărului, sunt oameni ai muntelui. I-ați cunoscut din reportajele publicate în revista noastră, astăzi eu vreau să le cunosc preotul. Un bărbat în plină maturitate, înalt, cu ochii negri, cu părul strâns în coadă, dacă nu i-aș fi văzut strălucirea discretă a verighetei, aș fi crezut că e călugăr. E unul dintre cei doi preoți de la Poiana Mărului. A venit aici tânăr, în urmă cu douăzeci și unu de ani. A fost hirotonit în această biserică minunată, ctitorită de Constantin Brâncoveanu acum mai bine de trei sute de ani, și nu a mai plecat. „Am venit ca un copil, m-au primit ca pe un copil”. Și când îmi spune asta, părintele Nicolae Nan zâmbește curat și sincer. Recunoaște că are, încă, un suflet de copil. Poate că de aceea îl și îndrăgesc atât de mult poienarii, oameni aspri, dornici de mângâieri sufletești. „Să știți că poinărenii au ceva aparte. Sunt oameni de o simplitate şi de o curăţie sufletească deosebite. Nu numai eu spun asta, ci şi preoţii care vin aici, la taina Sfântului Maslu, sau la hramuri. Vin, îi întâlnesc şi, intrând şi în biserică, simt o atmosferă cum nu mai există în altă parte. Este o atmosferă deosebită, pe care nu numai biserica, ci şi oamenii o creează, atunci când participă la slujbe. Au o evlavie deosebită oamenii aceştia şi sunt cunoscuţi în zonă ca fiind foarte credincioşi”.

– Și ce v-au învățat poinărenii dumneavoastră, în douăzeci de ani de preoție?

– Tocmai această simplitate şi evlavie, care izvorăsc dintr-o trăire autentică. Nu fac nimic de formă, n-au nimic artificial în comportamentul lor. Sunt foarte sinceri, ceea ce spun, aia şi fac, sau ceea ce fac, aia şi spun, nu vorbesc pe alături, nu exagerează, sunt foarte direcți şi simpli în credinţa lor. Astea sunt lucruri de la care avem de învăţat în lumea în care trăim, pentru că observ, şi poate observaţi şi dumneavoastră, viaţa noastră a devenit foarte complicată, şi nu e altcineva vinovat decât noi înşine, pentru că am părăsit rânduiala satului vechi. Îmi aduc aminte cuvântul părintelui profesor Ilie Moldovan care elogia, aproape diviniza satul românesc. Într-adevăr, ritmul de viaţă al satului dinainte era o armonie perfectă între oameni şi divinitate. Erau tot timpul legaţi de Dumnezeu, în orice gest pe care-l făceau. Chiar şi sărbătorile erau o împletire între bucuria lumească şi bucuria duhovnicească. Manifestările lor lumeşti erau legate tot timpul de biserică, punctul de plecare era biserica, ea se răsfrângea cu totul în vieţile lor, prin iubire și toleranță, prin bucuria de a fi împreună. Era bucuria comuniunii şi a întrajutorării, care era nelipsită în viaţa lor, nu exista să nu se ajute unii pe alţii. De aceea s-a și păstrat zicerea că mai aproape de tine nu îţi e ruda, ci vecinul de peste gard, vecinul cu care îți ajuți traiul, care e prezent când ai nevoie. Spiritul comunității a fost foarte prezent în viața lor, i-a legat strâns unii de alții, un spirit care astăzi s-a pierdut. Noi suntem foarte individualiști, fiecare pentru el, fiecare să se descurce cum poate.

Rugăciuni pe întuneric

– Dumneavoastră cum ați ajuns la credință, într-atât de mult, încât să vă și preoțiți? V-a influențat cineva?

– În primul rând, bunica din partea mamei. A fost o femeie foarte religioasă şi apropiată de biserică și am rămas cu amintiri din copilărie legate de ea, amintiri foarte adânc întipărite în suflet. Îmi aduc aminte că mergeam în vacanţă la ea, în satul Peştera, un sat de munte, chiar în vecinătate cu Piatra Craiului și Bucegii, de unde se vedea toată Țara Bârsei. Ne puneam în pat, ea stingea lampa, că nu avea curent, şi începea rugăciunea. Când nu dormeam şi stăteam pe întuneric, o auzeam rugându-se. Nu în­ţe­legeam ce rugăciuni spune, că le şoptea şi nu se dis­tingeau prea bi­ne cuvintele, îmi amintesc, însă, că ne pomenea pe toţi, pe fiecare copil şi nepot în parte şi pentru fiecare făcea metanie. Făcea metanii pe podină, se auzea scârţâitul podinii şi se auzeau şi genunchii şi încheieturile de la mâini cum îi trosneau. Adormeam şi mă trezeam în şoptitul rugăciunilor bunicii. Dimineaţa ea era prima care se trezea şi începea cu rugăciunea şi cu metaniile. Aşa își pornea ziua.

Lucrurile acestea au rămas întipărite în inima mea. Am rămas cu o evlavie către Dumnezeu. Plus că îmi dădea şi o stare când se ruga, era o stare de bucurie, o linişte şi o bucurie, pe care nu mi le puteam explica. Liniştea şi bucuria asta ne şi atrăgeau, într-un fel, la ea.

Aveam libertate totală la Peștera, aveam timpul nostru de joacă, nu mai eram ca la şcoală și nu mai aveam responsabilităţi cum ne dădeau părinţii în gospodărie, cu animalele, să avem grijă de ele, cu treburile casei, pe care trebuia să le facem până veneau ei de la serviciu. Bunica ne lăsa în libertate şi ne bucuram de libertatea aceea din vârful muntelui, de priveliștile de basm care ne înconjurau, dar şi de atmosfera pe care o crea prin felul ei de a fi.

Al doilea om care şi-a pus amprenta asupra vieţii mele sufleteşti a fost părintele meu din sat, Dumnezeu să îl odihnească, părintele Ioan Giurgiu, pe care eu l-am prins în vremea bătrâneţii şi îl asemănam cu Sfântul Nicolae. Era cu fruntea lată şi înaltă, cu părul dat peste cap, cu o barbă albă, parcă îl vedeam pe Sfântul Nicolae din icoane. În timpul comunismului, pe când eu eram în clasele primare, părintele Ioan Giurgiu ne aduna la biserică și își rezerva un timp special pentru noi, copiii, între utrenie şi liturghie. Îmi amintesc cum cobora din podişor nişte bănci lungi, le punea în mijlocul naosului, iar el strătea în faţa altarului, cu faţa către noi, îmbrăcat în veşminte preoțești, pentru că slujise utrenia şi proscomidia şi începea să ne vorbească despre istoria Vechiului și Noului Testament, despre pildele Mântuitorului și cărţile de cult. Felul lui de a fi a fost pentru mine foarte marcant. Era un om foarte serios, vorbea cu grijă şi cu fiori, vorbea cu luare aminte, orice cuvânt pe care îl spunea venea de undeva din cer, era un cuvânt foarte greu. Aşa mi-l aduc aminte.

Cu psaltirea, la cosit

– Atunci s-a născut hotărârea de a urma preoţia?

– Nu neapărat de a urma preoţia, ci de a mă apropia de Dumnezeu. În perioadele de vacanţă, când lucram la fân, după masă, tata avea obiceiul să se întindă la umbră și să se odihnească. În timpul ăla, eu mergeam în casă, în bucătăria de vară, luam Psaltirea şi începeam să citesc. Simțeam o bucurie de nedescris. Au fost nişte momente pe care foarte rar le-am mai trăit ca matur. De asemenea, când mergeam cu vacile la păscut, era un moment foarte prielnic de a-mi spune rugăciunile de dimineaţă. Le învăţasem pe de rost şi le spuneam pe drum. La fel făceam şi iarna, când mergeam la animale să le îngrijesc, dimineaţa. Erau momente în care eram singur, doar eu şi Dumnezeu. Momentele acestea şi-au pus amprenta foarte mult asupra vieţii mele.

– Dar cum de ați dorit să slujiți altarului?

– Am avut un vis, sau un fel de arătare, nu ştiu cum s-o numesc. L-am visat pe Mântuitorul Hristos, cum e în icoana Înălţării, ridicat de la pământ, venea din cer. Îl vedeam că vine şi eu voiam să merg la El. Parcă mă chema, dar mama mă ţinea şi-mi zicea: „Nu acum, nu acum!”. Iar eu tot doream să mă duc, pentru că simţeam o bucurie extraordinară în preajma Domnului Hristos. Şi m-am trezit din vis cu sentimentul ăsta, că mama mă trăgea de mână în jos, să nu mă duc acum la Domnul Hristos, ci să rămân pe pământ. Ăsta a fost visul. Și a mai fost ceva, care m-a dus spre preoție. Lucram prin gospodărie și stăteam de vorbă cu Dumnezu, ca într-un fel de rugăciune. Am ridicat la un moment dat capul şi am văzut un porumbel alb care se uita la mine. M-am oprit din treabă, am vrut să mă apropii de el, să îl văd mai bine, dar porumbelul a zburat după şură. Am alergat după el, dar când am ajuns acolo el nu mai era. Dispăruse, pur şi simplu… L-am văzut aievea, nu a fost o nălucire, o închipuire, dar faptul că nu l-am mai văzut mi s-a părut că a fost ceva venit de la Dumnezeu. Ştiam că Duhul Sfânt s-a arătat la botezul Domnului în chip de porumbel, iar eu mă gândeam, în sufletul meu, că acel porumbel a fost Duhul Sfânt. Eram cam prin clasa a şasea…

În urma visului şi a acestei întâlniri cu porumbelul, a urmat, cumva, hotărârea de a merge către preoţie. Profesorii nu mă îndemnau, părinţii mei, nici atât, dar tata, deşi nu a fost un om religios, a fost un om hotărât, și mi-a zis: „Măi, băiete, dacă vrei să mergi la teologie, hai să ne pregătim pentru asta”. Şi aşa am început pregătirea, apoi am intrat la seminar și după seminar la facultate, la Sibiu. În anul 2004, iarna, din încredinţarea Înaltpreasfinţitului Antonie, am fost hirotonit chiar în biserica aceasta. Am 21 de ani de preoţie, toţi aici.

„Jertfa nu mai este la modă”

– Oare lecția de viață a bunicilor noștri mai poate rodi și în lumea actuală?

– Ce am observat eu la bătrânii noștri este că nu poţi să îi mişti deloc din ceea ce au primit ca moştenire, sunt incredibil de ancoraţi în ea, ca un stejar care şi-a înfipt rădăcinile în pământ şi nu se clatină. Dar generaţiile care vin acum se rup de mici de ceea ce înseamnă rădăcini, chiar şi aici, la Poiana Mărului. Tehnologizarea, internetul le taie rădăcinile copiilor, care devin o masă amorfă, pe care vântul lumii o mută unde vrea, asta văd. Ne străduim din răspunteri să le retrezim dragostea şi dorul de ceea ce au avut părinţii și bunicii lor ca valori, dar nu știu dacă vom reuși. Ca şi în Scriptură: unul este cel ce seamănă, altul este cel ce seceră. Ne facem datoria să semănăm, dar la secerat nu ştiu dacă o să fie ceva recoltă…

Din păcate, telefoanele acestea inteligente au devenit un fel de „far” călăuzitor, îi rup pe oameni de viața reală, ajung să trăiască foarte mult în virtual. Bineînţeles că ne putem folosi de tehnologie – şi ne folosim de ea – dar ea nu ar trebui să fie la îndemâna copiilor din fragedă pruncie, ci cât mai târziu să aibă acces la ea. Copiii nu au discernământ să o folosească, mai ales că ea vine foarte perfid, fără să îţi dai seama nici unde te duce, nici cât a durat de cât timp ai folosit-o. De aceea eu recomand cât mai puţine telefoane în mâna copiilor când sunt în fragedă pruncie. La şcoală, tehnologia trebuie folosită cu foarte mult discernământ, că asta e direcţia, să o folosim şi să învăţăm să umblăm pe ea, dar trebuie foarte mult discernământ. Cred că asta ar fi calea.

Iar acasă, în familie, atunci când copilul vine la tine şi tu stai pe telefon, şi el îţi pune o întrebare şi tu nu îi răspunzi, ăsta este un lucru catastrofal. În momentul acela, el vede că telefonul e mai important pentru tine decât el. De aceea, eu cred că atunci când copilul vine la tine, trebuie să lași telefonul deoparte și să vorbeşti cu el, ca să vadă copilul că relaţia cu el este prioritară, şi nu relaţia cu un dispozitiv.

– Credeți că tehnologia modernă ne afectează și legătura cu Dumnezeu?

– Din păcate, observ că mult mai la îndemână îi este omului să-și consume timpul stând pe telefon, decât să se roage. A te ruga presupune o nevoinţă, o nevoinţă pentru care omul modern nu prea mai are dispoziţie. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că dacă le lipseşte oamenilor de astăzi ceva, aceea este dispoziţia de jertfă. Oamenii nu mai vor şi nu mai au dispoziţia de a se jertfi, odinioară era cultivat lucrul ăsta; a te jertfi pentru un ideal era ceva sfânt, era ceva de mare preţ. Era ceva nobil să crezi și să mori pentru un ideal.

Comoditatea este un mare duşman al nostru. S-a tehnologizat viaţa noastră şi zicem că s-a uşurat, dar tragem linie şi vedem că, de fapt, ne-a îngreunat traiul, nu ni l-a uşurat. Şi constatăm că timpul, în loc să ni-l salvăm, nu-l mai avem deloc. Înainte, oamenii coseau cu coasa, astăzi, cosesc cu cositoarea mecanică, ceea ce cosea un om cu coasa într-o zi acum se coseşte într-un ceas. Oamenii cărau cu spatele sau cu animalele, acum se cară cu tractorul, mult mai mult şi mult mai repede decât o făceau înainte. Beneficii tehnologice pentru sat sunt multe şi, cu toate astea, timpul e tot mai puţin. Înainte, oamenii aveau timp să se bucure, cu toată munca pe care o făceau, deși munceau mult mai mult. Îmi spun şi oamenii: „Părinte, cum puteau părinții noștri să facă atâtea lucruri?”. Pe vremuri nu era locșor în Poiana Mărului care să nu fie cosit. Munceau mult mai mult şi aveau timp mult mai mult, iar noi astăzi muncim mult mai puţin decât ei, şi timp tot nu avem. E un paradox.

Raiul raiului: rugăciunea

– Părinte, ce îndemn de viață le-aţi face cititorilor noştri care, în majoritate, trăiesc în oraşe, departe de raiul în care staţi dvs. aici, la Poiana Mărului?

– Bine zis rai. Uneori, nu mai ştim nici noi că suntem în rai. Îmi mai aduc aminte şi le mai spun şi la oameni să avem ochi să vedem ceea ce e în jurul nostru: verdeaţa, dealurile, văile, găinile şi cocoşul care cântă dimineaţa, câinii care latră şi vacile care mugesc, clopotele de la gâtul vacilor, care se aud când pasc. Ăsta este un rai de nedescris pe care îl avem încă la îndemână şi nu apucăm să ne bucurăm de el. Dar oamenilor de la oraş eu le-aş spune mai mult: le-aș spune că, deşi noi, aici, la Poiana Mărului, avem un rai pământesc, avem şi un rai lăuntric, accesibil tuturor. Dacă oamenii de la oraş nu se pot bucura de raiul pământesc care e aici, la Poiana Mărului, se pot bucura în schimb de raiul lăuntric, un rai care ține de calitatea relaţiei fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu. Cu cât această relaţie este mai vie, mai trează, mai reală, cu atât mai mult raiul e în tine.

– Și care-i calea către raiul din noi?

– Rugăciunea! Ea este calea prin care omul Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul lui. Nu neapărat citirea rugăciunilor, deşi citirea are şi ea rostul ei, ci rugăciunea ca prezenţă a Dumnezeului tău, care e lângă tine în orice faci: când speli vase, când ești la muncă, când te duci şi te plimbi cu copiii prin parc.    Dumnezeu este în fiecare clipă cu tine şi poţi să stai de vorbă cu El, Îl ai la îndemână să Îi spui ce trăieşti, ce gândeşti, ce speri, iar El se face simţit. Aşa de cu bun simţ e Dumnezeu, încât nu dă buzna, ci se lasă chemat, uneori şi aşteptat. Aşteptarea e tot cu pedagogie, înseamnă că trebuie să strigi mai tare, mai mult, să nădăjduiești. Dumnezeu are căile Lui de a ne educa şi de a ne creşte, din punct de vedere al vieţii duhovniceşti, de aceea se lasă aşteptat uneori, ca să creştem.

Istoria bisericii din Poiana Mărului

Pentru întâia dată, parohia de la Poiana Mărului este atestată documentar în anul 1658. Biserica actuală, de zid, a fost ridicată de Sfântul Constantin Brâncoveanu, în jurul anului 1700, pe locul unei biserici de lemn. După sfârșitul său martiric, rudele sale au administrat și ocrotit satul, care nu a trecut niciodată la uniatism. Din această pricină, biserica a fost grav avariată în anul 1761, de campania de represiune a generalului imperial Adolf Nikolaus von Bukow. În anul 1777, sfântul locaș era deja reparat, așa cum consemna într-un triod preotul satului: „Scris-am eu, popa Ioan Enoiu, la anul de la Hristos 1777, Noiembrie 8, atunci s-a făcut slujbă întâiu în biserica de piatră”. În anul 1793, pe 23 Iunie, sfântul locaș era resfințit de episcopul Gherasim Adamovici, reușind să treacă prin vifornița vremurilor până astăzi.