• A început cu literatura, a cochetat cu actoria, a scris scenarii și s-a oprit la regie. De atunci, tânărul regizor Andrei Epure a semnat două scurtmetraje care i-au adus premii internaționale și s-a îmbarcat în aventura primului lui lungmetraj. „Nu mă lăsa să mor”, o poveste stranie și întunecată, despre alienare și moarte, va avea premiera internațională în August, la Festivalul de Film de la Locarno. Am stat de vorbă despre cum e să regizezi un film cu iubita și cel mai bun prieten, despre Parisul trăit ca „sindromul așteptării” și despre cum se naște un scenariu într-o bucătărie cu tutun pe masă și bulevardul vuind în geam •

„Am copilărit într-un sat, destul de singur, cu bunica și străbunica mea”

– Din puținele interviuri în care ai dezvăluit lucruri despre tine, am aflat că ți-ai început drumul profesional la Facultatea de Litere din București. De ce n-ai mers cu literatura până la capăt? Ce te-a făcut să virezi?

– Cred că Literele au fost o alegere mai degrabă impulsivă. Am terminat un liceu de Mate-Info în Târgu-Jiu. Nu doar că științele astea nu mi-au plăcut niciodată, dar a fost și foarte umilitor pentru mine. Eram atât de slab, încât concuram pentru ultimul loc. Așa am ajuns să zic că fac orice altceva în continuare, numai științe exacte nu. Am ajuns deci la București, la Litere, entuziast și cu o privire foarte romantică asupra literaturii, dar acolo m-am lovit de morfologie și sintaxă și m-am simțit din nou ca la matematică. (râde) Îmi plăceau în schimb filmele și începusem să cochetez cu ideea de regie. Făcusem și niște cursuri de actorie. În al doilea an de Litere, mi-am luat curaj și m-am înscris la UNATC, unde am intrat din prima. De la un punct încolo, mi-a fost clar că locul meu e acolo. Scăpasem, în sfârșit, de presiunea academică, de latura asta performativă în care trebuie să te gândești ca un contabil la note, examene și restanțe. Trăiam ca pe un mare privilegiu faptul că tot ce aveam de făcut era legat de lumea filmului.

– Când ai simțit că e în tine ceva ce trebuie spus în imagini? Aveai de mic atracția spre cinema?

– Cred că da, aveam cel puțin un interes spre latura vizuală a lucrurilor. La 10-11 ani, primisem de la părinți un aparat pe film și-mi plăcea să fotografiez animale. Pe de altă parte, am copilărit într-un sat, destul de singur, cu bunica și străbunica mea. Dacă ar fi să salvez câteva cadre din copilărie, aș alege momentele alea crepusculare, de la apus, când în curtea unchiului meu, fost pompier și mecanic, mă cocoțam singur pe caroseriile de mașini și stăteam, pur și simplu. Clipele alea, goale de orice conținut, erau cele mai mișto momente, de fapt.

– Ai simțit, mai târziu, că filmul poate fi o mână întinsă spre celălalt, o ieșire din bula asta de singurătate?

– Cred că asta a și fost. Cred că am căutat inconștient o formă de exprimare. Tot ce am scris până acum vorbește, într-un fel sau altul, de neputința de a comunica, de miscommunication, cum spun englezii, de lucrurile care se pierd atunci când încerci să le spui. O vreme, am încercat să folosesc cât mai puțin dialog în scenariile mele. Mi-am dat însă seama că poți să te ascunzi foarte bine și în spatele cuvintelor. (râde)

– Cum e procesul ăsta al scrierii de scenarii? Cât de complicat e să scrii un lungmetraj?

– Cel mai important pentru mine e să identific un spațiu, un univers, un peisaj local, în care să las povestea pe care o am în minte să se desfășoare. Ceva care să-mi permită să-mi închid un pic lumea și, în acel spațiu bine definit, să mă pot juca cu personajele mele. Povestea din „Nu mă lăsa să mor”, de pildă, e continuarea scurtmetrajului „Interfon 15”. Ideea inițială i-o datorez, în cazul ambelor, Anei Gheorghe, producătoarea și partenera mea. E o poveste trăită de ea în copilărie, un moment în care o vecină a murit în fața blocului, iar ea, copil fiind, a văzut pentru prima dată moartea. Întâmplarea a bântuit-o mult. Mi-a povestit-o și mie acum zece ani și a început să mă obsedeze și pe mine. Multă vreme n-am știut însă de unde să o apuc. Era un episod sumbru, foarte greu de povestit cinematografic. Cu timpul însă, după multe alte filme pe care le-am văzut și cărți pe care le-am citit, am simțit că-i găsesc o formă, o atmosferă, că lucrurile se lasă prinse într-un mozaic.

– Din ce se naște un film, Andrei? Tu cu ce hrănești inspirația?

– Cred că, în cazul meu, cel mai mult și mai mult se naște din literatură. Însă ce mă interesează când citesc nu e neapărat acțiunea, povestea, ci să surprind un anumit ritm interior, un ton, o energie, o atmosferă pe care încerc apoi să le redau și vizual. Literatura și filosofia m-au ajutat și continuă să mă ajute. Îmi place să mă las provocat de idei, de anumite dezbateri ale timpului, mi se pare că-mi deschid un orizont mai larg de înțelegere și multe lucruri mi se clarifică.

„Sunt destul de fidel oamenilor cu care lucrez”

– „Nu mă lăsa să mor” e practic debutul tău în lungmetraj, după aproape un deceniu de experiență ca scenarist și după ce ți-ai încercat mâna de regizor cu încă două scurtmetraje. Ce te-a făcut să schimbi rolul?

– Am început să scriu scenarii în timpul facultății. Cu Sebastian Mihăilescu am scris „Mammalia”, iar după facultate, cu Ștefan Constantinescu am scris „Om-câine”. Dar fiindcă mi se părea că-mi pierd un pic plăcerea de a scrie dacă o fac ca pe un job, am început, încet-încet, să lucrez și la proiectele mele. Începusem să simt că nu mai vreau să părăsesc lucrurile pe care le scriu, că-mi plac prea mult și că vreau să merg cu procesul mai departe. Fusesem la câteva filmări și descoperisem și plăcerea de a fi pe set. Pe de altă parte, lucrasem deja destul de mult neoficial. Făcusem un scurt­me­traj independent, filmat la mine la țară, cu Ana, prietena mea, ca producător, și cu prietenul meu, Laurențiu Răducanu, ca director de imagine. Fusese o experiență destul de haotică, nu aveam actori și nici bani. Filmul a ieșit o prostie, dar experiența în sine a fost extraordinară. Așa am ajuns să-mi spun că merită să încerc încă o dată.

– Și filmul cu care ai fost selectat la Locarno, și celelalte două scurtmetraje anterioare sunt, de fapt, efortul unei echipe foarte mici și foarte unite. Cum e să lucrezi cu iubita și cel mai bun prieten al tău?

– Mie îmi place mult. Chiar am observat că sunt destul de fidel oamenilor cu care lucrez. Nici nu-mi imaginez că nu voi lucra tot cu ei și mai departe. Cu Ana și Laurențiu sunt lucruri care ne leagă dincolo de ce se întâmplă la filmare. Împărtășim același gust estetic, am crescut văzând și iubind aceleași filme, cultivând același tip de umor. Într-un fel, „Nu mă lăsa să mor”, chiar e un film de „familie”. Ana e și co-scenarist și producătorul filmului, eu am scris și am regizat, Laurențiu s-a ocupat de imagine, iar Dragoș Apetri, monteurul filmului, a fost cu noi încă de la primul scurtmetraj. Sunt deci niște oameni în care am foarte mare încredere și care pot fi foarte direcți cu mine, când vine vorba de critică. Uneori, mă supăr, dar îmi trece repede și sunt recunoscător. Nu cred că ajungeam să fac lung­metrajul ăsta, dacă nu erau ei. E un film care s-a născut din joacă, din inconștiență și, mai ales, din foarte multă libertate.

„Parisul e un oraș gândit pentru oameni și pentru plimbări”

– Ca să duci scenariul la bun sfârșit, Festivalul de la Cannes ți-a oferit, la un moment dat, o rezidență de creație în Paris, care ți-a dat prilejul să petreci șapte luni pe malul Senei. Te-a inspirat orașul?

– Am aplicat la aceas­tă rezidență cu o formă destul de avansată a scenariului pentru „Nu mă lăsa să mor”. Era 2022, imediat după pandemie. Ce nu știam la vremea aia e că există și un „sindrom Paris”, care apare atunci când te duci acolo încărcat de prea multe așteptări și de prea multe legende, care te împiedică, pur și simplu, să te mai bucuri de el în vreun fel. Am citit atât despre toți cei care i-au bătut străzile, despre artiștii și scriitori care s-au lăsat seduși de el, până și rezidența asta era prezentată într-o aură foarte romantică, încât, când m-am trezit acolo, parcă ceva din nevoia de a explora se stinsese, pur și simplu. Parisul e un oraș special. E o plăcere de-a dreptul estetică să te plimbi pe străduțele lui. Eu, însă, cel mai mult timp l-am petrecut la interior, citind și scriind, în apartamentul uriaș de lângă Pigalle, care aduna regizori din toate colțurile lumii. Eu cred că n-am reușit să vizitez Parisul nici ca localnic, nici ca turist. Cred că l-am vizitat purtând mereu în minte povestea Mariei din film. Maria e ea însăși dis­locată de lumea în care trăiește. Or, exact starea asta mă interesa și narativ, starea pe care ajungi să o trăiești când locuiești o vreme la distanță de casă. Rezidența de la Paris mi-a împlinit, într-un fel, un vis. De multe ori mi-am zis că aș vrea ca, până la 30 de ani, să locuiesc în altă țară măcar câteva luni.

– Ai vreun oraș preferat, unde ți-ar plăcea să trăiești ca cetățean și ca regizor?

– Nu. Chiar nu. Locuiesc în București, dar asta nu înseamnă că-mi place Bucureștiul. Bucureștiul mi se pare un oraș cumplit de agresiv, croit parcă împotriva oamenilor care-l locuiesc. E foarte neprietenos, e o agresivitate latentă la orice colț. Nu vreau să spun că mi-e indiferent locul, ci mai degrabă că nu am nevoie de mult ca să mă simt bine. Cât timp am lângă mine oamenii pe care-i apreciez, pisicile și un laptop pe care pot să scriu, oriunde aș fi, mă simt acasă. În fond, cel mai bine și mai bine mă simt chiar la mine în bucătărie. Într-un fel, sunt un introvertit. Spațiile închise îmi dau un soi de confort, în care creativitatea mea e mult mai vie.  

„Festivalul de la Locarno e mai intim și mai puțin protocolar decât Cannes-ul”

– Hai să vorbim puțin despre „Nu mă lăsa să mor”, proaspăt selectat la Festivalul de Film de la Locarno. Cum ai primit vestea?

– Cu enormă bucurie. Pentru mine, Festivalul de la Locarno înseamnă foarte mult. În 2016, când am ajuns acolo prima oară, cu scurt­metrajul „Apartament interbelic, zonă superbă, ultracentrală”, pe care îl scrisesem cu Sebastian Mihăilescu, am fost fascinat de atmosfera lui. E un festival care contează foarte mult în industria filmului și, în același timp, a rămas unul dintre foarte puținele gândite cu adevărat pentru cinefili. Festivalul nu e atât de protocolar ca altele, nu face exces de covor roșu, nu e împânzit de vedete, e mult mai intim și mai lejer decât Cannes-ul. Are în schimb o selecție excelentă de filme. Multe din titlurile care m-au marcat de-a lungul vremii sunt filme pe care le-am descoperit acolo. În plus, e programat în mijlocul verii, lângă lac, ceea ce-i dă mereu un aer de vacanță.

– Pe de altă parte, nici Festivalul de la Cannes nu-ți este străin. Scurtmetrajul „Interfon 15”, lansat în 2021, te-a plimbat în aproape 20 de festivaluri și te-a dus și pe Croazetă.

– La Cannes am fost selectați în Semaine de la Critique, una dintre secțiunile paralele, dedicate debutanților. E mult mai lejeră și mai lipsită de rigorile festivalului, de eticheta și încorsetările marii competiții. Nouă ne-a plăcut mult, a fost o infuzie de validare și încurajare, care s-a simțit foarte bine la vremea aia, mai ales că eram abia la al doilea scurt­metraj. Însă genul ăsta de validări creează și așteptări inutile nu doar din partea altora, ci și din partea noastră. Mi-ar plăcea într-un fel să recâștig inocența pe care o aveam când am făcut primul scurtmetraj, bucuria pe care am trăit-o când am aflat că am câștigat finanțare de la CNC.

„Când se lasă seara, personajele încep să vorbească”

–    „Nu mă lăsa să mor” urmează să-și înceapă călătoria prin festivaluri. Românii însă îl vor vedea abia în toamnă, când va intra și în cinematografe. La ce să se aștepte?

– La o combinație de comedie cu horror, care nu e nici comedie, nici horror. (râde) Cred că cel mai bine ar fi ca publicul să intre în sala de cinema fără așteptări de niciun fel. Nu e un film ușor, cere un pic de disponibilitate de la privitor. Însă, de la jumătate încolo, intervine o ruptură care te invită să te lași în voia lui.

– Ce-ai pus în el? Cât din anxietățile tale, din introvertirea ta? Seamănă sau nu seamănă filmul ăsta cu tine?

– Cred că seamănă și cu mine, și cu Ana, și asta mă bucură. Am pus acolo tot felul de lucruri de-ale noastre, un tip de umor negru care ne caracterizează, tot felul de obsesii, o atracție spre lucruri mai întunecate, câte un pic din ce suntem și eu, și ea. Chiar recent am organizat o proiecție tehnică cu un prieten, și mi-a spus: „Dacă ar trebui să văd zece filme, aș ști exact care e al vostru”.

– O să închei interviul încercând să mă strecor virtual în bucătăria ta, în care îți place atâta să stai. Cu ce îți umpli mai departe ziua, Andrei?

– După interviul ăsta, o să mă întorc la scris. Plănuiesc să mă ascund de caniculă în fața laptopului. De puțină vreme, lucrez la un nou film. Sunt foarte la început, însă, și e puțin terifiant pentru mine, dar povestea a început să se lege, iar asta mă ține lipit de bucătărie. Vara, din păcate, nu funcționez așa de bine. E cald, scrisul vine greu și fragmentat, iar la fereastra mea vuiește bulevardul. Trebuie să mă opresc de multe ori, să revin, să mai notez câte-o idee într-un caiet. Dar, într-un final, când se lasă seara, aerul devine suportabil și personajele încep să vor­bească.