
Un câine frumos, lățos, gri și, ca toți câinii ce au norocul să fie acceptați de oameni, deosebit de atașat de stăpâna sa. În orașul nostru, doamna Antonia este foarte ușor de găsit, oriunde s-ar afla. La coafor, la magazin, în piață, sau chiar la biserică. Înainte de a o vedea, știi precis că ea este acolo. De ce?! Pentru că Patrocle este și el prezent. Stă cuminte afară, cu botul pe labe și-și așteaptă stăpâna. Dacă doamna își plimbă cumva nepoții, Patrocle este și el la plimbare, evident, în ariergardă. Nu are lesă și nici nu-i trebuie, căci nu se abate nicicând de la drum. Nu latră pe stradă, nu aleargă și nu mușcă. Dar nici nu se gudură pe lângă orice străin ce ar vrea să-i intre în „grații”. Are demnitatea tipică unui maidanez „pursânge”. Este foarte serios și atent la tot ce se petrece în jur și, evident, nu-și scapă din ochi stăpâna. Doamna Antonia, duminica, este nelipsită de la biserică. Patrocle știe asta și este și el acolo prezent, la poartă. Cu ceva timp în urmă doamna Antonia s-a internat în spital, la București. Pe câine îl îngrijea, hrănea și mai ales dezmierda zilnic o bună prietenă. Degeaba, însă! Animalul era abătut, cu coada lăsată, abia se mai atingea de hrană și de apă.
Și… duminică de duminică era la poarta bisericii. Aștepta! La sfârșitul slujbei religioase, când enoriașii ieșeau și se îndreptau spre casă, bietul câine alerga de la unul la altul disperat. Cu ochii lui mari și triști le punea tuturor o întrebare mută: „Unde este stăpâna mea?”. Atitudinea lui reușea să impresioneze multă lume, dar nu pe toți. Unii îi vorbeau, alții îl alungau, după „bunul obicei omenesc”. După cam trei săptămâni, doamna Antonia s-a întors acasă sănătoasă. Ce fericire pe bietul câine! Cu capul sus, de parcă ar merge la defilare, își însoțește, iar, pretutindeni stăpâna, țanțoș și cu pas săltat. Și parcă ar vrea să ne spună: „Vedeți?!… Suntem din nou împreună”. Și la poarta bisericii vine. Acum este liniștit, așa cum poate el, pare să-I mulțumească Celui de Sus că a lăsat în lumea asta o legătură așa de puternică și trainică, cum poate fi aceea dintre un câine și stăpânul său.
Eu cred că Dumnezeu ne-a lăsat câinele pentru ca noi, oamenii, să învățăm de la el ce înseamnă devotamentul și dragostea. Să ne imaginăm cum ar fi viața noastră aici, pe pământ, dacă i-am fi stăpânului nostru ceresc și poruncilor Sale la fel de iubitori, credincioși și ascultători cum este un câine stăpânului său pământesc.
INGRID I. – Băicoi, jud. Prahova