Om lângă om, suflet lângă suflet

– De câte ori apari la televizor și-ți „zici” cântecele tale de pe Valea Chioarului, ne cuprinde un dor amarnic de Maramureș, cel mai de poveste ținut românesc. Și-a păstrat frumusețea, vechimea, cum trăiesc oamenii?

– Pentru mine Maramureșul e Raiul pe pământ, fiindcă-mi este alături familia. Am treizeci şi trei de ani, trei copii, pentru care mi-aş da şi viaţa (Răzvan, Victoria şi Cezara), un soţ ca nimeni altul şi părinţii lângă noi. Ce să ceri mai mult de la fericire? Dincolo de asta, eu sunt îndrăgostită de locurile natale, n-aş putea trăi în veci altundeva. Nici măcar în alt loc din ţară, darămite prin lume. Câţiva ani m-au prins sărbătorile de iarnă în Statele Unite, unde aveam concerte pentru comunităţile de români. A fost frumos, am întâlnit oameni buni, am văzut locuri impresionante, dar, Doamne, eu aşa dor de casă n-am simţit niciodată! Atunci am înțeles pentru totdeauna că nimic nu mă poate smulge de pe tărâmurile natale. Și mai sunt două lucruri esenţiale care mă ţin acasă: oamenii locului şi credinţa. M-am născut la Buciumi, pe Valea Chioarului, la vreo 30 km de Baia-Mare. Acolo am copilărit, acolo am crescut, aceea este zona pe care o reprezint folcloric cu mare drag şi mândrie. Nu este pentru mine loc mai frumos în lume, dar lucrul care-l face să strălucească cel mai mult sunt oamenii. În Maramureş (fie cel istoric, fie cel de dincoace de Gutâi), oamenii şi-au păstrat simplitatea şi bunătatea. Maramureşenii sunt foarte ospitalieri. De fiecare dată când am un concert în zonă, nu există să nu mă cheme cineva acasă, la masă, oameni pe care-i văd pentru prima dată în viaţă. Rămâi cu maşina în pană pe vreo uliţă, imediat apare cineva care-ţi sare în ajutor. Doamne fereşte, arde casa cuiva, a doua zi curtea omului e plină de consăteni care se oferă să ajute. Pe meleagurile acestea oamenii încă trăiesc suflet lângă suflet.

„Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?”

– Multă vreme, Maramureșul a fost un simbol al tradiției populare, cu casele lui din lemn, neasemuit de frumoase, cu portul lui, neschimbat din vremuri străvechi. Acum, s-au cam dus… Se construiesc case noi, falnice, dar urâte, portul e ca la oraș. Cât de diferit e Maramureşul de azi, față de cel al copilăriei tale?

– E foarte diferit, asta e adevărat. Sunt o mulţime de lucruri de nerecunoscut chiar şi din copilăria mea, d-apăi din cea a părinţilor, dar să ştiţi că mai degrabă sunt lucruri schimbate, nu şi inimi. Indiferent cât de departe au ajuns în lume sau cât de sus se află în societate, majoritatea maramureşenilor nu uită de unde au plecat. Impresia mea este că oamenii nu s-au schimbat chiar atât de mult, şi-au păstrat simplitatea sufletească şi credinţa. Or, dacă aceste lucruri supravieţuiesc, cele materiale pot fi remediate. În schimb, ceea ce cred că s-a pierdut pentru totdeauna e copilăria aşa cum am trăit-o eu – jocurile, libertatea, starea aceea de fericire absolută… Îmi amintesc cel mai bine vacanţele de vară de la Buciumi, când toţi bunicii trăiau (azi mai am doar o bunică). Mergeam cu Diana şi Mălina (surorile mele) şi cu verii noştri la câmp, adunam clăile de fân, săpam la cartofi, porumb, spre toamnă adunam poamele. În jurul casei puneam lăzile cu mere şi struguri, și aerul se învăluia de o aromă pe care nu o voi uita niciodată – mireasma dulce a poamelor coapte. Îmi plăcea, de asemenea, să mân eu caii de la căruţă, se pare că încă de atunci eram aprigă, îmi plăcea să cam deţin controlul (râde). Dar cel mai de preţ erau jocurile. Dis de dimineaţă, bunica ne pregătea tocană cu brânză, cum se spune la noi, adică mămăligă cu brânză şi jumări. Ăsta era micul dejun de zi cu zi, cealaltă variantă fiind lapte şi pâine unsă cu dulceață de prune. După ce mâncam, duse eram, de dimineaţa până seara, la joacă pe toate coclaurile. De pe uliţă mergeam la pădure, și vara, ca acum, adunam ciuperci. Primăvara mergeam după ghiocei. Ţin minte cum toate păhăruţele de pălincă ale bunicului erau pline de mici buchete de ghiocei. Toată ziua alergam, umblam kilometri întregi, dar parcă nu oboseam niciodată. De exemplu, ca să ajung să mă joc cu o colegă de şcoală, care-mi era bună prietenă, treceam tot dealul, un drum de peste o oră, dar timpul zbura într-o secundă, la cât de frumos era peisajul și tovărășia surorilor mele, pe care le luam cu mine, uneori. Nu aveam telefoane, părinţii nu ştiau de noi o zi întreagă, dar nu-şi făceau griji, lumea era sigură pe atunci. Apoi, venea iarna. Pe uliţă treceau săniile trase de cai, făceam şi noi, copiii, „tren” din săniuţe în spatele lor. Ne legam unii de alţii şi cu toţii de sania trasă de armăsari şi ce chiote, ce veselie! Am fluturi în stomac când îmi amintesc, atâta fericire simţeam atunci! N-aş da ­nicio secundă din jocurile copilăriei mele pe ceea ce au copiii de azi, toată tehnologia asta care îi face captivi. Îmi pare rău că avântul ştiinţei a ucis ceea ce era simplu, frumos și inocent, bucuria și libertatea copilăriei. Nu ştiu dacă ne vom întoarce vreodată la fericirea aceea simplă și curată, deşi, culmea, azi am ajuns să plătim bani grei ca s-o retrăim. Plătim să dăm o tură cu calul, dăm bani să dormim în fân, iar o tocană de brânză e mai căutată decât cel mai sofisticat meniu de la restaurant. Da, am ajuns să plătim pentru… normalitate. Deci, cumva, ştim că pierdem comori inestimabile, dar a devenit imposibil să ne împotrivim. Și nu doar copilăria și traiul de zi cu zi ne sunt alterate, dar şi afectivitatea. Absolut tot ce făceam era marcat de dragoste, mai ales de cea a părinţilor. Am vie și azi în inimă iubirea lor, fiindcă era şi a rămas una exprimată pe viu, manifestată. Ne strângeau mereu la piept, ne pupau, ne spuneau necontenit că ne iubesc. Suntem mari, avem copii la rândul nostru, dar părinţii ne drăgălesc ca în anii copilăriei, iar eu văd asta ca pe o minune. La fel fac şi eu cu pruncii mei, dar observ în jur că nu mai este ceva comun. Nu-mi imaginez viaţa fără dragostea părintească, în plus, le voi fi veşnic recunoscătoare şi pentru felul în care ne-au învăţat să ne iubim între noi, pe mine şi pe surorile mele. Ele sunt parte din sufletul meu, ne avem aproape în absolut orice.

Școala de muzică din Șomcuta Mare

– Dar cântecul popular când a apărut în viața ta?

– Cântecul a apărut în viaţa mea pe la doisprezece ani, iar prima dragoste a fost muzica uşoară. Încă am drag de ea şi o cânt cu plăcere la evenimente private. Tinerică fiind, nu mă puteam hotărî ce drum muzical să urmez, însă mama a ştiut. Ea a insistat că folclorul ar fi potrivit de mine, că sufletul meu acolo vibrează cel mai puternic şi a avut dreptate. Mamele simt perfect anumite lucruri, mai ales ce e bine pentru copiii lor. La fel şi tata, doar că el se şi temea puţin. Sunt fata tatii cea mai mare, la fiecare concurs îi spunea mamei: „Şi dacă nu ia premiu, şi dacă suferă, nu mai bine face altceva, ceva mai uşor şi cu mai puţine dezamăgiri?!”. Dragul de el, tot ce vrea este ca fetele lui să fie mereu fericite. Am luat premiul întâi, slavă Domnului, la multe concursuri, de la „Festivalul de la Mamaia”, la festivalul „Lucreţia Ciobanu” sau Tezaur Folcloric, şi multe, multe altele. Dar am fost şi dezamăgită câteodată, aşa cum se temea tata, căci lumea artistică nu e întotdeauna dreaptă. Revenind la primii ani de muzică, ei s-au petrecut în orăşelul învecinat, Şomcuta Mare, unde un cuplu de artişti de ocupa de un mic ansamblu popular. Iniţial, m-au dus părinţii să învăţ dansuri, dar când ne-au testat pe fiecare, imediat au zis că eu trebuia să fac muzică. Cântecul meu de debut, cel care m-a purtat în primele spectacole, a fost „Vară, vară, primăvară”, o doină care n-are nicio legătură cu Maramureşul, fiind din partea Sibiului. Nu conta, se potrivea pe vocea mea şi mi-a purtat noroc. Am prins avânt, oamenii zonei au început să mă recunoască. Succesul m-a bucurat, câte un eşec m-a făcut mai puternică, fiindcă Dumnezeu ştie să facă alegerile cele mai bune pentru noi. Poate la început nu le înţelegem, dar în timp realizăm că aşa trebuia să fie, că totul se aşază la un moment dat pe făgaşul potrivit pentru fiecare. La începutul carierei a avut grijă de mine un domn minunat din zona Şomcuta Mare, Sergiu Vitalian Vaida, el m-a ghidat spre primele înregistrări (dumnealui fiind mare cunoscător al tradiţiilor din Valea Chioarului şi realizator TV). Şi uite-aşa a pornit Virginia pe drumul acesta, sunt cam douăzeci de ani în care folclorul mi-a fost cel mai bun prieten.

„Din festivaluri nu se poate trăi”

– Virginia, ai succes şi eşti mult iubită pe scena muzicii populare autentice, dar şi extrem de solicitată în evenimente private. Cât de greu este să păstrezi echilibrul între folclorul curat şi ceea ce se cere la anumite petreceri?

– Nici nu ştiţi cât mă bucur că, în sfârşit, mă întreabă cineva limpede acest lucru şi pot explica aşa cum văd eu aceste controverse. Există o linie foarte fină între scena muzicală mare şi scena privată, linie care, dacă se păstrează neatinsă, e perfect. Dacă ea se rupe şi lucrurile se amestecă, atunci, da, apar probleme. Un interpret de muzică populară are o viaţă de scenă şi o viaţă personală. Pe scenă, la televizor, la festivaluri, eu am obligaţia absolută de a cânta folclor cât de curat se poate, de a-mi reprezenta zona fără abateri, de a participa fără niciun compromis la păstrarea tradiţiilor româneşti. Toată cariera mea m-am străduit cu ardoare să fac asta, deși „lupta” aceasta este una istovitoare. Ce trebuie neapărat să se ştie este că din festivalurile de folclor nu se poate trăi. Absolut toţi colegii mei care reuşesc să respecte muzica autentică au alte meserii din care-şi duc traiul. Aşa sunt şi eu. Salariul meu vine din petrecerile private, în timp ce cariera se desfăşoară pe scena folclorului autentic. Cele două ipostaze artistice nu se amestecă absolut deloc! Pe scenă sunt artistul popular, omul acela care cântă bucuriile şi amarul neamului său, vorba lui George Coşbuc. Îmi las sufletul acolo, tot ce-am învăţat de la părinţi, toată istoria, toată dragostea pentru neamul românesc şi tradiţiile sale sunt acolo, pe scena folclorică. Cânt cu mare drag şi la o petrecere unde sunt invitată, dar acolo e un alt tip de emoţie, una mai degrabă legată de faptul că însoţeşti la nuntă un cuplu în ziua sa cea mai fericită. Cânţi muzica pe care acel cuplu o vrea, cânţi şi muzică uşoară, şi folclor din alte zone, o faci cu drag şi dăruire pentru cântec, dar cu altfel de emoţii şi legături. Petrecerile private mă ajută pe mine, personal, să duc un trai decent şi asta îmi dă liniştea să pot interpreta pe scenă folclorul curat al zonei mele. Recunosc, la început am judecat şi eu artiştii care cântau şi la nunţi. Am crezut că lucrurile se amestecau, că folclorul avea de suferit, când, de fapt era fix opusul. Dacă linia aceea fină de care vorbeam la început este păstrată cu integritate şi responsabilitate, atunci folclorul nu este în niciun pericol. M-aş bucura enorm ca oamenii să înţeleagă asta, iar cei mai conservatori să nu mai judece aşa de aspru, să înţeleagă că şi noi avem facturi de plătit, copii de crescut. Câtă vreme suntem morali şi etici în activitatea noastră, câtă vreme suntem corecţi faţă de menirea noastră, dar şi faţă de oamenii din jur, nu văd unde e greşala. Mai spun un lucru: dacă eu aş avea un concert de folclor pe săptămână, din care să fiu remunerată corect, credeţi că aş mai merge să pierd nopţile la evenimente private? Deşi mă bucură foarte mult şi întâlnirea cu „publicul” de la nunţi, răspunsul meu este: nu, nu aş merge. Acesta este adevărul şi vă sunt extraordinar de recunoscătoare că mi-aţi îngăduit să lămuresc o chestiune cu care lumea se poartă cu mănuşi, deşi este destul de simplă. Concluzia: cânt folclor respectându-l cu sfinţenie şi cânt în evenimente private, ca să-mi câştig pâinea. Ambele aspecte ale vieţii mele artistice sunt făcute cu dăruire şi drag de oameni, în ambele cazuri simt că pentru câteva ore aceştia uită de grijile cotidiene şi-mi sunt alături în cântec şi voie bună.

Mândră țară a Chioarului

– Din punct de vedere muzical, ce are Valea Chioarului și nu are nimeni altcineva?

– În primul rând, costumul, care este unic în ţară. Când vorbim de Maramureş, de cele mai multe ori se subînţelege că ar fi vorba de Maramureşul istoric, cel de dincolo de Gutâi, iar la costum, imediat ne gândim la cămaşa înfoiată. Dar Maramureşul este mult mai mare şi mai diversificat. De exemplu, la noi, la Buciumi, cămaşa femeilor se numeşte spăcel, iar ţesătura ei este deseori brodată cu ciur, adică nişte găurele care formează un model fin, deosebit. În alte regiuni nu se găseşte aşa ceva. Singurele interferenţe sunt cu Zona Codrului, dar micile asemănări sunt doar la poale, partea de jos a rochiei. Pe şorţ şi pe vestă predomină negrul, pe care sunt aplicate mărgele de forme şi culori diferite, iarăşi modele unice în România. Aş vrea să se ştie asta, pentru că zona Chioarului, deşi atât de interesantă, este foarte puţin cunoscută. Muzica? E şi ea unică. Noi avem Purtata, care e un cântec lent, avem Jocul de început, avem Roatele sau Şapte paşi. Viorica Groza – Lar a fost vocea de aur a Văii Chioarului, iar alte nume celebre ţin mai degrabă de instrumentişti. Primul este marele Dumitru Fărcaş, născut la Groşi, la doar cincizeci de kilometri de mine. Apoi, violoniştii Victor Negrea şi Dan Daniel. Zona are, de asemenea, obiceiuri frumoase. Bunicii îmi povesteau despre unul numit „Danţul la şură”, în care oamenii se adunau, cântau, dansau, dar aduceau şi bucate: pancove (gogoşi), horincă, vin. Veneau şi ceteraşii, iar petrecerea era de pomină. Se făcea şi la scară mai mare, la Căminele culturale, când se adunau din mai multe localităţi, obicei care se numeşte Vergel. În sat la mine, Danţul la şură se întâmpla chiar la casele oamenilor. Acolo se adunau şi tinerii, se creau legături. Ce mai, chiar e o zonă unică aici, tot ce ţine de Cetatea Chioarului, tărâmul dintre Ţara Lăpuşului şi Mesteacăn (la graniţa cu judeţul Sălaj) are elemente singulare în regiune şi în ţară. Repet ce spuneam la început: nu aş schimba pe nimic în lume locurile natale. Mi-e drag de nu mai pot să trăiesc şi să cânt aici.

Când saltă inima

– Simţi că oamenii locului îţi întorc iubirea?

– Da, chiar simt. Îmi vine şi să plâng când spun. Merg pe stradă sau sunt la un concert, o întâlnire, mă opreşte cineva şi-mi zice: „Tu ştii cât am plâns eu pe un cântec de-ale tale, ştii cât bine mi-ai făcut, cât de mult m-ai bucurat?”. Sau ce mândri au fost să mă vadă la televizor vorbind şi cântând despre zona mea, sau că muzica mea le-a fost alinare și fericire. Cum să nu salte inima în tine?! Eu nu cred să existe răsplată sufletească mai mare pentru un artist.

Copiii – Dumnezeu pe pământ

– Care-ţi sunt valorile, Virginia, ce iubeşti tu cel mai mult pe lume?

– Iubesc simplitatea şi sinceritatea. Cred în puterea locului în care te naşti, în valori precum iubirea pentru copii şi părinţi. Ştiu că oamenii sunt creaţi de Dumnezeu cu aceste valori, sunt născuţi cu ele, fiindcă toţi copiii sunt făpturi perfecte. În timp, oamenii uită de ele. Ştiţi de ce? Pentru că uită de Dumnezeu. Oamenii ajung să creadă că își controlează singuri viața. Nu şi eu. Eu am credinţa că suntem ceea ce suntem doar cu voia Celui de sus. Și e datoria noastră, de părinţi, să-i învăţăm și pe copii adevărul acesta. Pe mine m-au învăţat părinţii că Dumnezeu există, dar n-am simțit adevărul acesta până nu mi s-a născut primul copil. Minunea aceasta a naşterii nu poate fi pământească. Aşadar, cel mai mult şi mai mult îmi doresc să fiu prezentă în viaţa copiilor mei. Nimic nu întrece asta, nicio carieră, nicio avuţie. Copiii mei sunt pentru mine Dumnezeu pe pământ.