– Ești unul dintre cei mai prolifici scriitori în viața literară actuală și tocmai ai primit Premiul „Gheorghe Crăciun” Opera Omnia, al revistei „Observator Cultural”. Din păcate, literatura nu mai atrage luminile rampei ca altădată, iar scriitorii nu sunt (cu mici excepții) vedete. Întrebarea pe care ți-o pun este, prin urmare, o introducere necesară: cum a apărut scrisul în viața ta?

– Nu știu exact când am simțit că voi deveni scriitor. Oricum, nu în copilărie. Dar în copilărie am scris. Cu litere de tipar, pe care le știam de pe la patru ani. La cinci, am învățat să le leg. Și am scris. Dar mai întâi am de­senat. Primele mele amintiri „scriitoricești” sunt legate de un caiet mare și gros, un fel de caiet studențesc, în care m-am hotărât să scriu povești, dar după o metodă proprie: mai întâi am făcut cam din două în două pagini niște desene, apoi am pus pe hârtie – cu literele mele de tipar, strâmbe și neîndemânatice – pentru fiecare desen povestea corespunzătoare. Caietul cu pricina a dispărut de mult și habar n-am cum erau poveștile inventate de mine, deși tare aș dori să știu. Apoi după povești a venit rândul poeziilor… Asta, știu precis, s-a întâmplat când eram în clasa a treia. Eram puțin bolnav, nu mergeam la școală, mă plictiseam de moarte, așa că m-am gândit să fac niște poezii. Și am făcut. Patru. Câte una pentru fiecare anotimp. Erau un fel de imitații proaste după Alecsandri… Dar în poezie am perseverat, iar în clasa a cincea, aveam deja un carnet plin de versuri, în care îi imi­tam ba pe Alecsandri, ba pe Eminescu… Am mai scris și în școala generală, și în liceu, unde am avut iarăși câteva modele: Minulescu, Sorescu, Nichita și suprarealiștii, și de-abia spre sfârșitul liceului am început să-mi dau seama cam ce aș putea și aș vrea să scriu. Am început să frecventez cenaclul revistei Astra, condus de scriitorul Ion Topolog, care era și profesor la „Șaguna”, liceul celebru din Brașov… ba, la un moment dat, chiar mi-au apărut două poezii în revistă.

Casa regală „Șaguna”

– Brașovul este unul dintre cele mai frumoase orașe ale României. Mai seamănă cu cel din anii copilăriei?

– Când eram copil, Brașovul părea desprins dintr-o pictură central-europeană: cosmopolit, tihnit, cu străzi pe care se amestecau firesc trei limbi. Pe atunci, încă mai trăiau împreună – cu o anume eleganță a diversității – români, unguri, sași, evrei… chiar și câteva familii de romi. Însă, pe măsură ce sașii au început să plece, iar muncitorii din toate colțurile țării (mai ales din Moldova) au luat cu asalt marile uzine brașovene, orașul s-a schimbat. S-a românizat, s-a industrializat, și-a pierdut o parte din rafinamentul de odinioară.

Cartierul copilăriei mele – Aurel Vlaicu – era o periferie autentică, nepietruită, fără canalizare, dar vie și amestecată. La un capăt era gara Suburbiu (care neoficial se numea Gara Mică), iar la celălalt, Șoseaua Sânpetru, rebotezată, cu inevitabila solemnitate comunistă, în strada 13 Decembrie, unde era librăria doamnei Toma – locul unde am primit primele mele cărți de povești…

Strada noastră, deși mărginașă, avea celebritățile ei, mai mult sau mai puțin locale: câțiva fotbaliști (printre ei, portarul Nelu Papuc), un gazetar interbelic, pe nume Mardare Mateescu, despre care mama tot auzea vești prin cumnata lui („Iar l-au luat pe Mardare!”), locuia acolo chiar și un scriitor, Vasile Bolocan, autorul romanului „Cea dintâi dimineață”, a cărui fiică, Ada, îmi era parteneră în jocurile de-a oamenii mari.

În centrul orașului ajungeam rar, și doar cu ocazii speciale – de obicei, când tata își lua salariul și mă ducea la cofetărie. Strada noastră s-a schimbat odată cu orașul: prin 1960, au apărut trotuare asfaltate, carosabilul s-a pavat, s-au plantat trandafiri, iar canalizarea și-a făcut timid apariția. La sfârșitul clasei a VIII-a, am ales Liceul „Andrei Șaguna” (pe atunci Liceul nr. 1). Părinții mei și câteva vecine au protestat vehement: „Ce să cauți tu acolo? Liceul ăla e pentru copiii din centru! N-ai nicio șansă!”. Dar am dat examen și am intrat. Acolo am ajuns să public în revista „Muguri”, am început să iubesc cuvântul scris și tot acolo am întâlnit câțiva profesori memorabili: Constantin Cuza, la română, Spiru Hoidas, la latină, Dora Pârvulescu, la chimie, și au mai fost și alții, iar printre colegi îi amintesc doar pe Alexandru Andrieș, Radu G. Țeposu și Alexandru Mușina. În ciuda tuturor temerilor, m-am simțit acolo ca acasă. Șaguna n-a fost doar un liceu. A fost o cale regală de acces către cultură, vis și devenire. Iar Brașovul – chiar și în versiunile sale în transformare – mi-a fost mereu un fel de mic paradis.

Shakespeare la difuzor

– Ai fost susținut de părinți în visele tale de scriitor?

– Judecând la rece, aș spune că n-am fost tocmai un copil reușit, ci mai degrabă un copil precoce și, probabil, insuportabil, prin felul meu nerușinat de a întreba, de a iscodi, de a-mi băga nasul unde nu-mi fierbea oala. Îmi aduc aminte – în vacanța dintre clasa întâi și clasa a doua, citeam „Hamlet”. Sigur, nu înțelegeam mare lucru, dar îmi plăcea. Era cu regi și regine, cu săbii, cu o fantomă – adică cu tot ce fascina un copil cu imaginație năvalnică. Și, culmea, n-ajunsesem la Shakespeare prin cărți, ci prin… difuzor. Pe atunci, fiecare casă avea o astfel de cutie neagră, agățată pe perete, care transmitea emisiunile programului „București 1″. Se transmiteau multe piese de teatru și, pentru că le ascultau părinții mei, le ascultam și eu. Așa l-am descoperit pe Shakespeare și m-a copleșit ­”Macbeth”, cu Emil Botta în rolul titular – o voce care părea să vină dintr-un alt tărâm, unde cuvintele cântă.

Dar educația mea artistică n-a fost doar auditivă. Mama, croitoreasă de meserie, citea cu nesaț, spre deosebire de tata, care răsfoia doar programul radio. Ea avea o bibliotecă modestă, dar cu volume bine alese – care a tot crescut, odată cu mine. De pe la trei ani, mi se citea – mama, tata, bunica… oricine era disponibil făcea asta. Și așa am devenit dependent de lectură, într-un fel care nu mi-a mai trecut niciodată. Cultura cinematografică am căpătat-o la cinema Tractorul, în clubul uzinei celebre cu același nume. Mergeam duminică de duminică cu ai mei. Inițierea în pictură mi-a venit printr-o vecină, pictoriță amatoare, dar s-a dovedit repede că nu posed nici cel mai vag talent pictural. Nici cu pianul n-am avut mai mult noroc – deși am fost trimis la lecții, că așa era moda pe strada noastră. Dar clapele nu s-au lipit de mine, la fel cum nu s-au lipit nici pensulele.

Cât despre rădăcini, ale mele sunt destul de amestecate. Tata era pe jumătate albanez, pe jumătate machidon, electrician. Mama – pe jumătate româncă, pe jumătate unguroaică, croitoreasă cu o curiozitate intelectuală neostoită de grijile zilnice. Bunica – româncă maghiarizată, măritată cu un ungur pe nume Ráduly Mihály, un personaj cu contururi de baladă: croitor de meserie, poet de duminică, cu o caligrafie de invidiat și o slăbiciune fatală pentru băutură. Se spune că, amețit, adormea direct pe cimentul rece din atelierul său – iar tuberculoza l-a luat pe neașteptate, tânăr. Am avut și o mătușă, celebră în felul ei: Tanți Soviani, actriță frumoasă și temperamentală, soră cu tata. Am zărit recent numele ei menționat cu căldură de Carmen Stănescu într-un interviu. Numele Soviany – fie cu „i”, fie cu „y” – poartă și el o legendă: bunicul meu, Teodor, și cei doi frați ai săi au venit din Albania și, ajunși în România, și-au luat acest nume, care aparține unei localități albaneze. Nimeni nu mai știe ce nume purtau înainte, nici de ce au venit, nici de ce au renunțat la rădăcini. Cine știe… poate în spate era o poveste de răzbunare, una dintre acele vechi urzeli balcanice care se moștenesc din tată-n fiu.

„Am început cu poezia…”

– S-a zis despre tine că ești unul dintre puținii „scriitori totali”, care se mișcă grațios și cu ușurință în genuri literare diferite. Când te-ai simțit, totuși, mai împlinit?

– Nu mi-am propus niciodată să fiu un „scriitor total”. A fost, mai degrabă, o mișcare firească a felului în care m-am raportat la literatură cu o curiozitate nestăvilită și cu dorința de a-i afla tainele. Am început cu poezia… Apoi, în atmosfera efervescentă a revistei Echinox, din Cluj, în vremea studenției, am început să scriu cronici și recenzii, poate pentru a-mi verifica luciditatea printre atâția prieteni critici, poate și dintr-o nevoie de a mă desprinde pentru o clipă de starea poetică și de a vedea literatura și din unghiul celuilalt – al cititorului atent. Dramaturgia a apărut într-un context bizar, într-o perioadă în care citeam cu evlavie și hărnicie filosofică dialogurile lui Platon. Așa s-a născut piesa „Strălucirea și suferințele filosofilor” – mai întâi dintr-un joc, apoi dintr-o fascinație pentru posibilitățile dialogului. Am scris zece piese în total, în care conflictele sunt ale ideilor, nu ale personajelor. Cât despre romane – „Arhivele de la Monte Negro”, „Viața lui Kostas Venetis”, „Moartea lui Siegfried”, „Năluca”, „Casa din Strada Sirenelor”, „Lelian” – am simțit, încetul cu încetul, că nu eu aleg subiectul sau genul, ci cărțile mă aleg pe mine – cu toate capriciile și exigențele lor. Scrisul m-a învățat o umilință ciudată: aceea că nu controlez mare lucru. Că, de fapt, nu scriem noi cărțile, ele se scriu prin noi. Suntem doar canalul, mâna care notează, vocea care murmură ce i se dictează de undeva, dintr-o zonă greu de definit. Poate tocmai de aceea n-am simțit o împlinire absolută în vreo carte. Fiecare m-a atins, m-a epuizat puțin, dar niciuna nu m-a epuizat cu totul. Dacă ar fi să aleg, totuși, una în care mă regăsesc cel mai mult, ar fi „Arhivele de la Monte Negro”.

„Scrisul e singurul lucru în care mă simt acasă”

– Am găsit într-un text următoarea frază a ta: „Doamna Literatură e extrem de tiranică: dacă vrei să-ți devină amantă, îți cere viața în schimb”. Mai rămâne în viața ta ceva dincolo de literatură?

– Scrisul face parte din viața mea, da, dar nu e totul. Nu e o închisoare și nici o formă de expiere – e mai degrabă o cameră liniștită în care pot intra ori de câte ori vreau să mă înțeleg mai bine. Am timp și pentru celelalte camere ale vieții: citesc încă mult (ce-i drept, nu cât mi-aș dori), mă uit la filme cu o curiozitate adolescentină, urmăresc fotbalul cu un soi de entuziasm fidel, mă văd adesea cu copiii mei, vorbesc cu prietenii despre lucruri importante și perfect inutile. Încerc, pe cât pot, să rămân în ritmul uman al lucrurilor. Nu am perceput niciodată scrisul ca pe o damnare. Pentru mine, el a fost un mod de a-mi păstra echilibrul, de a mă înțelege, de a respira mai adânc. Un prilej de bucurie – tăcută, simplă, dar autentică.

„Nu sunt un mare admirator al literaturii care se scrie astăzi”

– Cum ți se pare literatura de azi în comparație cu aceea a tinereții tale, când cenzura era de multe ori greu de învins? Crezi că libertatea de azi a dăunat literaturii de calitate?

– Mărturisesc, fără ocol, că nu sunt un mare admirator al literaturii care se scrie astăzi. Îi privesc pe clasici ca pe niște prieteni de încredere, ale căror cărți îmi oferă mereu acea profunzime, acel rafinament stilistic și acel fior estetic pe care, din păcate, le regăsesc tot mai rar în producțiile recente. Dar, chiar și așa, fac eforturi oneste să-mi înțeleg contemporanii – le citesc cărțile, scriu constant despre ele în Observator cultural, încerc să le descifrez tensiunile, să văd ce caută și cum formulează.

În tinerețea mea, publicarea unei cărți era, într-adevăr, un proces anevoios. Cenzura era dublă – nu doar politică, așa cum se spune de obicei, ci și estetică. O carte fără merit artistic nu prea apărea. Dacă apărea, era fie o mostră de propagandă, fie privilegiul cuiva aflat sub aripa protectoare a regimului. Dar manuscrisele erau citite, lucrate, treceau prin mâinile unor redactori de carte remarcabili — oameni ca Georgeta Dimisianu, Florin Mugur, Liviu Călin, Vasile Igna… Ei nu doar corectau, ci formau, ajutau, modelau textul, uneori cu o discreție pedagogică emoționantă. Publicai greu, dar odată ce apăreai, simțeai că ai trecut printr-un examen serios al valorii. Azi, lucrurile stau altfel. Oricine poate publica orice – uneori pe banii lui, alteori prin edituri care nu mai au nici redactori, nici criterii. Critica de întâmpinare aproape a dispărut, iar literatura de calitate se îneacă adesea în oceanul de apariții mediocre sau rudimentare. Îmi pare rău s-o spun, dar libertatea – atât de necesară și atât de cuceritoare – a venit, în literatură, și cu un revers: a slăbit acea rigurozitate de altădată. În numele deschiderii totale, am pierdut filtrul valoric. Poate că, în final, literatura va supraviețui, dar nu datorită sistemelor, ci în ciuda lor – în acei câțiva care scriu pentru că nu pot trăi altfel.

– Apar anual sute și mii de titluri de cărți, cum să discearnă cititorul de azi? Care crezi că mai este rostul literaturii astăzi?

– Da, suntem, de ceva vreme, sub asediul unui potop editorial. Se publică enorm – sute, poate mii de titluri anual – și e tot mai greu pentru cititorul de bună-credință să se orienteze printre rafturi. Așa că mulți aleg instinctiv zona de confort: autori cunoscuți, cărți recomandate de prieteni, de familie, sau de algoritmi – ceea ce nu e neapărat rău, dar nici neapărat bine. În acest amestec de exces și incertitudine, literatura română contemporană nu e, din păcate, favorizată. Aud tot mai des afirmații fățișe, rostite cu un soi de mândrie pe rețelele sociale: „Nu citesc literatură română”. E o atitudine care, recunosc, mă întristează. Nu fiindcă m-aș simți atins ca autor român, ci fiindcă în spatele ei stă, adesea, un refuz al propriei limbi, un dispreț mascat pentru teritoriul cultural din care provenim.

Cât despre rostul literaturii astăzi… E poate cea mai grea întrebare. Într-o lume în care viteza, profitul și imaginea au devenit priorități absolute, literatura pare o relicvă. Un gest lent, solitar, fragil. Și totuși – încă necesar. Pentru cei puțini care încă mai simt nevoia unei întrebări care nu are răspuns imediat, literatura rămâne un spațiu de respirație profundă. Va supraviețui literatura? Nu știu. Au dispărut și dinozaurii, până la urmă. Dar eu prefer să cred că, dacă omul va supraviețui, el va avea mereu nevoie, măcar din când în când, de o poveste spusă bine. Și poate că în acel interval infim dintre plata unei facturi și o fugă spre nicăieri, cineva va deschide o carte. Și se va întâmpla – chiar dacă doar pentru câteva pagini – o formă de mântuire tăcută.

Fotografii din arhiva Octavian Soviany