Timp de două zile, o ploicică de vară a spălat arșița așezată temeinic și în Valea Jiului. Când s-a oprit, pământul a-nceput să respire aburi de ceață grei, cenușii. Dar acolo unde mă duc, spre bisericuța Schitului Straja, din Munții Vâlcan, mă așteaptă lumina. Ca s-ajung la ea, trec mai întâi prin tunelul cu sfinți, care imită și o catacombă creștină, dar și o galerie de mină. Calendarul cu sfinți pictați. Sunt 365 de sfinți, ai fiecărei zile dintr-un an, zugrăviți în icoane mari, pe pereții tunelului, iar pe boltă, scene din Vechiul și Noul Testament. O lecție ca să înțelegem că singura măsură a timpului și-a vieții e cea rânduită de Dumnezeu. Din loc în loc, popasuri de lumină (ferestre în formă de cruce) și, undeva, la ieșirea din tunel, „trăistuța cu gânduri bune”. Sunt bilețele cu scurte sfaturi duhovnicești, pe care le citești, iei aminte, și le pui la loc, să le fie de folos și altora.

„Doamne, fie voia Ta!”

Bisericuța cea mică a schitului, ctitorită de omul de afaceri Emil Părău    (ca și întreaga stațiune Straja), a fost ridicată în trei luni, trei săptămâni și trei zile. Părintele Dimitrie Ivașco tocmai a împlinit 15 ani de când slujește aici.

– Părinte Dimitrie, în calitate de preot la Straja, sfinția voastră aveți înlesnirea să vedeți lumea, și de sus, de pe culmea Vâlcanului, iar duhovnicește, să o vedeți cum arată în sufletul credincioșilor dvs. E mare deosebirea?

– De multe ori, seara, când văd Valea Jiului, cu luminile ei aprinse, mă gândesc la oamenii ce locuiesc în oraș. Săracii de ei, foști mineri, ajunși astăzi în sărăcie, fiecare în căsuțele lor, câte vieți, câte dureri, pe care noi nu le știm!    Și mă rog pentru toți, căci, chiar dacă se retrage și e monah, călugărul este chemat să se roage pentru lumea întreagă. E chemat să-i pese de toți, să se roage pentru toți. Asta e menirea călugărului.

– Credeți că pe minerii din Valea Jiului întâlnirea cu moartea, prin coborârea zilnică în adâncurile pământului, i-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

– Orice om de pe lumea asta, aflat în suferință sau în greutate, devine mai profund. Dacă ajunge să coboare în adâncul pământului, ajunge să coboare și în profunzimea sufletului său. Când pericolul acesta al morții este imi­nent, și te confrunți cu el zi de zi, devii mai spiritual, te gândești să îți pui viața sub ocrotirea lui Dumnezeu, că cine altul să te păzească? Pe de altă parte, cred că munca asta în întuneric și mereu sub amenințare te face și să te bucuri mai profund că ești viu. Cu siguranță, oamenii care sunt atât de aproape de moarte sunt mai trăitori, să zic așa, mai nesățioși să-și trăiască clipa. Când ești bolnav, poate te aștepți să mori, mai mult decât te-ai aștepta când ești bine și sănătos, iar asta face să te gândești cât de trecători suntem pe lumea asta și că n-am fost făcuți pentru a rămâne aici pentru totdeauna, ci, mai devreme sau mai târziu, tot ne vom duce. Un fel înțelept de a te împăca cu destinul. De asta, cea mai sinceră rugăciune și cea mai plăcută lui Dumnezeu este „Doamne, fie voia Ta!”.    Nimeni nu poate greși și nici fapte bune nu poate să facă mai mult decât permite Dumnezeu. Nu poți trăi mai mult decât permite Dumnezeu pe lumea asta, pot să vină toți doctorii să te salveze! Câte cazuri nu știm? Și n-ai putut să faci nimic, cu toți banii din lume, dacă Dumnezeu a vrut, ai plecat. Și atunci, vedeți că suntem la mâna lui Dumnezeu? Ar fi bine să ne gândim că n-am fost făcuți pentru lumea asta, ci pentru aceea care vine, ea e tot ce contează. Suntem în trecere pe pământ, de aceea trebuie să fim mai interesați de ce urmează, adică de viața fără de sfârșit, împărăția lui Dumnezeu. Așa a zis Mântuitorul: „Căutați întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”. Dacă te concentrezi foarte mult pe lumea asta, te dărâmă, dar dacă ești un pic mai detașat de ea, nu te mai poate zdrobi. Atunci, vrând nevrând, și Dumnezeu ajutând, devii mai spiritual, mai duhovnicesc, mai credincios, și cu cât sunt mai aproape de tine durerea sau pericolul morții, cu atât tu te desprinzi mai ușor cu gândul de lumea asta.

„Să-L iubim pe Dumnezeu din recunoștință”

– Oare și nouă, ca oameni care nu muncim în adâncul pământului, ne-ar fi mai ușor să ducem viața de zi cu zi, dacă ne-am gândi mai serios la moarte? Nu e un gând ușor!

– Ușor nu e, dar la moarte trebuie să ne gândim: nu fatalist, disperat, pesimist, ci cu nădejdea că până la urmă, la Dumnezeu mergem și la o viață fără de sfârșit. Primii creștini trăiau tot timpul cu frica de moarte, pentru că erau persecutați și uciși în fiecare zi. Ei se gândeau doar cum să facă să ajungă în rai, la Hristos. Viața chiar e darul lui Dumnezeu și, până la urmă, dacă înțelegi bine sensul vieții și al lumii, e mai ușor cumva să le duci pe toate, căci moartea sigur va veni într-o zi.

– Până la moarte, avem dreptul la bucurie. Pe ea cum ar trebui s-o trăim, ca să nu-l supărăm pe Dumnezeu?

– De multe ori, noi nici bucuria nu știm s-o trăim cum se cuvine. Căci foarte ușor dăm din bucurie în mândrie și destrăbălare. Omul nu trebuie să caute mândria sau slava, ci bucuria curată, să te bucuri de tot ceea ce-ți dă Dumnezeu, o bucurie cumpătată, o bucurie sfântă. Iar bucuria e adevărată doar dacă o împărtășești cu celălalt.

La Judecata de Apoi, de care ar trebui să ne temem mai mult decât de moarte, nu e numai condamnare, e și achitare, pentru că te judecă Cel care și-a dat viața pentru tine, Cel care dintru început ține cu tine. Pe noi ne cam înfricoșează lucrurile astea și e bine, într-un fel, căci „începutul înțelepciunii e frica de Dumnezeu”, dar nu trebuie să rămâi acolo, acela e doar începutul. Când ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu, deja Îl iubești din recunoștință, pentru că te-a adus din neființă la ființă. De aici pleacă tot binele, de aici începe echilibrul tău și, implicit, al lumii.

Lupta cu gândurile

Părintele Dimitrie și-a dorit de foarte mic să devină preot. Avea doar vreo trei ani când, în joacă, folosea fularul drept cădelniță, apoi, după ce a descoperit slujbele de la biserică, a început să imite acasă tot ce-l vedea făcând pe preot. S-a tot rugat de starețul Mânăstirii Hodoș-Bodrog, din județul Arad, să-l primească în mânăstire, deși abia împlinise 12 ani. Dorința lui arzătoare peste care și-a așezat vrerea Maica Domnului a făcut să i se permită asta. La 20 de ani, s-a călugărit, iar la 21 a fost hirotonit preot.

– Duhovnicește, ce e cel mai greu aici, în vârful muntelui, de unul ­singur?

– Poate lupta cu gândurile. Deși sunt de copil la mânăstire, gândurile n-au încetat să se războiască cu mine. Eu mi-am dorit să fiu preot ca orice preot, în lume, cu familie, cu copii, dar Dumnezeu a rânduit să mă călugăresc. Pentru mine a fost cumva ca o jerfire de sine, dar până la urmă am înțeles că așa a fost voia lui Dumnezeu, așa mi-a fost rânduit.

Călugărul trebuie să se gândească mereu la moarte, n-are alt viitor decât în împărăția lui Dumnezeu. Și atunci, dacă te gândești că noi pentru asta am fost creați, că până la urmă toți vom fi călugări într-o obște cerească, atunci treci cumva greul, pentru că fiecare zi călugărul trebuie să o trăiască ca pe ultima zi. Dacă îți pui în minte că mai trebuie să stai 40 de ani în mânăstire, e mai greu.

– Ce anume vă aduce bucurie?

– Întâlnirea cu oamenii, cărora le pot transmite un gând bun sau o stare de bucurie. În Primul Război Mondial, aici, în zona Munților Vâlcan, din Valea Jiului, s-a vărsat mult sânge de ostaș, și de o parte, și de cealaltă au fost multă durere, jertfă, sânge și moarte. Acum, s-a făcut aici un sat de vacanță, un loc de bucurie.    Iar orice sat are nevoie de o biserică, așa a început bisericuța făcută de ctitor, domnul Emil Părău, împreună cu familia sa. Îmi place să-i spun sat, pentru că e mai aproape de oameni, în sat sunt permanent oameni. Dumnezeu mi-a împlinit și dorința de a fi preot de sat. Dumnezeu știe cum să răsplătească ­orice.

„Fii tu cel care începe”

– Sunteți foarte prezent pe rețelele de socializare. De ce simțiți necesar să faceți asta?

– Mult timp, am zis că asta e nepotrivit pentru călugări. Abia după ce am venit aici mi-am luat telefon cu acces la internet, iar cineva mi-a și făcut pagina de facebook. Acum sunt foarte mulți care mă urmăresc. Am mai fost criticat de unii, ce caut pe internet? Că eu ar trebui să mă rog mai mult decât să povestesc. Dar și Apostolul Pavel, în Areopag, acolo unde se întâlneau toți filozofii, s-a dus și a intrat într-o discuție cu ei și așa a început să propovăduiască pe Hristos.

Azi, internetul e tot un fel de Areopag, că fiecare spune acolo ce crede. Ce să fac? Să scriu epistole, ca Apostolul Pavel? Oamenii stau cu telefonul în mână, e mai rapid, mai ușor să comunici. Omul sfințește locul! Și întinează, și sfințește. Că tot Dumnezeu a lăsat mintea și înțelepciunea omului, nevoia de a comunica, de a trăi împreună în pace și înțelegere. Oricum, primesc mereu mesaje ca să mă rog pentru unii și pentru alții. Omul ți-a scris, așteaptă un răspuns de la tine, de ce să nu folosești internetul, dacă îl poți ajuta? Dumnezeu te trimite în timpurile în care socotește El că e cel mai potrivit, și-atunci de ce să nu-L propovăduim pe Hristos în timpurile noastre și cu mijloacele de acum?

– Părinte, mai are putere exemplul bun, în vremurile astea bezmetice?

– Mântuitorul nu a zis să ne uităm la unii sau la alții, ca exemplu bun, că știa că nu sunt chiar așa de multe modele. El ne-a îndrumat spre două direcții, care vor fi valabile până la finalul acestei lumi. A îndemnat spre sine: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre”. (Evanghelia după Matei 11/29). Și a mai zis: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”. (Evanghelia după Matei 18/3). Nu poți spune, așadar, că nu ai de la cine învăța: învață de la un copil! Fii tu cel care începe și după aceea și alții vor lua modelul tău! Iar tu trebuie să te bucuri pentru asta, nu să te mândrești, că uite ce ai reușit. Nu reușești nimic, dacă Dumnezeu nu ajută!