• Tot căutând locuri noi și exotice de vacanță, ne întoarcem, adesea, acasă, obosiți și dezamăgiți. Oare există un loc ideal în care să ne găsim liniștea? Cum ar trebui folosită vacanța ca să aibă efect? •

CĂTĂLIN MANOLE, redactor Formula AS

Decalogul micului vacanțier

1. O vacanță tihnită este pe o insulă grecească. Cu ape cât mai limpezi, cu plaje cât mai pustii, cu peștișori cât mai colorați.

2. Cazarea trebuie să fie cât mai aproape de plajă, ideal pe malul mării. În felul ăsta, am două avantaje – pot să privesc marea din balcon și, în plus, ca să merg la plajă, fac doar câțiva pași.

3. Lasă-l naibii de răsărit spectaculos, dormi cât vrei. Tot anul mă scol cu grijă că am ceva de făcut sau de terminat. În vacanță nu e cazul, dorm cât vreau și nicio șansă să fiu unul dintre cei ce se trezesc cu noaptea în cap, eventual să merg la plajă cu ochii cârpiți de somn ca să fac aerosoli, să mă bag primul în mare, sau alte fantezii contraproductive pentru lâncezeala estivală.

4. Primul lucru, de dimineață, este o bere rece. Se soarbe, exact ca o cafeluță, încet și pe îndelete, privind marea (de-aia e obligatoriu punctul 2). Acest lucru oferă mai multe avantaje. În primul rând, pentru că nu consum niciodată alcool când lucrez, îmi scot din cap ideea că aș putea să mai fac ceva în ziua respectivă, deci e clar vacanță! În al doilea rând, e clar că nu o să mă urc la volan, deci scap și de grija condusului. Și în al treilea rând, te ia așa, o moleșeală și o melancolie… vecine cu dolce far niente.

5. La plajă se pleacă cu bagaj minim, eventual doar cu un cearșaf și un prosop. Asta adaugă la punctul patru și satisfacția de a-i privi compătimitor pe ceilalți turiști, pornind spre plajă ca niște hamali, târând după ei straițe cu haine, papornițe cu mâncare, genți, umbrele, scăunele, lăzi frigorifice, lebede gonflabile uriașe și alte accesorii de plajă. Doamne ferește!

6. În conformitate cu punctul 5, nu iau la plajă nici cărți, nici reviste. Nu citesc la plajă. Da, știu, unii o fac și e alegerea lor. Ba chiar sunt turiști de par că și-au propus, anume, să ridice nivelul intelectual al plajei și îi vezi aprofundând câte un volum uriaș de Marx, Heidegger sau Dostoievski. De zici că seara, la tavernă, urmează să susțină o prelegere publică. Prefer să număr pescărușii, să înot cât mai în larg, să adun pietricele ciudate sau scoici neobișnuite, rătăcite prin nisipul fierbinte.

7. Nu schimb plaja. Pentru că Grecia are plaje superbe și niciuna nu seamănă cu alta, fiecare dintre ele e un mic paradis ascuns, diferit, tentant. Dar ca regulă, de pe plaja aleasă de dimineață, nu mă mișc până seara nici mort. Sunt unii care schimbă și câte două-trei plaje pe zi. E o nebunie! Pe la prânz, stau la umbra unei taverne, mai beau un uzo lungit cu multă apă și multă gheață și văd familii întregi care se apucă de împachetat tot bagajul de plajă despachetat cu doar câteva ore în urmă, ca să își târască copiii prin soare, spre o altă plajă, ca să o ia de la capăt. Ce să zic? Lăcomie. Nu e bună în vacanță.

8. Urmăresc grecii bătrâni, oamenii locului, care vin la plajă. Seamănă cu bunicii mei care mergeau să facă baie în gârla Mostiștei, doar spre seară, la sfârșitul zilei. Unii scot din apă arici de mare și îi desfac cu un briceag. Nu îmi dau seama cum reușesc să facă asta. Și au întotdeauna în buzunar o lămâie, să picure pe dumicatul delicios.

9. Pentru cină, caut tavernele localnicilor. De obicei, sunt cele mai prăpădite, ocolite de turiști, dar cu cea mai bună mâncare. Mai beau un uzo cu pescarii arși de soare, ei mă strigă Manolachi sau Manolis, râdem, povestim.

10. Pe drumul de întoarcere spre țară, să zâmbesc și să fiu recunoscător soartei. Și dacă uit, să privesc la ceilalți participanți în trafic, încercănați, obosiți și pachet de nervi la cozile din vămi, în timp ce soțiile privesc, în gol, pe geam.

IOANA NICOLAIE, scriitoare

Darurile vacanțelor

Cu șase ani în urmă, când am ajuns întâia dată-n arhipelagul grecesc, alesesem mai mult la întâmplare insula Zakynthos. „Să știi că mergem pe urmele palicarilor din „Levantul”, mi-a zis Mircea (Cărtărescu, n. red.). Își dăduse seama brusc că scrisese despre Zante, despre Zakynthos adică, înainte de Revoluție, când tot ce era dincolo de granițe putea să fie la fel de bine pe altă planetă, oricum, nimeni n-avea cum să iasă din țară. Uite că literatura până la urmă se răsucește și se alipește de viață!, am zis atunci. Și-am știut că ne vom întoarce-n insule, vom mai umbla pe urmele vajnicului Manoil și, apoi, vom căuta țărmurile ireale unde și-a oprit corăbiile Theodoros. De data asta eram în Corfu, în cea de-a doua excursie pe mare, către Blue Lagoon unde, ni s-a spus, o să vedem o plajă incredibilă, căci pătrunsese apa între două țărmuri și nisipul era cum nu se poate mai fin, și puteai trece dintr-o parte în alta în mers, și era o formațiune calcaroasă și… Unde e… plaja? am întrebat când vasul a oprit în dreptul unor stânci și-a aruncat ancora. „Ei, acolo, departe, unde-s velele acelea. Puteți fotografia cu telefonul și măriți imaginea. Ambarcațiuni ca asta n-au acces mai mult. Noi înotăm aici! În perimetrul acesta”. „Cine sare primul în apă?”. Cei mai curajoși, firește. Eu una nu îndrăznisem niciodată, deși petrecusem deja cinci săptămâni, adunate-n cinci ani, pe apele acelea cu nuanțele cele mai surprinzătoare de albastru. Știu să înot, numai că înot greșit. Am învățat singură, în apele învolburate ale Someșului, cândva pe la nouă ani. Ca mai toți copiii acelei vremi, n-aveam nicio șansă să merg la mare. N-o să uit ziua în care m-am luptat cu undele râului de munte, îndârjită. N-o să mă dau bătută. Am ieșit pe seară, vânătă de frig și cu destulă apă înghițită. Dar măcar știam să nu mă mai duc ca pietroiul la fund. Acum, când vasul se legăna încolo și-ncoace, francezii de-alături își luaseră vestele de salvare și coborâseră. La fel familia de germani cu doi copii de până-n șase ani. Nu puteam rămâne pe punte. Așa că mi-am luat inima în dinți și-am coborât scara. Când m-am scufundat, mi-am dat seama că nu-mi mai păsa de cei vreo cinci metri ce mă despărțeau de fundul apei. Mă bucuram simplu că eram acolo, că despicam luciul acela cu brațul, ținându-mă doar de cerul înmuiat în azur și cerneală. Când mai erau câteva minute până să sune sirena de reîmbarcare, am auzit strigătul unei fete. Nu înfricoșat, ci uimit. M-am întors să văd despre ce-i vorba. Râdea tare, tot agitându-și o palmă. Am tăiat valurile cât de repede am putut, oare ce găsise? Wow, it s so beauti­ful! E atât de frumos! E de necrezut! Fata, poloneză, se dusese puțin mai departe și-l scosese din crăpătura stâncii. Era mic, negru, stătea ca o piatră în palmă. Și-avea țepii parcă dintr-un material dur. Un arici de mare! Mai văzusem de două, trei ori, prin acvarii la grădini zoologice. Dar nu așa, în habitatul lui. Am mulțumit în gând pentru arici și pentru insule, pentru cum pescărușii zboară drept, pe dâra lăsată de val, ca să pescuiască ce găsesc acolo, pentru fața șfichiuită de stropii sărați în timp ce, uite, rămân cu Mircea și cu Gabriel, băiatul nostru, drept, în picioare, ca să vedem cum scânteiază întinderile. O vacanță e cum nu se poate mai bună, dacă are astfel de daruri în ea.

GEORGE ARUN, scriitor

În podul cu fân din Poiana Stânii

Mi-am petrecut o scurtă vacanță în Poiana Stânii, departe de forfota satului nașterii și copilăriei mele de la poalele Munților Piatra Craiului, care nu mai e ce-a fost. În poiană mai e o singură casă bătrânească părăsită, vecină cu grajdul de vite al părinților, cu bârnele prinse în cuie de lemn de meșteri pricepuți în urmă cu vreo optzeci de ani. Grajdul s-a păstrat așa cum l-am lăsat ultima oară, când tata s-a dus de pe lumea asta.

Am putut în felul ăsta să depăn amintiri în liniștea care nu era răstignită decât de foșnetul pădurii de fagi. Cum coceam prunele verzi în cuiburi de otavă din podul casei, cum m-a învățat bunicul Pătru să aprind focul cu iască și două pietricele de cremene, cum m-a îmbrăcat mama la patru ace în prima zi de școală și m-a urmărit cu privirea până am intrat în clasă, cum am fost pătruns pentru prima oară de taina Învierii, cum l-am văzut singura dată pe tata plângând când ne-a murit mânzul Fulger, sfâșiat de lupi într-o noapte cumplită de iarnă, cum am jucat pentru prima oară la căminul cultural jocul „Batistuța” cu Ileana, fata de care eram îndrăgostit-lulea, fără ca ea să știe, cum mi-am făcut o mică grădină cu brândușe, într-o lădiță de lemn în podul casei, unde tata îmi făcuse o cămăruță cu ferestrele spre Munții Piatra Craiului – un șirag de amintiri din copilărie, mărgăritare de suflet, fără de care nu aș fi ajuns niciodată scriitor. Fără de care ființa mea nu ar tresări la fiecare firicel de iarbă din spațiile verzi, străjuite de asfaltul și betoanele Bucureștiului.

Poiana Stânii e raiul pe pământ, nu auzi decât păsările pădurii, nu vezi decât poiana împânzită de toate florile pământului mirosind a margarete, a campanule, a cimbrișor, a sovârv, a sânziene. Poiana în care cerbii și căprioarele pasc iarba crudă, mai ales trifoiul, fără să fie stingheriți de picior de om.

Am stăruit asupra acestor amănunte – (oare nu în amănunte se măsoară o viață de om?), pentru că aici mi-am petrecut în urmă cu două săptămâni o scurtă vacanță, după ani și ani în care nu am mai fost acasă, cuvântul binecuvântat care mă însoțește mai ales atunci când tristețea mă înconjoară în Bucureștiul care ucide venele și arterele sufletului. Mă așteptam să găsesc satul copilăriei, al adolescenței și al primei tinereți, așa cum l-am lăsat, cu casele acoperite cu șiță răsfirate pe dealuri, cu oamenii care îți dau binețe și te întreabă ce se mai întâmplă în Capitală, când au de gând politicienii să mai întoarcă fața și către ei, către necazurile lor. Mi-am petrecut prima zi în casa părintească. Din cerdac vedeam mașinile cu numere de București, de Brașov, de Argeș, de Dâmbovița cum trec la fiecare minut pe drumul asfaltat din fața casei (un drum îngust, construit fără cap de primarul comunei Dâmbovicioara, care a mâncat pe pâine șapte mandate, adică douăzeci și opt de ani). Mașinile se petrec greu unele cu altele, șoferii claxonează ca apucații, se cred pe bulevard, ce mai, pun stăpânire pe liniștea satului pe care eram convins că am să o regăsesc după ani și ani. N-a fost să fie. Dimineața, devreme, când m-a trezit geana soarelui, după o noapte de coșmar, am făcut înconjurul satului cu un ciomag în mână, ca să mă apăr de câinii ciobănești pe care îi știam din copilărie. Nici urmă de câine ciobănesc! Am aruncat ciomagul într-un pâlc de mesteceni, nu-mi folosea la nimic, pentru că am întâlnit doar căței din rasele Chihuahua, Bichon, Terrier tibetan și câte alte rase de câini de apartament. M-a cuprins o mâhnire fără margini să văd cum satul copilăriei devenise o mică stațiune cu vile pe trei etaje. Nu erau pensiuni, erau casele de vacanță ale unor baștani. Pe alocuri, spațiul verde din fața vilelor era împânzit cu statuete din ghips închipuind pe Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, căprioare, lebede, căluți. Niciuna din vilele cocoțate pe dealuri, unele gard în gard, nu păstrează arhitectura locului, toate alcătuiesc un grotesc multicolor, pe care privirea bunului-simț îl refuză. Am luat hotărârea pe loc. Mi-am pregătit rucsacul cu haine, l-am umplut cu de-ale gurii și pe-aci ți-e drumul, până în Poiana Stânii. M-am instalat în grajdul încheiat în cuie de lemn, mi-am făcut un culcuș din otava rămasă în pod de cine știe câți ani, și tot în pod am decupat o fereastră cu vedere spre Munții Bucegi.

Poate vă întrebați cum am rezolvat problema mâncării, brânza în coajă de brad, cașcavalul afumat, cârnații pe care aveam să-i frig la foc mic, într-o vatră făcută din bolovani. Mi-am adus aminte de o învățătură a bunicului Pătru, pe când eram copil. Am adunat un purcoi de urzici în care am depozitat toate bucatele. Au rămas proaspete până la ultimul prânz, înainte de a pleca spre București.

MARILENA STOIAN, preşedinte fondator ANTREC

Satele Branului

Născută la Craiova, unde am şi petrecut primii ani ai copilăriei, crescută apoi în Bucureşti, mi-am petrecut vacanțele la bunici, în Oltenia, pe malurile Dunării, în Drobeta Turnu Severin şi în zona Cazanelor Dunării, dar şi în multe tabere şcolare risipite prin toată țara. De când am descoperit zona Branului, ea a rămas permanent locul meu preferat. Pentru mine, Branul înseamnă locuri ca Predeluț, Poarta, Măgura, Peştera, Moieciu şi Fundata – „satele brănene” rămându-mi în suflet, încă de atunci, din anii copilăriei. Iar atunci când zic „zona Branului”, nu mă refer doar la Castelul Bran, pe care îl admir, bineînțeles, ci la tot cadrul natural, la armonia peisajelor, la frumusețea pădurilor, la prospețimea aerului şi varietatea crestelor muntoase.

Am avut şansa să călătoresc foarte mult de-a lungul timpului, am călătorit cu bucurie atât în România, cât şi în străinătate. Am străbătut drumurile României descoperind cu bucurie, dar şi cu surpindere, uneori, locuri noi, peisaje pitoreşti şi sate autentice. Satele româneşti m-au fascinat întotdeauna prin simplitatea lor, prin arhitectura clară, dar specifică fiecărei regiuni, prin diversitatea naturii, prin conservarea şi promovarea tradițiilor.

Călătoriile prin străinătate (America, Africa, Asia, Europa) mi-au îmbogățit cultura, deschizându-mi multe orizonturi, ajutându-mă să înțeleg mai bine istoria acelor civilizații. Dar, foarte important, toate aceste detalii m-au făcut să con­ştientizez și mai mult frumusețea şi varietatea României, păstrarea autenticității. Fie că eram la Paris, Nairobi, Harare, Viena, Aspen sau Trentino, fascinată şi interesată să descopăr frumusețea acelor locuri, gândul îmi fugea tot la Bran. Din toată zona Branului şi a împrejurimilor, locul meu de suflet va rămâne în satele Măgura şi Peştera (Moieciu). Toată zona-mi pare o gură de rai, ca-n poveste, într-o parte având semețele creste ale Pietrei Craiului, în cealaltă parte culmile Bucegilor, Măguricea – armonia perfectă de forme, înălțimi şi nuanțe de verde. Pornind din Pod Şimon şi Moieciu de Jos, mergând pe Valea Zbârcioarei spre Peştera, mă încarc mereu de emoții privind împrejurimile, peisajul şi gospodăriile tradiționale, cu animale păscând liniştite. Când ajung sus, în Peştera şi în Măgura, mă regăsesc într-un peisaj mirific. Îmi plac atât răsăritul soarelui, cât şi asfințitul lui, felul în care se plimbă norii peste crestele Pietrei Craiului şi Bucegilor, îmi place când ninge sau plouă sau burnițează, când e ceață sau când e senin, fiecare anotimp are acolo pe vârful dea­lului, frumusețea lui. O vacanță adevărată, în care să-ți găsești liniștea, e aceea care te îmbogățește sufletește, te odihnește și îți asigură tihna. O vacanță la Bran.