„Ce părere au oamenii, acesta e fundamentul”

– Cu jurnalele tale de la Antena 1, ești printre cei mai importanți furnizori de știri din România, într-un moment extrem de tensionat, atât pe plan intern, cât și internațional. Responsabilitatea ta este uriașă. Cum te descurci?

– În acest moment am două jurnale: Observatorul de la ora 12 şi cel de la 17 la 18. Îmi place ce fac și m-aș bucura și mai tare, dacă n-ar fi zilele astea caniculare. E un chin să petreci atâtea ore în lumina artificială a studioului, cu aerul condiţionat dat la maximum, iar când ieși, patruzeci de grade! Dar televiziunea nu poate exista fără știri, mai ales în perioada aceasta, plină de evenimente și provocări. Poate din exterior pare că nu e mare lucru, că noi, prezentatorii, doar stăm acolo machiaţi, zâmbitori şi spunem nişte vorbe. Deloc adevărat, mai ales că suntem cu toţii şi editori. Dacă Observatorul de la prânz are deja multă experienţă şi ne descurcăm să-l scriem mai repede, cel de după amiază este încă foarte solicitant. Eu, de exemplu, ies din prima emisie la ora 14, mănânc, îmi trag sufletul, iar de la ora 15 scriu non stop până intru iar în direct. Observatorul acesta se vrea într-un anumit fel, mult mai orientat către oameni, în interacțiune cu ei. După studii serioase de piaţă am ajuns la concluzia că subiectele de mare interes au nevoie şi de o anume abordare. Telespectatorii sunt mai atenţi ca niciodată la toate aspectele societăţii actuale – schimbări de legi, decizii politice şi sociale, urmăresc totul şi vin cu propriile interpretări. Ei bine, de multe ori ele sunt extrem de pertinente, au argumente solide, câteodată inedite, merită să fie auzite. Sunt de părere că ştirile de pe micul ecran trebuie să aducă în lumină şi opiniile telespectatorilor despre actualitatea românească, nu numai ce credem noi, jurnaliştii profesionişti. Aşadar, ce părere au oamenii, felul în care vieţile lor sunt atinse de realitate – acesta este fundamentul Obsevatorului de la ora 17.

– Să fii în contact permanent cu un prezent atât de provocator nu are repercusiuni și asupra ta, ca om, supus, și el, vremurilor în care trăiește? Cum reziști?

– Deocamdată, rezist, rezist chiar destul de bine, pasiunea şi rutina îmi sunt ingrediente de bază. Actualitatea politică nu mă marchează în mod personal prea tare, singurele care mă zguduie sunt ştirile negative legate de copii sau cele de violenţă domestică, atât de frecvente în ultimul timp. Pe acelea le simt direct în inimă. În rest, sunt conectată permanent la grupul de WhatsApp al ştirilor de la Antena 1, aflu totul în timp real, iar în fiecare dimineaţă, am obiceiul de a face turul presei. În trecut, predomina cea de la noi, dar azi, îţi spun sincer că informarea principală e din presa străină. Să fiu permanent la curent cu ce se întâmplă pe scena politică românească şi internaţională a devenit un reflex.

– Cum ieși din priză?

– „Detoxifierea” se produce în weekend. Atunci încerc să petrec cât mai mult timp afară, stau extrem de puţin cu telefonul lângă mine şi pun pauză totală reţelelor de socializare. Nici eu, nici soţul meu nu păstrăm noaptea telefonul în cameră, pe noptiera mea sunt mereu cărţi în curs de lectură. Citesc zilnic, gătesc cu mare plăcere, deci fac lucruri care psihic mă ajută foarte mult. Iar deasupra tuturor este Petru, băiatul nostru. Are şase ani și cea mai mare parte a timpului de acasă îi este dedicată lui: vrea fotbal, joc fotbal, vrea pe tobogan, mă dau pe tobogan… Luni, iar la muncă, cu mare plăcere şi dăruire.

„Să renunț la jurnalism? Niciodată!”

– De ce ai ales ca profesie jurnalismul? A fost un vis sau a fost o întâmplare?

– Nu a fost întâmplare, dar poate nici chiar un vis. A fost, pur şi simplu, drumul pe care am ştiut că voi merge încă din liceu. Am realizat încă de atunci că vreau să devin jurnalist şi m-am pus pe învăţat, extrem de serios, ca să intru la facultate. Și am intrat. Am urmat Jurnalismul la Universitatea de Vest din Timişoara, centrul universitar cel mai apropiat de Drobeta-Turnu Severin, oraşul meu natal. În timpul facultăţii, m-am străduit să fac cât mai multă practică în redacţiile de radio şi TV din Timişoara, iar oamenii pe care i-am cunoscut acolo, lucrurile pe care le-am învăţat de la ei mi-au prins extrem de bine ulterior. Aceasta a fost calea mea, eu am ales-o, dar şi ea m-a ales pe mine. Spun asta, fiind­că am simţit că sunt apreciată în momentele importante ale carierei, mi s-au oferit şanse de a arăta ce ştiu, ce pot, ce am învăţat. Or, asta înseamnă că această carieră era scrisă pentru mine. Azi, după douăzeci de ani, nu mă văd făcând altceva, în orice caz nu ceva diferit. Poate singurul gând care „mă bântuie” este că, încet, încet, aş vrea să trec de la a vorbi despre anumite lucruri, la a mă implica direct în ele. Aş vrea să contribui activ la ameliorarea unor aspecte ale societăţii, pe care le consider deficitare. Dar să renunţ la pasiunea mea pentru jurnalism, niciodată. Ba chiar, în ultimele luni îi simt și mai mult rostul, în condiţiile în care de foarte mulţi ani, chiar și pe plan internațional, jurnalismul cam trecuse pe linie moartă. Omenirii i-a fost bine, fără conflicte armate, fără crize economice, fără răsturnări politice majore… Ziariştii s-au lenevit şi și-au mutat interesul pe chestiuni derizorii sau pe divertisment. Războaiele, realegerea şi politicile agresive ale lui Donald Trump, evenimentele din noiembrie 2024 de la noi, toate acestea au fost ca un duş rece pentru presa românească şi internaţională, iar mie, personal, mi-au reamintit de ce este atât de importantă meseria mea.

– De ce e importantă?

– Pentru că oamenii au nevoie de profesionişti care să fie capabili să filtreze informaţia şi să aşeze în context fluxul acesta informaţional gigantesc. Ziariştii sunt profesio­niş­tii care, pe lângă faptul că sunt şcoliţi să selecteze corect ştirile şi să le spele de fals, ştiu să descifreze informaţia, să o aşeze în context, să lege datele între ele, să le urmărească evoluţia. Asta se învaţă în facultate, este o profesie calificată cu diplomă universitară, de aceea părerea jurnaliştilor trebuie să se bucure de încredere, să fie aproape de adevăr şi obiectivă. Cel puţin acesta este idealul la care tind eu. Uneori, lucrurile scârţâie. Mai ales de la pandemie încoace, o parte a presei a devenit victimă a dezinformării şi a cons­piraţiilor, dar asta nu ar trebui să-i descurajeze pe cei care au rămas verticali ci, dimpotrivă, să-i motiveze să-şi facă meseria şi mai bine. De ce au ajuns oamenii să nu mai creadă în nimic, de ce sunt obsedaţi că sunt minţiţi permanent, de ce au ajuns să-şi piardă încrederea în ziariştii pe care până acum cinci ani îi considerau corecţi? Jurnaliştii care își fac meseria cu corectitudine şi etică profesională au obligaţia să găsească răspunsuri valide tuturor acestor întrebări.

„Bucureștiul e casa mea”

– Trebuia să vii în Bucureşti pentru asta, nu se poate face jurnalism şi în provincie?

– Adevărul este că eu am venit în Bucureşti pentru carieră, n-am avut niciun alt motiv. Aveam douăzeci şi patru de ani, mi se părea extrem de important să-mi fac bine meseria şi să o duc cât mai sus. La vremea aceea, diferenţele dintre Bucureşti şi Timişoara erau substanţiale, mai ales cele tehnice. Transmisiunile live din teren, la care visam cel mai mult, se făceau doar din Capitală. Cu gândul acesta am plecat de acasă: „Mă duc să văd cum este, dacă rezist, rămân”. M-am descurcat, nicio clipă nu am vrut să mă întorc la Timişoara sau la Severin. Mai mult, azi bună parte din familia soţului meu şi părinţii mei sunt mutaţi în Bucureşti, au devenit ajutorul nostru numărul unu în creşterea lui Petru. Mi-am făcut prieteni, mi-am creat legături, Bucureştiul este azi casa mea şi îmi place mult acest oraş. Dacă m-am adap­tat greu? Nu chiar, fiindcă am şi luat viaţa în piept foar­te repede: am ajuns într-un week­end, şi de luni eram la muncă. Păi, în câte autobuze m-am urcat eu greşit din centru sau din Vitan, unde locuiam, spre sediul Antena 1, Dumnezeule! Au fost și tot felul de provocări de care, tânără fiind, mai degrabă mă amuzam decât să mă sperie. Deci, n-a durat mult şi m-am adaptat minunat. O fi Bucureştiul un oraş aglomerat, dar e capitala ţării… E firesc să vină multă lume aici, e o metropolă în toată regula, vie, culturală, sigură, atrăgătoare.

„Doar de bine, despre Dunăre și olteni”

– De locul copilăriei nu te mai leagă nimic? Drobeta-Turnu Severin e pe marginea Dunării, o prezență care nu se uită ușor.

– Cum să nu?! Oriunde văd Dunărea, eu sunt acasă. În Deltă, sunt acasă. În Brăila, de unde e soţul meu, sunt acasă. Iată cum ne-am găsit noi doi: ne-a adus fluviul acesta împreună, ne-a purtat unul spre altul. Mă emoţionează întrebarea ta, fiindcă eu chiar duc Dunărea peste tot cu mine, duc locurile copilăriei din Mehedinţi. Este cu totul altfel acolo, decât oriunde în România. O Oltenie diferită, în care se vorbeşte altfel, în primul rând, mult mai repede. Oamenii au felul lor de a face glume, cu un umor un pic înţepător, pe care eu îl ador. Olteanul e șugubăț, nu ştii niciodată dacă a glumit s-au ţi-a spus-o de la obraz. Am moştenit mult din felul de-a fi al oamenilor de acolo, iuţeala din vorbă şi acţiune. Am filmat în Decembrie la Turnu Severin o campanie pentru „Observator” şi mi-a răscolit toate amintirile. Străzile pe care mă plimbam în liceu, prieteniile, ieşirile la discotecă. Năzbâtiile dintr-un oraş mic, pe care mama le afla îna­inte să ajung eu acasă. Într-un fel, încerc să repet frumuseţea copilăriei mele în felul în care-l creştem pe băiatul nostru. Locuim în Corbeanca, în apropiere de București, aşadar Petru are privilegiul – căci a ajuns un privilegiu –, să copilărească pe stradă. Cu toţi copiii, nesupravegheat. În plus, timpul în care noi, părinţii, nu lucrăm este timpul lui Petru. Oricât de rebelă îi va fi adolescenţa, momentele de azi vor rămâne adânc săpate în memoria lui şi-l vor ajuta. Trebuie să clădim lucruri bune în copii, cărămizile aşezate în ei de mici vor deveni ziduri greu de doborât la maturitate.

– Tu ce modele de „zidărie” urmezi?

– Să ştii că azi mă ghidez mai mult din învăţăturile primite de la bunici, oameni sim­pli, de la ţară. Până la şcoală, acolo am trăit, în satul Almăjel, la vreo cincizeci de km de Drobeta. Bunica era o femeie cu un dispreţ total pentru nesimţire, pentru oamenii care nu-s respectuoşi, care lasă mizerie după ei. Foc era! „Pe unde te duci, să nu te faci de râs. Nu vorbeşti tare! Nu râzi tu prima, să se uite lumea la tine!” Îi aud îndemnurile şi azi. Sigur că mama, fiind fata bunicii, le preţuia şi ea, dar nu mama mi le-a insuflat, ci bunica şi glasul ei tunător. Îmi aduc aminte de ea când vine vara, iar la noi, în Corbeanca, începe să miroase a iarbă arsă de soare. Aceea e aroma copilăriei mele, una fierbinte, a satului de câmpie, pârjolit de caniculă. Şi salata de roşii, castraveţi şi ceapă. Pentru mine, vara are gustul acestei salate, acompaniată de pâinea rumenită la ţest. Îmi pare rău că Petru nu prea mai poate gusta pâinea aceea, dar sunt bucuroasă că bunicii au rămas, locuiesc și ei în București cea mai mare parte din timp, iar relaţia cu ei este una care-i seamănă leit celei pe care am avut-o eu cu bunicii. Aceleaşi învăţăminte, aceeaşi iubire. Tatăl meu îl aşteaptă zilnic pe Petru de la grădiniţă cu o Eugenie ascunsă în buzunar, un gest de mare tandrețe, pe care îl preţuiesc nespus. Iar Petru îşi va aminti toată viaţa de acea Eugenie, aşa cum îmi amintesc eu de pâinea la ţest. Alte timpuri, alte amintiri, absolut aceeaşi valoare.

Viitor fără frici

– Cu viitorul cum te ai, Mihaela? Faptul că ți-ai făcut din transmiterea realității o meserie te scutește de temeri, de frici?

– Un timp am avut şi eu temeri considerabile, mai ales când Petru era foarte mic. Dar de când a crescut și trebuie să mă încred și în alți oameni prezenți în viața lui, am înțeles că fricile mele erau neîntemeiate. Azi consider că e inutil să ne măcinăm pentru un viitor pe care nu-l putem controla. Ce vom mânca, ce relații vom avea cu Inteligenţa Artificială, ne vom muta pe Marte? Degeaba ne întrebăm, pentru că nu există răspuns exact. Da, trebuie să fim responsabili, în sensul că noi punem bazele viitorului copiilor noştri, dar să ne panicăm acum că peste un secol omenirea va mânca făină de gândaci?! La ce bun? Și așa viața e scurtă! Hai mai bine să vedem în prezent ce ne sperie și ce ne dă confort, ce putem rezolva acum. Uite, într-un timp mă enervam îngrozitor că nu mai pot ţine pasul cu tehnologia. Aplicaţii care se updatează permanent şi-mi dau viaţa peste cap, tot felul de schimbări care mă depăşesc. Mi-a luat ceva să mă liniştesc cu gândul că tehnologia asta, cu care eu nu mai ţin pasul, nu mai e pentru mine. Este pentru următoarea generaţie. Acuzăm tehnologia că ne zăpăceşte, dar nu e problema ei, e problema noastră, iar copiii noştri nu o au. O să mă ajute şi pe mine Petru cu aplicaţiile aşa cum eu i-am ajutat pe părinţi să scoată banii de la bancomat sau să-şi facă cont pe Facebook. Nu mi-e teamă sau jenă să spun „nu ştiu”. Cum nu mi-e ruşine să afirm că „nu am nicio părere” despre lucruri care nu mă privesc. Sunt întrebată zilele acestea ce cred despre festivalul de muzică „Beach Please”, un eveniment controversat şi mult discutat, mai ales de părinţi. Nu am nicio părere. De ce să nu-mi pot trăi viaţa fără să am câte o opinie despre orice subiect de pe lumea asta? De ce se simt oamenii datori să aibă păreri despre orice? Ne mănâncă enorm de multă energie fricile despre lucruri care nu ne privesc sau pe care nu le înţelegem, ne agităm într-o isterie generalizată. De când am ales să reconsider atitudinea mea faţă de prezent şi viitor, sunt mult mai liniştită, mult mai prezentă, dorm mai bine şi mă bucur de tot ce am şi ce pot controla acum.

Foto: Antena 1 (1)