În curând, România ar trebui să sărbătorească un moment istoric – 200 de ani de la tipărirea primului ziar în limba română, Curierul Românesc, al lui Ion Heliade Rădulescu, ce apărea la București, în anul 1829. Două secole de existență nu este puțin lucru, mai ales că ele înseamnă informație, cultură, educație, șlefuirea limbii române și legarea împreună a unor comunități, dacă nu chiar a noastră, ca popor, în această mare Poiană a lui Iocan. Mulți dintre marii noștri scriitori au au fost și mari ziariști: Eminescu, Caragiale, Arghezi, implicați total în problemele sociale și politice ale epocii. Multe idei ne-au făcut mai buni, pentru că au apărut în dezbatere „la ziar”, chiar și drumul nostru de câteva decenii prin democrație am reușit să îl păstrăm în bună măsură tot datorită ziarelor și revistelor. Dar celebrarea presei tipărite românești s-ar putea transforma în priveghi. De curând, primarul sectorului 3 din București, Robert Negoiță, cu o prostie harnică, s-a pus să demoleze toate chioșcurile de presă. Toate! Fără să pună nimic în loc, fără să ceară părerea cetățenilor, fără să aibă nicio umbră de îngrijorare legată de gravitatea gestului său. Dar ceea ce transformă acest gest într-o tragedie națională și culturală este faptul că nu este singular – Timișoara a procedat la fel, zeci de alți primari din orașe mai mari sau mai mici au luat-o pe acest drum al „curățeniei culturale”, demolând chioșcurile de ziare fără nicio reacție a Ministerului Educației sau Culturii… Să fim bine înțeleși: chioșcurile nu au dispărut pentru că nu mai cumpărau oamenii ziare, ci pentru că „ocupau degeaba spațiul public”. Dispreț total față de cei care citesc! Mulți spun – Eh, mofturi, acum citim presă pe telefon, pe tabletă, pe calculator! Ce nevoie mai e de ziare? Ba este! Cine vrea o informație avizată, sub semnătură, o caută în ziar, nu printre fake news-urile de pe internet. Toate țările civilizate din Europa și din lume fac eforturi comune – statul, editorii, distribuitorii de presă – să mențină vie presa tipărită, conștienți de valoarea ei pentru dezvoltarea normală și sănătoasă a unei societăți. Și în multe locuri au reușit, presa tipărită fiind într-o puternică revenire. Pentru edilii care văd în chioșcurile de ziare doar „gherete” și pentru cei care cred că vremea presei tipărite a trecut, o să dau mai jos o scurtă listă cu câteva avantaje ale ziarelor pe hârtie, dincolo de argumentele culturale și istorice deja enunțate mai sus.
5 X DA pentru presa tipărită
1. Cea mai mare amenințare la adresa Europei și implicit a României, în acest moment, este „războiul hibrid”. Cazul alegerilor prezidențiale de la noi este doar un exemplu, poate cel mai grav. Cel mai bun antidot contra manipulărilor este presa tipărită, orice articol publicat „pe hârtie” trece prin mai multe filtre ale redacției, până ajunge în pagină.
2. În epoca Inteligenței Artificiale (AI), pe internet este foarte greu să distingi ce este real de ceea ce este generat artificial – fotografii, filme, declarații oficiale ale unor personalități – toate pot fi „fake”, adică falsuri. Presa tipărită, făcută cu jurnaliști profesioniști, oferă garanția autenticității și a profesionalismului, este asumată și nu anonimă. Iar în cazul unei căderi a internetului (blackout digital), ceea ce este tipărit, nu doar că rămâne valabil, fiind o formă concretă a memoriei colective, dar poate ajunge până în cel mai îndepărtat sat, fără să depindă de tehnologie.
3. Chioșcurile de ziare sunt, de fapt, puncte ale „culturii de proximitate”, adică o cultură la îndemâna oricui, în drum spre serviciu sau înapoi, spre casă, la o plimbare în parc sau la piață.
4. Pentru mulți oameni singuri sau în vârstă, mersul până la chioșcul de ziare este unica motivație pentru a ieși din casă, unicul moment în care mai schimbă o vorbă, se simt mai puțin izolați. Un chioșc de ziare creează mici comunități în care oamenii se știu, vorbesc între ei, își dau un ziar din mână în mână, discută ce au citit, iar „chioșcarul” este una dintre figurile importante ale unei străzi sau ale unui cartier.
5. O publicație tipărită este, de fapt, un ritual: să te plimbi cu ziarul sub braț prin parc, până găsești o băncuță potrivită pentru lectură, să răsfoiești o revistă la cafeaua de dimineață, să îți trezească amintiri mirosul de cerneală proaspătă, să te bucure foșnetul paginilor… să iei din mâna cititorului de ziare o asemenea bucurie înseamnă, pur și simplu, să-i iei din demnitate…
Un exemplu: Franța
„Chioșcarii” francezi, numiți „marchands de journaux”, au un statut aproape ca cel de funcționar public, cu un regim special, protejat și reglementat de stat. În orașe mari, precum Parisul, municipalitatea colaborează strâns cu distribuitorii de presă, pentru a menține o rețea stabilă și suficientă de chioșcuri (doar în Paris există 360 de chioșcuri noi!). În toate localitățile, orașe sau sate, există cel puțin un chioșc de ziare, la cinci mii de locuitori, și amplasarea lor se face cu specialiștii în dezvoltare urbană, ținând cont de cât de circulată, accesibilă sau populară e zona. Dacă în România chioșcurile sunt demolate, în Franța dimpotrivă, se acordă ajutoare pentru renovarea lor, pentru mic mobilier, iluminat, case de marcat etc. În anumite programe regionale, cei ce vor să deschidă un chioșc de ziare în zone mai izolate sau în sate mai îndepărtate pot primi până la 20 de mii de euro ajutor din partea statului! Un chioșc de ziare deschis la sat primește, din start, o compensație de 1200 de euro pe an, dacă vinde un anumit număr de publicații, plus între 3000 și 8000 de euro din cheltuielile cu taxele de autorizare, amenajare etc. sunt decontate de stat. La noi, TVA-ul tocmai a crescut pentru presă, de la 5% la 11%, o lovitură grea pentru ziare și reviste, care pentru bugetul statului nu înseamnă mai nimic – tăieri heirupiste din topor, care fac mai mult rău decât bine. Franța are 2,1% TVA pentru presă! La care se adaugă o mulțime de alte facilități acordate chioșcarilor, de la scutiri de chirii pentru spațiul public pe care îl ocupă, și până la credite fără dobândă sau subvenții directe. Ca să nu mai vorbim despre editorii de ziare și reviste care primesc, la rândul lor, alte ajutoare și subvenții, de la hârtie pentru tipar mai ieftină, la taxe reduse etc.
Culmea este că în România nu a cerut nimeni nimic: nici editorii, nici chioșcarii, nici tipografii. N-a mers nimeni cu mâna întinsă nici la Guvern, nici la primării. Singura pretenție a fost ca presa să fie lăsată să existe, în numele istoriei, al culturii, al democrației. Mărirea de TVA și închiderile sistematice de chioșcuri sunt lovituri grele, nedrepte și nejustificate date de statul român presei tipărite, atât centrale, cât și locale. Va deveni România singura țară din Europa fără ziare și fără reviste?
