Mă numesc Roxana și m-am născut în România. Vă scriu din Toronto, Canada, pentru că iubesc revista dvs. și o citesc cu regularitate pe Internet.
…Iubirea mea de-o viață a plecat în România, lăsându-mă singură, în țara care își pierduse dintr-o dată farmecul și strălucirea. Aveam sufletul greu, eram dezorientată și mă zbăteam într-o singurătate copleșitoare. De ziua mea de naștere, am fost scoasă cu chiu, cu vai din casă și am luat masa în oraș cu Elena, prietena mea. Știa ce se întâmplă cu mine și a încercat să mă înveselească cu povești despre MIȘU, un pisoi persan uriaș, pe care îl crescuse de la patru săptămâni. Am râs mult la auzul trăsnăilor lui și ea a fost aceea care mi-a sugerat: „Ție îți trebuie un animăluț; nici nu știi cât de minunați pot fi în momente dificile, când oamenii nu-ți pot acorda ajutor…”. Și pentru că destinul împletește lucrurile într-un mod minunat, când am ajuns acasă, mi-a spus: „Roxana, hai cu mine să-ți alegi chiar acum cadoul. Am citit un anunț cu donații de animale într-un ziar”. Am ajuns într-un bloc populat în exclusivitate de polonezi, iar doamna la ușa căreia am bătut ne-a deschis cu zâmbetul pe buze și cu „pierogies” (piroști) pe tavă. Nu am cedat în fața bunătăților culinare, poate pentru că ochii mi s-au oprit pe patru mogâldețe negre, care se mișcau neuniform într-un colț al bucătăriei: „Am venit să-l iau pe Oscar”… am spus și doamna s-a amuzat de nerăbdarea mea. „Ia-l pe acesta”, m-a îmbiat dânsa. „E mai dolofan și mai sănătos decât toți ceilalți. Sau pe acesta, nu stă locului o clipă și mănâncă singur de săptămâna trecută.” Nu prea auzeam ce mi se spunea, pentru că ochii mei se opriseră pe cel mai mic, care de fapt nu se putea ridica, nu-și putea deschide ochișorii și doar scheuna slab, când ceilalți trei se loveau de el, în joacă. L-am ridicat în brațe și am spus: „El este Oscar al meu. Seamănă cu Oscar-ul pe care îl am eu în minte”. Doamna s-a întristat puțin și m-a rugat să nu-l iau, pentru că e neajutorat, nu mănâncă singur și doctorul nu i-a dat multe șanse de supraviețuire. Dar Oscar a deschis ochișorii și a căscat prelung, ca un oftat de ușurare. Evident, l-am luat acasă. Aveam destulă dragoste în suflet și știam că, dacă i-o voi oferi lui, va trăi. Iar eu aveam nevoie de ceva care să-mi capteze întreaga energie și atenție, să uit de durerea despărțirii recente. „Ne vom vindeca unul pe celălalt”, am gândit, când l-am așezat pe Oscar în culcușul lui. Așa a și fost. Oscar mi-a redat bucuria, iar acum, când vă scriu, doarme pe genunchii mei, lăsându-mă să-i mângâi părul catifelat. Uneori, deschide ochii, reasigurându-se că sunt încă acolo, și adoarme la loc. Știe că îl iubesc foarte mult. Nu peste mult timp va fi ziua mea de naștere și nu-mi doresc decât să păstrez liniștea sufletească și fericirea pe care o simt azi, când vă scriu. Abia acum înțeleg cât de minunat poate fi un animal și cât de mult înseamnă prezența lui în viața noastră. La mulți ani, Oscar!
ROXANA – Toronto, Canada
