N-a pus niciodată mâna pe o chitară, deși a crescut cu ea în casă, ca fiu al mamei sale, regretata Tatiana Stepa. Muzica folk făcea parte din viața lui și, normal ar fi fost să urmeze același drum. Dar Cătălin Stepa nu s-a gândit niciodată la asta. „La un an după ce mama nu mai era, ne-am întâlnit la Ploiești, în grădina unei prietene, cu Victor Socaciu, Constantin Neculae, Raul Cârstea și alți colegi de scenă de-ai ei. Povesteam, ne aminteam de mama, se cânta… Prins de atmosferă, am luat și eu o chitară, și-am zdrăngănit niște acorduri din Metallica, pe care își încearcă talentul toți debutanții. Ăla a fost începutul”, își amintește Cătălin Stepa.

Au trecut 15 ani de atunci. Cătălin a scos deja două albume, iar locul lui pe scena folkului românesc e bine conturat. Locuiește în Valea Jiului, la Lupeni, unde a și copilărit. E implicat și în organizarea unor evenimente folk de succes și duce mai departe moștenirea lăsată de mama sa.

Jandarmul chitarist

– Pentru cei care nu te-au ascultat cântând până acum, aș începe    interviul cu o întrebare obligatorie: cum ți-ai câștigat locul în lumea folkului românesc de azi?            

– Sunt un om ca oricare, sunt jandarm de 20 ani, unul care a descoperit abia pe la 30 de ani că-i place și poate să cânte la chitară. Victor Socaciu m-a tot auzit „zdrăngănind” și mi-a spus, la un moment dat, că aș putea încerca să mă apuc de cântat și m-a împins cumva de la spate pe drumul ăsta. Asta se întâmpla imediat după decesul mamei, care încă durea, o perioadă încărcată de emoții, dar din punct de vedere artistic, ca să spun așa, a fost un moment bun să urc pe scenă. Prima dată am cântat la un festival de la Târgu Jiu, apoi au urmat turnee în țară, cu Victor Socaciu și George Nicolescu. După fiecare spectacol, ei îmi spuneau ce greșisem și ce ar trebui să mai îmbunătățesc. Sincer, nu-mi prea cădea bine, dar mi-a folosit mult, pentru că ei chiar erau atenți la mine și mă ghidau fără subiectivism. Apoi, Victor a plecat consul în Canada, a fost departe câțiva ani, timp în care am început să merg pe picioarele mele. Dar am rămas prieteni, până la sfârșit.

Sacoșa cu nume grele

– A fost o perioadă în care folkul era fruntea muzicii românești. Care mai e azi soarta lui?

– Sacoșa numelor grele nu e ușor de purtat, pentru că noi nu avem anvergura lor. Ne bucurăm că încă îi mai avem pe câțiva dintre ei printre noi și mai putem face evenimente împreună, că am putut să ne apropiem de ei și, încet, de linia de sus a afișelor. Cu toate că ei vrăjesc încă, mare parte din public, adunăm și noi o bucată bună.    Venim din spate cu ce putem și, spre bucuria noastră, mobilizăm și noi oameni dornici să ne asculte. Și vedem asta, nu neapărat la festivaluri, ci în evenimente de club, unde oamenii vin clar să ne vadă pe noi. Asta înseamnă o mare bucurie.

– Mai reușește muzica folk să-i atragă pe tineri spre poezie, așa cum îi atrăgea pe vremea Cenaclului Flacăra?

– Nu știu dacă spre poezie, dar, cu siguranță, spre muzică de calitate, da. Dacă tot umblăm prin țară, am văzut reacția asta la oameni care nu prea vin la spectacole, dar nu de puține ori am avut surpriza să fim întrebați: „Ce muzică e asta? Cum se numește? Îmi place!”. Întâi îți place muzica, apoi ajungi la mesaj, la text. Cred că de aici ar putea pleca și educația tinerilor.

„Am rămas fiul mamei mele”

– În ceea ce faci, există și-o „adiere” a mamei tale?

– Datorită mamei mele, am intrat în lumea muzicii folk, direct de pe raftul de sus, mi s-au deschis multe uși, din primul moment. În timp, lucrurile s-au separat puțin, sigur, am rămas pentru totdeauna fiul mamei mele și duc mai departe moștenirea ei, dar tot ceea ce fac pe scenă e produsul meu, și lumea mă identifică deja după muzica și cântecele mele. Asta mă bucură foarte mult și sunt sigur că și mama s-ar bucura să vadă asta.

– Ți se cere să cânți și cântecele ei?

– Nu e nevoie să mi se ceară, pentru că o fac oricum. Așa mi se pare firesc, să cânt la fiecare prezență pe scenă unul sau două din cântecele mamei. În general, cu asta îmi închei fiecare recital.

– Cum era Tatiana Stepa, când cobora de pe scenă?

– Mama avea o fire foarte veselă, plină de viață, era o ființă solară. Vasile Șeicaru îmi spunea: „Când intra maică-ta într-o încăpere, se aprindeau toate becurile, în plină zi”. Mie nu mi-a cântat, în mod deosebit, dar avea o gașcă de prieteni foarte numeroasă, aici, la Lupeni, cu care se întâlnea des și cântau.

– Ai pus mâna pe chitară, la modul serios, la aproape 30 de ani. Ar putea fi un exemplu pentru tinerii care cred că uneori e prea târziu să se apuce de ceva nou?

– Dacă crezi în ce faci și faci cu drag, dacă ești serios, muncești și îți place, rezultatele vin, indiferent ce drum ai ales. Dacă începi ceva cu gândul că trebuie să faci bani, lucrurile n-au cum să se așeze. Nu e niciodată prea târziu, am auzit de oameni care au învățat să cânte la pian la 80 de ani. Problema e abia când ți se pare că nu mai ai nimic de învățat sau că nu mai poți să înveți. Acolo e o problemă, când le știi pe toate sau când nu mai vrei să știi nimic.

Cântece pentru prieteni

– Prezintă-ți pe scurt albumul lansat la începutul acestui an, „Despre aripi și zbor”!

– Majoritatea pieselor le-am scris în pandemie, când, din cauza profesiei mele, două luni am stat izolat, singur, departe de copii și familie. Albumul a fost și un fel de eliberare, chiar și titlul, pentru că tuturor ni s-a părut atunci că se oprește planeta în loc și nu mai avem nici o șansă. Primul eveniment, după cei doi ani de izolare, de stat în casă, a fost pe Valea Lotrului, la Brezoi, unde ne-am bucurat atât de tare că ne-am văzut din nou unii cu alții, încât nici nu conta dacă mai cântăm sau nu. Cea mai mare bucurie a fost să vezi omul! De fapt, asta e ceea ce contează, lecția pe care am învățat-o atunci: că nici rețelele sociale, nici telefonul, nu pot înlocui interacțiunea directă cu un alt om. Cel puțin așa am crescut noi, probabil că generațiile următoare se mai schimbă, dar noi așa am fost obișnuiți, să stăm față în față, să vorbim, să ne bucurăm, să înțelegem tonul din vocea celuilalt.

– Am înțeles că ești implicat personal în organizarea a două festivaluri folk.

– Cel mai de suflet e Festivalul „Cântec pentru prieteni”, pe care l-am inițiat în memoria mamei. Are loc în al doilea weekend din Octombrie și, o vreme, l-am făcut la Petroșani, dar de vreo nouă ani, l-am mutat aici, la Lupeni. Pe scena acestui festival au fost, pe rând, toți artiștii din țară, dar mai este loc destul.

Al doilea festival e Baricada Folk, un proiect în care sunt implicat cu alți patru colegi: Adrian Mărgineanu, Adrian Bezna, Ovidiu Mihăilescu și Nicu Zotta. L-am pornit ca pe un turneu, în genul Cenaclului Flacăra, voiam să umblăm prin țară, pe puterile noastre, să ne cunoască lumea. Prima oară s-a întâmplat în Ianuarie 2020, Mircea Baniciu ne-a fost „locomotivă” și a mers foarte bine. Am fost în 10-12 orașe, apoi l-am transformat în festival, la Brezoi, în vara aceluiași an. De la un an la altul, festivalul a crescut, anul trecut am avut câteva mii de oameni acolo și a fost o atmosferă extraordinar de frumoasă. Pentru mine, e cel mai performant festival în care eu am fost implicat, pentru că a fost un eveniment care s-a susținut sută la sută din vânzarea biletelor. Și spun asta pentru că au cântat acolo toate numele mari ale folkului românesc – Alifantis, Baniciu, Bertzi, Vintilă, Șeicaru și mulți alții – și nu e puțin să acoperi, financiar, timp de trei zile, onorariile artiștilor, cazare, masă, tot ce trebuie, doar din vânzarea biletelor.

Anul acesta am mutat festivalul Baricada Folk pe „Tărâmul Cerbilor”, undeva între Târgu Jiu și Filiași. Am făcut asta ca să facem cunoscut și acel loc, care e foarte frumos, o zonă împădurită, populată cu peste o mie de cerbi, cu scenă în pădure, un spațiu spectaculos cu adevărat.

„Valea Jiului nu e chiar așa tristă cum se zvonește”

– E greu să organizezi un festival? Sau, în cazul tău, două…

– Dacă nu ai sprijin, e greu. Eu nu sunt genul care să mă duc să caut, să cer sponsorizări, deși cred că aș obține, de aceea sprijinul autorităților locale pentru festivalul de la Lupeni e un mare noroc. E puțin riscant să te bazezi doar pe bilete, dar am avut în fiecare an sala plină, iar biletele au avut un preț modic.

Să știți că Valea Jiului nu e chiar așa tristă cum se zvonește, ci e o zonă foarte ofertantă și din punct de vedere cultural, e o zonă bună pentru astfel de evenimente. Pe lângă festival, aici există câteva locuri în care se cântă constant muzică folk, iar publicul s-a format, în timp. Dacă astfel de evenimente nu au o anume regularitate, publicul se pierde foarte ușor.

– Cum se vede țara cu chitara în mână?

– Noi o vedem altfel, pentru că, pe unde mergem, oamenii ne așteaptă cu o stare specială. E ca și când te duci la o nuntă: oamenii sunt îmbrăcați frumos și știu de ce au venit. Așa și România: e foarte frumoasă, îmi plac oamenii de peste tot, căci fiecare zonă are un ceva al ei. N-aș pleca niciodată de aici!

Foto:Getty Images – 2, Cătălina Filip – 1, Sony Pictures – 1, Pandastorm Pictures – 1, Marc Rissman – 3