MATEI FLORIAN

O plimbare cu ursul

Dacă în viața asta m-aș fi întâlnit cu un bătrân înțelept, însoțit de un urs, la o răscruce de drumuri, un profet care să-mi spună că îmi va fi dat să călătoresc în lumea întreagă, i-aș fi răspuns, fără discuții, că mă confundă, iar apoi l-aș fi rugat să mai plimbe un pic ursul ăla. Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile: fără ca măcar să mă fi gândit, am ajuns să înnoptez cu cortul în Botswana, deasupra unei mașini, în timp ce în jurul meu dormeau babuini, străluceau stele și răgeau leii, să urc în Munții Atlas până la sălașele de piatră ale păstorilor berberi, să adorm pe o pătură în deșerturile Indiei, ca să fiu trezit dis-de-dimineață de țipetele păunilor și freamătul cămilelor, să fac focul într-o cabană de lemn la 4000 de metri altitudine, la poalele vulcanului Popocatepetl, să pescuiesc pești albaștri în Marea Caraibe, să schimb haine pe pietre în Maroc, să mă hrănesc din vânatul tribului Hadzabii din Tanzania, să-i ascult povestind în limba lor străveche, să urmăresc cu privirea cum se ascund iguanele în crăpăturile stâncilor care înconjoară piramida mayașă Chichén Itzá din Mexic, să aflu gustul cărnii de crocodil în Zambia și curcubeiele nesfârșite pe care le face Cascada Victoria în Zimbabwe, să văd cum se dansează până dimineața pe străzile Havanei și cum arată un răsărit de soare din vârful unei dune de nisip în deșertul Sahara, să mă adâncesc în tot roșul apusului de pe insula Ometepe din Nicaragua, să supraviețuiesc unei furtuni uriașe, pe o barcă în Oceanul Indian și, totuși, odată ajuns la mal, oriunde în lumea asta largă, să mi se facă mereu și mereu dor de casă. Cumva, toate amintirile astea fabuloase, pentru care sunt conștient că trebuie să fiu recunoscător, s-au impregnat de vuietul aeroporturilor, de goana nebună de la un terminal la altul, de sentimentul tulbure că nu sunt decât un alt turist din miliardele de turiști care înconjoară lumea, care a plătit să fotografieze tot ce vede în jur. Iar asta aș fi știut să răspund și atunci, cu 25 de ani în urmă, dacă m-aș fi întâlnit cu profetul acela însoțit de urs: „Îmi pare rău să vă anunț, domnule, dar nu mi-a plăcut niciodată să fiu turist și nu văd de ce aș deveni unul de acum înainte. Plimbați, vă rog, ursul”.

În schimb, să mă plimb în locuri în care sunt urși mi-a plăcut dintotdeauna. Poate pentru că am copilărit în casa de lemn a bunicilor dintr-un oraș de munte, poate pentru că m-am învățat de mic să umblu pe poteci uitate de oameni, dar pline de ființe care nu se văd, sau poate pentru că așa m-am născut, cu sentimentul ăsta că teama poate fi îmblânzită mereu de liniște, că există ceva adânc, copleșitor și nemărginit de frumos în felul în care copacii se acoperă de umbrele înserării și că tot ce trebuie să fac pentru ca tihna să ajungă la mine e să găsesc un loc la marginea dintre știut și neștiut, din care să pot privi lumea, în timp ce pădurea foșnește, nelămurit, în spatele meu. Cu timpul, cu vremea și anii, am învățat că după asta tânjesc cel mai mult în vacanță: după liniștea vindecătoare a lucrurilor care se întâmplă, atunci când tot ce e în afară se mută înă­untru. Și-am mai învățat cel mai simplu și mai important lucru de pe pământ: că nicio vacanță, nicio plimbare și nicio liniște nu vor fi depline, atâta timp cât nu voi simți mâna iubitei în palma mea. Că doar așa, mână în mână, împărtășind o înserare, un covrig, o gură de apă sau tăcerea, lucrurile se adâncesc, cât să le pot simți până la capăt.

De o vreme încoace, am ajuns la înțelegerea aceea din basme: că a trebuit să călătoresc peste șapte mări și șapte țări ca să descopăr că ceea ce căutam se afla în locul unde îmi petreceam vacanțele în copilărie, în casa bătrână de lemn a bunicilor, cu urșii aproape și mâna iubitei odihnindu-se în palma mea.         

ANDRA OCNARU

Cântece pentru pești

Nu contează dacă ești pe o plajă din Grecia, într-un sat de munte din România, în vreun magazin șic de pe Coasta de Azur sau în grădina bunicii, mâncând pepene la o masă șubrezită. Vacanța nu începe când faci check-in la hotel, ci când închizi zgomotul din cap. Când nu te mai simți vinovat că nu răspunzi la e-mail-uri și telefoane. Când nu te mai stresezi să faci totul bine, când nu planifici până la epuizare fiecare detaliu. Pentru că tihna nu vine din program, ci din pauză.

Sunt vacanțe cu program, cu bilete, cu liste, cu alarmă la 7 dimineața ca „să nu pierdem ziua”. Cu obiective. Cu hărți și cu „hai mai repede, să prindem răsăritul”. Și sunt „celelalte” vacanțe, cele în care reușești să vrăjești timpul, să-l încetinești până la încremenire.

Pentru mine, vacanță e când mă prinde noaptea pe o faleză uitându-mă la mare până mă fac una cu albastrul ei. Când stau și visez cu ochii larg deschiși cum mă urc pe o barcă de pescar, cum nu-l întreb nimic, ci doar îl ajut să descâlcească plasele de pescuit. Visez să rămân pe barca aia, să mă tot legăn a liniște și-a albastru, până vine răsăritul peste mine. Le-aș cânta și peștilor, îmi zic. Sau poate ei ar începe să cânte, cine știe? Pescarul ar face cafea la ibric, cafeaua ar fi amară și bună și ceștile ușor ciobite, iar peștii ar tot zbura, ar tot cânta în jurul bărcii. Vacanță e când visez la toate astea, cu ochii la o mare liniștită, tăcută și albastră.

Vacanță e când sunt la casa părinților și a bunicilor și dă năvală peste mine toată copilăria. Când stau întinsă pe podea ca atunci când eram mică, iar vântul adie peste perdele, le umflă și dansează cu ele, iar eu rămân încremenită și mă uit vrăjită cum lumina se strecoară blând în casă, cum desenează pereții albi, cum se așează pe câte-un tablou și-l schimbă și-l dezmiardă după bunul plac. Vacanță e când o ajut pe mama la grădinărit și nu ne tace gura nicio clipă și râdem cu poftă din orice nimic. Și tot vacanță e când uit în ce zi a săptămânii mă aflu, iar mama îmi face prăjitura preferată și simt până departe, în suflet, că timpul e nesfârșit și toate astea sunt pentru totdeauna.

Vacanță e și când mă odihnesc pe vreo pajiște de munte și lângă mine e omul meu, iar mai încolo de noi, pădurea. Iar noi stăm întinși pe iarbă până ne împrietenim cu toate sunetele, cu toate foșnetele, până devenim atât de blânzi și de tăcuți, că auzim până departe. Iar dacă rămânem acolo mult, mult timp, până termină de cântat toate păsările pământului, până se duce apusul și răsare luna, până vine noaptea cu stele peste noi și ne cuibărim unul în brațele celuilalt și ne odihnim unul pe altul, sigur e vacanță.

Și vacanță poate fi și momentul acela când mă găsește răsăritul pe o plajă pustie, și mă apucă pofta de dans, și dansez, dansez, până amețesc, dansez până soarele iese de tot din mare, iar apoi mă cumințesc, îmi iau o carte și citesc, mângâiată de lumină, până când adorm. Vacanța poate fi și un oraș străin, în care să mă tot uit la oamenii locului în tihnă, să le învăț limba și obiceiurile, să umblu prin piețe și să mă rătăcesc pe străduțe, până când ajung să simt că aparțin locului.

Vacanța mea se întâmplă oricând și oriunde, atât timp cât am puterea să încetinesc lumea. Să mă opresc, să iau o pauză, să respir adânc și să simt că tot ce contează e deja aici. Uneori e de ajuns să mă așez, iar vacanța vine singură.

IOAN T. MORAR

Vacanță la Șeitin

Când mă gândesc la vacanțe, prima dată îmi vine în minte Șeitinul nașterii mele, cum ar zice Creangă. Abia apoi mă gândesc la taberele de la munte, de la mare și gata. Pentru că după aceea au venit concediile. Care nu înseamnă același lucru. Cuvântul vacanță are în el ceva în plus, o lumină pe care acum o asociez cu pusta Aradului, cu verile de la Buna, din casa cu târnaț de pe strada Avram Iancu 23. (Multă vreme Avram Iancu a fost eroul meu preferat, poate și din cauza străzii pe care m-am născut.)

Vacanțele începeau cu mersul în gara cartierului Bujac (Bujacul Mare îi zicea gării, nu știu de ce, nu exista nicăieri și un Bujac Mic), unde trebuia să așteptăm trenul, măcar cu o oră jumătate înainte. Când venea Buna după noi, după mine și după Ghiță, fratele meu mai mic cu doi ani, trebuia să fim chiar cu două ore înainte. Am întrebat-o când am mai crescut: „Bună, de ce să mergem la gară cu două ore înainte?”. „Ca să așteptăm trenul!”, zicea mereu. Așteptatul trenului trebuia trăit intens, tensiunea crescând odată cu ticăitul minutarelor ceasului din gară. Ceasul știa cât trebuie să așteptăm.

Apoi urmau coada la casa gării, care se deschidea doar cu o jumătate de oră mai înainte și privitul biletelor cu atenție, „Vezi, maichii, să fie la Șeitin”, zicea Buna, ca și când am fi putut primi bilete și în alte direcții. Linia era simplă: Pecica, Semlac, Șeitin, Nădlac. Niciodată casierița nu a greșit.

Cu câteva minute înainte de ora sosirii trenului, ieșea impiegatul cu paleta lui. Îl priveam ca pe un om puternic, foarte puternic, doar el poate opri și poate porni trenurile. De câteva ori, Buna l-a întrebat dacă vine trenul, deși știa că vine, era o femeie foarte inteligentă, dar parcă în acele momente se speria, voia să aibă certitudini. Eram fascinați, și eu, și Ghiță, când apărea în zare locomotiva cu aburi, care suna la intrarea în gară. Noi eram de multă vreme deja în picioare, pe peron. Un tren verde, vechi, cu vagoane cu bănci de lemn, fără compartimente, cu miros de fum de cărbune. Dar era trenul de Șeitin, trenul vacanței, și noi ne bucuram peste măsură de el. Stăteam lipiți de geam, găseam întotdeauna loc la geam, priveam Câmpia Aradului, Pădurea Ceala, cantoanele CFR, unde ieșea câte un bărbat sau o femeie cu un steag în mână, steag feroviar. Drumul dura o oră, o oră și zece minute. Ajungeam la Șeitin.    Poate că toți cei care și-au petrecut vacanțele la țară, în câmpie, au amintiri apropiate. Plimbarea la marginea satului, mersul „la holdă”, să vedem cum se lucrează pământul, mâncatul de    fructe și legume bio „avant la lettre”. Ne jucam în praf, ne duceam la Mortăreț, un fel de braț mort al Mureșului, care se „activa” numai după ploi serioase.

Podul casei era un fel de loc misterios, odată chiar am închis-o pe Buna acolo și nu am mai putut s-o deschid, am chemat un vecin care a eliberat-o. Într-o vreme, cînd se exportau roșii în Germania (vagoanele de marfă așteptau pe o linie moartă, în gară), bunicii mei au plantat roșii chiar și în curte, să câș­­tige un ban în plus, evident că prin intermediul CAP-ului. Exportau „cele mai bune roșii din lume”, și acum sunt convins de asta. Și cele mai bune lebenițe, tot acolo le-am mâncat.

Viața la țară era tihnită, nu învățasem încă la literatura română ce e sămănătorismul, dar simțeam ca un mic sămănătorist, că trăim într-o lume ideală, fără griji, într-un loc unic, în vremuri care nu se vor mai întoarce. Nimic nu s-a mai comparat cu vacanțele de la Șeitin. De­sigur că satul avea o istorie, avea problemele lui, relații complicate de pe când au fost duși pe Bărăgan cei considerați chiaburi, de    când au venit comuniștii și au forțat colectivizarea. Dar noi nu știam asta, nu eram sub radarul acestei realități sociale.

Vacanțele sunt făcute să-ți reîncarci memoria, să-ți amintești, să ai unde să te refugiezi. Concediile sunt făcute să te odihnești. Șeitinul a fost făcut ca să petrec acolo cele mai frumoase vacanțe.

Unde ești copilărie, cu Șeitinul tău cu tot?

DIA RADU

Prin iarba necosită

Nu știu dacă am rătăcit vreodată cărarea copilăriei. Mai degrabă cred că am ascuns-o bine, ca pe o comoară, într-un sat de munte care se numește Șirnea. Acolo, în casa acoperită cu draniță a bunicilor, în miros de lapte prins și de fân proaspăt cosit, mi-am petrecut primele vacanțe din viață. Acolo, printre brazi întunecoși, dealuri cu cimbrișor și coame presărate cu stânci, s-a născut tatăl meu. Și tot acolo, în dimineți umede și reci de vară am învățat cum miroase pământul reavăn, cum se mână vaca la bijoi și ce gust au corcodușele verzi.

Pe tataia, nea Gheorghiță veterinarul, îl vedeam rar la față. Nici nu mai știu de câte ori, în copilărie, pe vremea când nu existau telefoane mobile, m-am trezit cu bătăi în geam, pe la 4, dimineața: „Nea Gheorghiță, hai că moare vacaaa!” Se ridica, trezit ca din pușcă, cotrobăia prin cămară după fiole și seringi, umplea tașca de piele cu de toate, se lega cu un brâu de lână pe sub haină, să nu-l tragă la șale, și pornea la drum. Seara, îl găseai fericit la crâșma satului, niciodată singur, mereu înconjurat de lume, care îl adora. Ani de zile după ce el n-a mai fost, în plimbările mele pe dealuri și prin satele din jur, era suficient să pronunț numele lui, să zic că sunt nepoata, Dia lui Radu al Mariții lui Gheorghe al Popii, ca ușile să se deschidă larg.

Pe mamaia o vedeam mai des, doborâtă mereu de treabă, alergând între grajd și afumătoare, prinzând laptele și storcând cașul, suduind „la păcatele și la nevoia” toate lucrurile care nu se așezau cum trebuie. Mamaia ne făcea clătite cu gem de la aprozarul din sat, căci în Șirnea cea bătută de vânturi merele se coceau abia prin septembrie. Tot ea făcea cel mai bun bulz, cu brânză care se întindea până peste gard, la Năicu, iar seara croșeta ciorapi groși de lână, mereu prea scurți și mereu prea strâmți.

Pe atunci, satul era încă viu și mirosea a iarbă încinsă de soare, a mușețel pus la uscat, a chisăliță și-a viață din care nu lipsea nimeni. Seara, se auzeau tălăngile vitelor, vântul aducea până la noi țipătul uliului, tropotul vreunui cal întârziat, și vocea femeilor care hăuleau de pe un deal pe altul. Casele pe lângă care treceam în copilărie sunt acum goale sau locuite de oameni străini. Nu mai sunt nici Marița lui Viciu, nici Vorovenci, nici Niță-al lui Aur. A rămas, în schimb, memoria unui loc de care viața mea s-a legat pentru totdeauna. În satul de pe coamele Fundatei, sunt înmormântați tata și sora mea. La umbra unor frasini încă ne așteaptă casa ridicată de ai mei, care a adunat tăcerea după ce tata n-a mai fost și a ținut-o întreagă, ca să nu ne spargem de tot. Azi, când urc singură muntele cu un rucsac în spate și cu o foame mare de liniște, știu că nu sunt cu adevărat singură. Că, prin iarba tot mai aspră și mai necosită, pe cărările tot mai înierbate, care se-ngustează, pașii mei poartă cu ei și umbra celor care nu mai sunt.

Ilustrații de EMIL PAVELESCU

Vezi și: https://www.formula-as.ro/2025/08/10/ancheta-unde-va-tihneste-vacanta/