„Incredibil cât de mult influenţează fericirea de acasă performanţele sportive”

– Duble felicitări, Sergiu, ambele de aur! Eşti din nou campion european, dar de data aceasta dintr-o postură şi mai frumoasă: cu verigheta pe deget. Pe care dintre felicitări le primeşti cu mai multă bucurie: cea pentru medalie sau Casa de Piatră?

– În primul rând, mulţumesc frumos pentru gândurile bune şi atenţia pe care revista Formula AS o are pentru toate sporturile. Evident, eu şi colegii mei din întregul lot de canotaj suntem foarte fericiţi cu rezultatele noastre de la recentul Campionat European de la Plovdiv: patru medalii de aur, două de argint şi două de bronz. Eu mai trăisem bucuria aceasta europeană şi în 2022 (cu Marius Cozmiuc la dublu rame, echipă în care am cucerit şi aurul mondial), dar acum formula de concurs a fost diferită, victoria fiind obţinută alături de băieţii din barca de patru rame: Ştefan Constantin Berariu, Andrei Mândrilă, Ciprian Tudosă. Bucuriile s-au combinat la acest campionat, fiindcă soţia mi-a fost alături la Plovdiv. Voi îndrăzni să aşez izbânzile personale pe primul loc, fiindcă, fără ele, un sportiv nu e complet. Este incredibil cât de mult influenţează fericirea de acasă performanţele sportive. Iar Roxana este fericirea mea! Imediat după campionatul european, am avut un răgaz de câteva zile să facem şi noi petrecerea de nuntă. Făcuserăm cununiile civilă şi religioasă pe 26 Octombrie, anul trecut, la fix un an de când ne-am cunoscut. În momentul în care am observat că aniversarea de un an cădea într-o sâmbătă, m-am gândit că nimic nu putea fi mai potrivit decât să o sărbătorim cu jurăminte pe viaţă în faţa lui Dumnezeu. A fost superb! Rămăseserăm, în schimb, restanţi cu petrecerea. Aşa cum spuneam, ea a avut loc acum, în Iunie, la doar o săptămână după Europene. A fost minunat, exact cum ne-am dorit, pe litoral, într-o atmosferă caldă, cu toţi cei dragi alături. Două zile mai târziu, eram din nou la Snagov, în cantonament.

„Am ştiut că pasul acesta va fi la fel de important ca o Olimpiadă”

– Eşti temerar şi în viaţă, nu doar în barcă, fiindcă e nevoie de curaj să juri credinţă în faţa lui Dum­nezeu la doar un an de relaţie…

– Am simţit că ea e jumătatea mea! Mi-am dorit mereu o familie, dar mi-am promis să mă căsătoresc doar când simt în inima mea ceva cu totul deosebit, nu doar pentru că „e timpul”. Am ştiut că pasul acesta va fi la fel de important ca o Olimpiadă şi mi-am spus întotdeauna că-l voi face fără să clipesc, când simt că am întâlnit persoana potrivită. De când am cunoscut-o pe Roxana, pur şi simplu, mi se dovedeşte în fiecare zi că Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Toate deciziile pe care le luăm ne ies ca unse, de zici că le aşază Cineva cu grijă pentru noi. Lucrul acesta îmi dă mult curaj. Când am făcut cununiile, civilă şi religioasă, am avut doar două săptămâni să le organizăm, foarte puţin în ziua de azi. Dar totul a fost perfect: programări, analize medicale, haine, biserică, fotograf, întreaga familie şi prietenii apropiaţi (căci am vrut ceremonii intime), totul, totul minunat şi fără vreun obstacol. Avem apă lină în tot ce facem, cum se spune la noi, în canotaj. Dar cel mai important este felul în care ne înţelegem. Roxana este un om extrem de atent, sensibil şi răbdător, calităţi fără de care nu văd cum ai putea rezista lângă un sportiv de performanţă. Eu sunt plecat foarte mult timp, dar chiar şi acasă, programul meu este destul de strict. Oricât de complicat ar fi, ea mă sus­ţine, ba câteodată este mai atentă decât mine: la odihnă, la alimentaţie. Acestea sunt gesturi incredibile din partea cuiva care nu-i din lumea sportului de performanţă şi-i sunt foarte recunoscător. Între toate performanţele obţinute până acum, mă simt cu adevărat împlinit abia în acest moment, cu verigheta pe deget, am o linişte care mă ajută să văd totul mult mai limpede. Orice sportiv se gândeşte şi la momentul retragerii; eu am douăzeci şi opt de ani şi, deşi nu e în planul imediat, ştiu clar că va veni acel moment. Îna­inte de a o cunoaşte pe soţia mea, mă gândeam cu teamă la clipele acelea, acum sunt extrem de liniştit. Simt că am luat deja medalia de aur în viaţa personală, viitorul va arăta minunat chiar şi când voi pune vâsla în cui. Vorbeam şi cu colegii mei din barcă de cât de liniştiţi şi de înţelegători suntem unii cu alţii când viaţa personală merge strună. Ne antrenăm mult mai eficient, concurăm mai bine. Cuplurile căsătorite au voie să şi locuiască împreună în cantonament, chiar antrenorii au propus asta acum mai mulţi ani şi lucrul acesta a avut efect pozitiv în performanţele sportive. Roxana vine la Snagov în fiecare weekend, e un efort mare din partea ei, pe care eu îl apreciez enorm. Ea locuieşte şi lucrează în Constanţa, oraş care, în afara cantonamentelor, mi-a devenit şi mie casă.

– Sergiu, ce înseamnă, de fapt, să fii campion, care e definiţia acestei calităţi?

– Destul de greu să formulezi o definiţie exactă, dar dacă ar fi să dau una, ea nu s-ar referi numai la sport. Să fii campionul vieţii tale, acesta ar fi marele câştig al unei existenţe pe pământ, în opinia mea. Or, asta înseamnă că-ţi găseşti scopul, direcţia în viaţă, şi să reuşeşti să obţii ceea ce-ţi propui pe acest drum. Să nu renunţi, indiferent cât de greu ar fi. Că e sport, artă, afaceri, că eşti fermier sau profesor, nu contează. Poate vrei să fii un soţ sau un părinte foarte bun… Oricare ţi-ar fi visul, găseşte-l şi fii cât se poate de performant în împlinirea lui! Cine reuşeşte asta este un campion. Eu, doar pentru că sunt sportiv medaliat, nu mă văd absolut deloc mai presus decât oricare alt om cu un vis împlinit.

„Ce pune cel mai mult presiune pe viața unui sportiv e judecata lumii”

– Succesul se obţine cu mari eforturi şi este cu atât mai greu să-l păstrezi. De ce e nevoie ca, odată ajuns sus, să rămâi acolo?

– Aşa este, cel mai dificil lucru în aventura aceasta a succesului este ca, odată obţinut, să-l păstrezi. Până în 2022, când am cucerit primul meu titlu european, nu credeam că este atât de dificil să menţii un rezultat. Munceşti pe rupte, obţii un prim aur important, dar abia apoi vine greul cu adevărat. De ce? Fiindcă la următoarea competiţie toţi ochii sunt aţintiţi asupra ta, iar presiunea de pe umerii sportivilor devine imen­să. De asemenea, foamea lor pentru alte şi alte mari rezultate pune şi ea o bună parte din această presiune. Motivaţia nu dispare la acest nivel al performanţei. Cum nu dispare nici disciplina. Oricâte medalii ai avea la gât, nu-ţi permiţi să nu mergi la un antrenament sau să pierzi o noapte. Viaţa de sportiv e scurtă, trebuie să-i oferi fiecare secundă, altfel ce rost ar mai avea să munceşti atât? Timpul trece, să fie o trecere cu folos, zic eu. Însă, ce pune, poate, cel mai mult presiune pe un sportiv e judecata lumii. Foarte rar îndreptăţită, de cele mai multe ori, răutăcioasă. Ai aur mondial, iar dacă la Olimpiadă ratezi podiumul, parcă totul s-ar şterge cu buretele. Dar patru ani de muncă crâncenă dintre ediţiile Jocurilor Olimpice, oare nu merită şi ei aplaudaţi? Dar suferinţa sportivului care, în acele câteva minute de cursă, e depăşit de un sportiv care a muncit la rândul lui enorm, nu e şi ea parte din sufletul unui campion? E dureros să fii judecat negativ, mai ales când ştii că ai dat tot ce aveai mai bun în tine. Suntem şi noi, sportivii, oameni. Ştii ce este, de asemenea, foarte important? Când ai un rezultat mai slab, dar, ştiind în ce situaţie eşti în acel moment (fizică sau psihică), eşti mulţumit de tine. E o mulţumire de care nu ştie nimeni, ca un secret al tău cu tine însuţi, unul care îţi ţine moralul acolo, sus. Să fii mulţumit de cursa ta, indiferent dacă ea are o medalie la final, e un lucru de o importanţă extraordinară. Repet, este enorm de greu să te menţii, este enorm de greu să fii în top ani la rând, fiindcă forma unui sportiv are urcuşuri şi coborâşuri care nu ţin de felul în care se pregăteşte, ci de natura noastră umană – oboseală, accidentări, probleme personale, emoţii.

Acestea din urmă nu dispar absolut niciodată, indiferent câtă experienţă ai. De cele mai multe ori sunt benefice, dar uneori pot fi copleşitoare. Un lucru care nu se vede de pe margine sau de la televizor, dar pentru care ar trebui să existe toată înţelegerea din lume. În altă ordine de idei, la nivelul acesta, fiecare sportiv trebuie să fie conştient de forma în care se află şi de ce are de făcut. Profesional, pur şi simplu, nu mai poţi bâjbâi când eşti de ani buni în lotul naţional. Uman, este obligatoriu să fie armonie în echipă, o camaraderie între noi, mai ales între cei care fac parte dintr-o echipă. În cazul nostru: echipajul unei bărci. Comunicarea e pe primul plan. Fiecare are problemele lui, uneori chiar drame personale, alteori simple griji, dar pentru fiecare trebuie să găsim o cale de comunicare. Dacă nu ne spunem ofurile şi doar le ţinem în noi, se poate strica iremediabil o echipă. Am trecut şi eu de mai multe ori prin astfel de etape dificile, în care existau tensiuni, şi barca nu aluneca deloc cum ar fi trebuit. Mai ales înainte de marile competiţii pot apărea astfel de lucruri, căci presiunea e foarte mare şi fiecare sportiv are o personalitate puternică, suntem caractere diferite. Am învăţat că doar comunicând putem fi frați pe apă. Dar contează şi activităţile extra­sportive. Noi mai ieşim împreună, mai o masă, mai o cafea, mai o poveste independentă de sport, lucruri care ne apropie ca oameni şi ne ia mintea pentru o oră, două, de la viaţa de cantonament. Una extrem de lungă, dar necesară. Toate, absolut toate aceste lucruri ajută un sportiv să ajungă în top şi să se menţină acolo.

– Sergiu, care e povestea unei ­curse? Ce reprezintă fiecare sportiv din barcă?

– Fiecare interpretăm, de fapt, acelaşi personaj. Acesta este unul dintre marile secrete al unei echipe de canotaj. Dacă ar fi să dăm, totuşi, mici roluri, atunci spun că numărătoarea începe de la numărul unu dinspre ciocul bărcii. Barca mergând cu spatele, ultimul din barcă este primul care înaintează. El are cumva rolul de a ţine echilibrul bărcii, dar experienţa face acest rol să nu se mai simtă în timp, intră în reflexul echipajului. În schimb, rolul principal al fiecăruia este să aibă o lovitură de vâslă comodă pentru ceilalţi. Nu pentru el, pentru ceilalţi. Doar aşa ajunge barca să alunece lin, doar aşa patru sportivi (sau doi, sau opt) vor vâsli sincronizat, de parcă ar fi unul singur. Cât despre povestea unei curse, pot spune că este mereu una cu emoţii. Când suntem deja aliniaţi pe apă şi se strigă ţările, inima îţi bate de iese din piept. Apoi, pleci din start şi totul dispare. Nu doar emoţiile, ci şi peisajul, lumea, gândurile, totul se stinge şi rămâi doar tu cu oamenii tăi. Tot ce trebuie să gândeşti este să nu faci nimic altceva decât ceea ce ai repetat la antrenament. Este un amănunt crucial. Să faci ce ai antrenat este obligatoriu, orice invenţie de moment este ceva nesigur, care-i poate încurca pe ceilalţi, dar şi pe tine. Culmea, în sportul nostru nu există inspiraţie de moment. Câştigi dacă o cursă este replica fidelă a celui mai bun antrenament.

„Pasiunea pentru fotografie mă ajută enorm”

– Spuneai că reuşita unui sportiv ţine foarte mult şi de activitatea lui din afara sportului. Ce te ajută pe tine în viaţa de zi cu zi să treci primul linia de sosire?

– De când ne-am cunoscut, mă ajută soţia foarte mult. Are un simţ special: intuieşte că sunt tensionat chiar fără să mă întrebe şi are harul să mă scoată repede din starea aceasta destul de periculoasă. Simte că am nevoie de alte poveşti decât cele sportive. Pe lângă Roxana, pasiunea mea pentru fotografie este neschimbată, iar asta mă ajută enorm. Am acelaşi obicei de a ieşi zilnic sau cel mult o dată la două zile în natură, să fotografiez. Chiar şi după antrenamente târzii, după refacere, masaj, masă, hop în maşină şi măcar două-trei cadre noi apar în aparatul de fotografiat. Este deconectarea mea principală. Am o mare pasiune pentru animale sălbatice, necuvântătoarele sunt personajele fotografiilor mele. Peisaje n-am mai făcut în ultima vreme, ele au fost în trecut subiectul principal al expoziţiilor, dar în prezent, mă axez cel mai mult pe mamifere şi păsări. Mă conectez cu ele. Animalele nu judecă, n-au invidie sau răutate, sunt campioane în tot ce fac, curăţenia lor sufletească este pentru mine o lecţie din care voi învăţa mereu, cât timp voi trăi.

– Crezi că putem folosi conectarea cu natura ca tratament pentru viaţa noastră atât de zbuciumată?

– O ieşire în natură ar trebui să funcţioneze ca un adevărat medicament, dar eu am o mare supărare aici: felul în care se comportă oamenii în ceea ce priveşte preţuirea naturii. Cotele sunt foarte jos. Prea multă lume care iese în natură nu are deloc grijă de ea, oamenii o folosesc fără pic de respect. Se vorbeşte mult despre protejarea naturii, dar nu se face mai nimic. Îţi spun sincer, bucuria că descopăr o vizuină de vulpe, de exemplu, că pândesc animalele acestea frumoase ore întregi e spulberată de mizeria pe care o întâlnesc în jur. Strâng cât pot gunoiul altora, dar găsesc şi televizoare aruncate, moloz, canapele… E foarte, foarte urât că nu ne civilizăm la acest capitol. Am ajuns să ţin secrete locaţiile în care merg să fotografiez. Sunt întrebat unde am văzut bursucii şi răspund vag, fiindcă mă tem de consecinţe. Da, ajung să nu mai promovez natura când văd ce lasă oamenii în urma lor. Eu nu înţeleg: dacă nu ţi-a fost greu să duci o sticlă plină de suc până în vâr­ful muntelui, de ce ţi-e greu să o aduci goală înapoi? Cum te lasă inima să o arunci în pădure? Pur şi simplu nu înţeleg. Regăsesc problema asta peste tot în ţară şi mă întristează peste măsură. Alţi colegi fotografi îmi spun acelaşi lucru…

„Bucovina rămâne inima mea!”

– Chiar şi în Bucovina ta dragă e același dispreț pentru mediu?

– Da, chiar şi acolo. Chiar şi între stânci, unde crezi că doar ursul mai trece, te împiedici de câte-o sticlă aruncată aiurea. Dar ai pomenit de Bucovina şi n-aş vrea să mă gândesc la ea încruntat. Ţinutul acesta rămâne inima mea. Locuri de o frumuseţe fără margini, oameni calzi. Acolo m-am născut şi am crescut, acolo îmi sunt rădăcinile, familia. Acasă e acasă pentru totdeauna, indiferent unde te poartă viaţa. Mă implic de fiecare dată în a promova acest ţinut cu totul special, răspund la solicitări, când îmi permite timpul – expoziţii de fotografie, întâlniri, acţiuni de tot felul. Când ajung în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, nu există să nu trec şi pe la casa bunicilor de la Slătioara, în munţii şi pădurile seculare ale copilăriei mele. Bunicii care m-au crescut nu mai sunt, dar păstrez ce-a rămas de la ei, casa şi, cel mai important, educaţia primită. Mătuşile mele sunt încă acolo. Îmi place mult să ne întâlnim, să povestim, să stau pe prispă sau să colind pădurile acelea minunate. Am o dragoste cu totul aparte pentru zona de munte. Cine ar fi zis că mă voi stabili la mare?! (Râde) Dragostea, bat-o vina!

„Suntem nemulțumiți cronic”

– Munte sau mare, cum se vede România prezentului de la cei 1,92 m ai tăi?

– Se vede în continuare ca un loc extrem de frumos. Oamenii, în schimb, parcă nu prea mai ştiu de ei. Zici că suntem în cădere liberă. Mă deranjează şi că suntem nemulţumiţi permanent, că ne plângem. Nu se compară cum se trăieşte acum faţă de trecut, avem de toate, dar parcă nimic nu e suficient. Nemulţumiţi cronic! În rest, ce pot să spun?! Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu se extindă războaiele, acela e adevăratul dezastru, nu smiorcăielile unora. Nu ştiu, poate că oamenii aş­teap­tă sfaturi de la noi, sportivii de performanţă, sau de la alte persoane publice, dar eu zic că nu de ele ducem lipsă, ci de practică. Ea ne mănâncă. Sfaturi se pot da cu mare uşurinţă, dar ele rămân simple vorbe dacă nu sunt aplicate. Aşadar, aş prefera să fie mai puţine sfaturi şi mai multe fapte.

– Planuri de viitor?

– Planurile mele sunt întotdeauna unele imediate. Acum sunt sportiv, următoarea competiţie este următorul meu plan. Nu ştiu ce voi face după retragere, voi hotărî la momentul acela. În schimb, acum ştiu sigur că mă antrenez cu toată puterea pentru Mondiale. Pas cu pas, zi după zi, dacă dai totul în fiecare secundă a vieţii tale, viitorul se aşterne singur, nu trebuie să-l proiectezi dinainte.