GEOGRAFIE SENTIMENTALĂ

„Când trăiesc, trăiesc, nu scriu”

– Trăim vremuri neliniștite, în care fiecare zi este o provocare: criză politică, agitație internațională, nesiguranță materială, război. Cum vă apărați, cum vă găsiți liniștea pentru scris?

– Am fost tensionată în perioada alegerilor și m-am întrerupt din ce scriam, până când s-au anulat, în 6 Decembrie 2024. Am scris atunci doar un articol pentru revista franceză Esprit. Am întrerupt din nou scrisul, când s-au repetat alegerile fiindcă, la fel ca toată lumea, eram pe telefoane, pe facebook, pe whatsapp, n-aveam stare pentru altceva. Mulți, inclusiv prieteni, rude, se pregăteau să plece dacă ieșea președinte George Simion. Eu nu m-am mai panicat la fel de tare ca în Decembrie, când era gata-gata să iasă un personaj bizar și dubios ca Georgescu, simțeam că societatea se alertase, se mobiliza altfel. M-am liniștit când a ieșit Nicușor Dan, îl știu de 11-12 ani, din societatea civilă. Sper să fie președintele de care aveam nevoie ca să avem o Românie mai aproape de cea pe care o dorim, fiindcă ea mereu ne surprinde cu întorsături (era să zic apucături) rele. Am fost deprimată și când a început pandemia, pentru că un timp n-am știut spre ce mergem, mă deprima și statul în casă. Pe urmă, însă, am scris un roman despre perioada aceea, Voci la distanță, scriitorii au această consolare a scrisului, pentru ceea ce li se întâmplă rău. Dar eu când trăiesc, trăiesc, nu-mi fac note, nu scriu.

– Este scrisul o pavăză și împotriva trecerii timpului? Amână fricile bătrâneții?

– Fricile de orice fel subminează scrisul. Poate alimentează poezia, nu știu. Dar scrisul prozei are nevoie de un soi anume de calm, de liniște. Mici notații poți face oricând, dar ce faci cu ele dacă îți lipsește structura cărții? Eu nu o gândesc, nici măcar pe cea de memorii, de la început, ci numai după ce am scris deja o parte și ea începe să se deseneze, geometric, în mintea mea. Dar pentru asta ai nevoie de sentimentul de încredere, de pace interioară, ca să scrii continuu. Aici este problema, cum ajungi la calm. Uneori te liniștești când începi să scrii. Orice activitate, chiar și cea sportivă, chiar și călătoriile, sunt o pavăză contra timpului. Cu o singură condiție – să-ți placă. Dacă îți place să scrii și mintea îți merge, într-adevăr, nu știi când trece timpul. Chiar te plângi că n-ai timp, că trece prea repede. Dacă vorbești de chinul scrisului, mai bine fă altceva, care nu te torturează.

– Sunteți un nume mare al literaturii române. Cărțile dvs., în special „O dimineață pierdută”, au făcut epocă. Se mai potrivește literatura cu nebunia lumii de azi? Mai există tihnă și dispoziție pentru citit?

– Oamenii au o nevoie organică să comunice, să povestească, să dea un sens vieților trăite, să scoată din ele coincidențe misterioase, simboluri. Poveștile ordonează trăitul, altfel totul nu e decât haos, dezordine. Se scrie din ce în ce mai mult pe ecrane, pe rețele, scrisul nu se poate opri, fiindcă povestitul (cu voce tare sau în gând) este, după părerea mea, o funcție a creierului. Fiecare om are povestea vieții lui, pe care o ordonează cum vrea, și din care mereu ascunde ceva: psihologii susțin că oricare dintre noi are un număr de amintiri secrete, pe care nu le vom împărtăși nimănui, de aceea există psihologi, duhovnici etc. Ceea ce se reduce însă în lumea de azi este interesul, răbdarea de a-l asculta pe celălalt, de a-l citi. Nu o carieră de scriitoare mi-am dorit, mi-am dorit ca ceea ce scriu să ajungă la cititori. Și am avut șansa ca dorința să mi se fi îndeplinit – mult, puțin, nu contează. Ce va mai fi în viitor, nu știu. Viața cărților depinde acum mai mult ca altădată de marketing, de susținerea criticilor, a editorilor, dar și asta merge până când cititorul ia cartea în mână și trebuie s-o citească. Dacă nu îi place, îi pare rău de banii pierduți, dar o pune deoparte. În școală, copiii citesc doar ce sunt puși să citească și uneori cu asta rămân. Iar părinții, din    păcate, nu prea sunt un model de lectură.   

– Dintre artiști, scriitorul este cel mai văduvit de legătura cu publicul – nu există un contact direct, ca în teatru. Cum știți că temele romanelor dvs. sunt de interes pentru cititori? Cum vă alegeți subiectele, există un mic compromis al succesului?

– Scriitorul este văduvit de legătura cu publicul, spuneți dvs. Dar este și apărat de pretențiile publicului, care l-ar duce în altă direcție decât vrea el. L-ar tulbura, în orice caz. Regizorii sunt nemulțumiți de actorii care ies din rol cu gesturi și replici suplimentare, ca să ia aplauze. Artistul nu trebuie să se conducă după public, nu trebuie să-l măgulească, ori să-i cânte în strună. E ideal ca cititorul să se recunoască în cartea citită, dar acesta este un proces natural, dacă nu se întâmplă, e riscul autorului. Pentru care cititor să scrie? Noi suntem atât de diferiți, cititori și cititoare, tineri și bătrâni etc. Proust spunea că fiecare cititor citește altă carte, fiecare recunoaște ceva din el într-o carte, dar procesul acesta este misterios și organic. Vom vedea curând cum vor fi ficțiunile și nonficțiunile create de    inteligența artificială – eu sunt sceptică în privința lor. În ce mă privește, scriu ceea ce vreau eu, nu încerc să fac compromisuri pentru succes, am mult respect față de masa cititorilor, dar cărțile mele nu sunt un meniu de restaurant, de unde alegi ce vrei. Nu recurg la un institut de sondaje înainte să mă apuc de o carte.

„Eu chiar cred în destin”

– Vă interesați de competiția literară? Sunteți mulțumită de aprecierea cărților dvs., de ecoul acestora în străinătate?   

– Apropiații m-au sfătuit să încetez să tot spun „am avut noroc” că am primit două premii la debut, că nicio carte nu mi-a fost desfigurată de cenzură, că întotdeauna am avut cronici bune, inclusiv în publicații cunoscute din străinătate, că sunt tradusă în 17 limbi etc. Dar eu chiar cred în destin, în noroc, tatăl meu era un om cu mari calități, un profesor de excepție, cald, respectat de colegi, iubit de elevi și a avut o viață chinuită în epoca stalinistă, și a murit la 58 de ani. Mai cred și că norocul și-l face omul. Cel mai mare noroc al meu a fost că m-am declarat mereu mulțumită cu ce am reușit să am, nu mă uitam la colege și colegi, dacă nu mi-au luat-o cumva înainte, nici nu mă enervam când mi se spunea că sunt „o tânără speranță” – și eu aveam două cărți apărute și mă apropiam de 40 de ani.

– Aveți prieteni printre scriitori? Mai există o solidaritate de breaslă? Doamnă Adameșteanu, se mai poate trăi din scris?

– Am prieteni și prietene, firește, din toate generațiile, majoritatea sunt mai tineri decât mine. Le-am citit unora cărțile și le-am făcut recomandări pe coperta a patra. Alții și altele au prezentat cărțile mele. Există o solidaritate de breaslă, ceea ce înseamnă solidaritate de grup, nu poți să fii solidar cu toată lumea, există afinități, există interese – ca în orice mediu profesional. Și există competiție, fiindcă meseriile artistice presupun neapărat competiție. Dar competiția cea mai dură și cea mai utilă este cu tine însuți, fiindcă trebuie să scrii mereu ceva nou. Nu știu cine poate trăi din scris acum, dar vă asigur că nici în comunism nu se trăia din scris și nici în Occident un scriitor obișnuit nu trăiește din scris. Există drepturi de autor, care la noi sunt modeste, există premii, rezidențe literare etc. S-ar părea însă că TVA la cărți va crește, deci și prețul lor, și alte costuri – care toate vor afecta veniturile minuscule ale autorilor.

„Nu-mi place viața la țară”

Din interviurile acordate revistei noastre, reiese că ați avut o copilărie „mobilă”, purtată din Moldova în Vlașca, în satul Toporul – locul de sorginte al marii familii a Adameștenilor, apoi la Pitești. Ce rol joacă spațiul copilăriei în opera unui scriitor? Se poate vorbi de o geografie sentimentală, o anume stare a locului, care trece și în scris?

Sunt născută în Tg. Ocna, în Moldova, iar la 4 ani, părinții mei s-au mutat la Pitești. La Toporu, locul de naștere al tatălui meu, am fost prima oară la 14 ani, și mai târziu, doar la întâlniri de familie. Nu sunt o „toporeancă”, nu-mi place viața la țară, și nici localitățile de șes. Fiul meu e mai legat de Toporu decât mine, unchii mei îl luau în vacanțe acolo. Eu sunt o structură urbană, îmi plac orașele mari, cât mai mari. La 18 ani m-am dus la facultate, la București, locul de naștere al mamei. Sunt de 60 de ani în București, dar nu-mi place clima lui, și că e oraș de câmpie. Din orașul meu adoptiv, Piteștiul, regret doar dealurile din jur, când le văd mă simt acasă. Dar nu am scris despre ele, decât câteva rânduri, în prima carte, „Drumul egal al fiecărei zile”. Știu că există acum o disciplină nouă, geografia literară, sunt și eu într-o carte a Andreei Răsuceanu, „Bucureș­tiul literar”, cu o analiză pertinentă a ei despre povestirile me­le și despre Provizorat. Nu am o geografie sentimentală, am scris-o deja, vă dau însă un fragment din cartea la care lucrez, „Meserii nerecomandate femeilor”, care sper că va fi în Septembrie în librării. „Nu am sentimentalismul    geografic al părinților: al mamei față de București, al tatei față de satul Toporu (Vlașca). Nu știam niciodată ce să răspund la cea mai curentă întrebare: de unde ești? În toate orașele unde au locuit după căsătorie, părinții mei au fost venetici… Mi-am asumat apartenența culturală la Vechiul Regat, deși unele rădăcini ale familiei, așa cum se întâmplă în mai toate familiile românești, ies din granițele lui istorice. Din partea tatei – în Ardeal, zona Sibiului, și în Bulgaria, apropiată de Vlașca paternă – pe    una din străbunici o cheamă Ivana, pe alta Vlada. Iar din partea mamei – în Oltenia, la Cărbunești, și în Grecia, printr-o străbunică necunoscută, ieșită din melanjul bucureștean… Îi admir pe incredibilii pașoptiști care au creat țara asta unind două principate întârziate într-un model premodern rezistent, cu solide rădăcini feudale. Vasalele unui Imperiu Otoman în agonie, Principatele Unite se aflau atunci într-un context geopolitic primejdios, care așa a rămas: noul stat, cu un contur mărit și o opțiune clar exprimată, continuă să fie la fel de tracasat între Est și Vest”.

    – La Toporul mai mergeți? Mai există urmași ai Adameștenilor?

– La Toporu există casa familiei mele pe linie paternă, unde a locuit cel mai mic frate al tatei, profesorul Petre Adameșteanu și unde acum mai merg din când în când copiii lui. A fost un loc de întâlnire al unchilor mei dar, din păcate, nu mai trăiește niciunul. Există acum a treia, a patra și ultima, a cincea generație a familiei Adameșteanu, în care intră nepotul și nepoata mea, nepoata fratelui meu, dar și verișoarele lor din Danemarca, Germania și Italia. Mai toți însă au alte nume decât Adameșteanu. Bunicul meu e primul care l-a primit când s-a dus la școală. Îl chema Rădulescu și în clasă erau doi cu acest nume, așa că învățătorul i-a spus Adameșteanu fiindcă era din Adamești, un sat dispărut între timp. Eu fac parte din a treia generație cu acest nume.

– O curiozitate pe placul cititorilor noștri: cum arată o zi din viața scriitoarei Gabriela Adameșteanu?

– În fiecare zi e altfel, nu sunt un robot, nu sunt o funcționară, și la subiectul ăsta n-am nimic de comunicat cititorilor, ha ha!

– Presupunând că ar exista o balanță de măsurat fericirea, cam pe unde se află acul?

– Fericirea e o stare de extaz, ca și îndrăgostirea, dar ține încă și mai puțin. Este datorată de obicei surprizei de a atinge un țel – o pasiune reciprocă, o mare reușită profesională, o vindecare miraculoasă, a ta sau a cuiva foarte drag. Fericirea      nu are o dimensiune de durată, e fals finalul basmelor care spune: „Și au trăit mulți ani fericiți”. Fondul nostru adânc superstițios ne îndeamnă să nu spunem „sunt fericit”, ca să nu declanșăm forțele magice ale răului. Deci, dacă întrebarea dvs. mă viza pe mine, voi evita răspunsul.